Despre papa Francisc în articole de la agenţia SIR - 14 martie 2013

Din culise

"Accept, dar sunt un păcătos"

Minutele care au urmat imediat după alegere, raportul cordial, simplu şi la mână cu cardinalii, intervenţiile sale în aulă. Au povestit jurnaliştilor "din culisele" Conclavului şi ale zilei istorice de ieri, 13 martie, cardinalii electori francezi care astăzi au întâlnit presa, dând "la cald" impresiile lor şi povestind cu simplitate şi profunzime experienţa unică, solemnă, bucuroasă a alegerii unui Suveran Pontif.

Momentul în care Papa Francisc a acceptat numirea. Cardinalul de Lyon, Philippe Barbarin, e cel care le dă jurnaliştilor amănunte inedite despre ce s-a întâmplat în minutele care au urmat imediat după alegerea cardinalului Bergoglio ca Suveran Pontif. Când cardinalul decan, în numele întregului Colegiu al electorilor, l-a întrebat pe cardinalul Jorge Mario Bergoglio dacă accepta alegerea sa, cardinalul a răspuns "da" dar a adăugat şi "sunt un păcătos" şi s-a lăsat dus "ca la un gest dezarmant". Apoi, când l-au întrebat cum voia să fie numit, el a răspuns "Franciscus" şi a adăugat, "din cauza sfântului Francisc" şi colegiul cardinalilor a primit acel nume "cu o anumită uimire". Apoi, în acel punct ceremonierul, monseniorul Marini, i-a oferit Crucea pectorală aurită, însă Papa a spus că preferă să o menţină pe a sa. Apoi, înainte de a-i saluta pe fiecare dintre cardinali, papa Francisc - observând dificultăţile de mişcare ale cardinalului Ivan Dias - a mers spre el pentru a-l îmbrăţişa. Apoi s-a întors şi i-a salutat pe cardinali, însă alegând să nu se aşeze la tronul papal, ci să rămână în picioare. Apoi la cină - aminteşte cardinalul André Vingt-Trois, arhiepiscop de Paris - în casa Sfânta Marta, adresându-se în mod glumeţ cardinalilor, a spus: "Sper să fiţi iertaţi".

Alegerea şi votările. "Cel care a fost ales - comentează cardinalul Jean Pierre Ricard, arhiepiscop de Bordeaux - nu era desigur în lista favoriţilor din mass-media, nu era desigur printre papabili, dar este cel pe care cardinalii l-au ales din cauza personalităţii sale. S-a revelat clar că era un om drept cardinalul Bergoglio, că avea calităţile juste pentru a conduce Biserica, pentru a fi noul Papă". Când aţi înţeles asta? "Am înţeles asta - răspunde cardinalul André Vingt-Trois - foarte simplu atunci când am început să vedem că numărul de voturi pe care le obţinea se mărea. Şi când consensul a început să se cristalizeze asupra persoanei sale, a fost clar că el era alesul". Cardinalul Barbarin neagă că în aceste zile de conclav au existat între cardinalii electori presiuni sau mişcări pentru alegerea unui candidat şi nu a altuia. "N-am consultat pe nimeni - a spus el - pentru a face alegerea mea. Au fost zile de rugăciune puternică, trăite în conştiinţa abisului care exista între sărăcia alegerii mele şi măreţia evenimentului".

Vârsta şi personalitatea. Evident la sfârşit, vârsta n-a contat, deşi motivele renunţării precedentului papă au fost decise datorită oboselii şi vârstei înaintate şi totul făcea să se presupună un Papă mai tânăr. Şi în schimb a fost ales cardinalul Bergoglio pentru că - a spus cardinalul Ricard - "personalitatea sa a fost determinantă. De altfel, papa Ioan al XXIII-lea, deşi a fost ales Papă bătrân, a fost un Pontif decisiv pentru istoria Bisericii". Şi cardinalul Vingt-Trois a adăugat: "Energia spirituală nu este proporţională cu energia fizică".

Reforma Curiei Romane. Cardinalul Ricard este cel care spune că în decursul Congregaţiilor generale, a fost exprimată de mai multe ori din partea cardinalilor dorinţa unei reforme a Curiei Romane, punându-se în mod expres şi întrebarea dacă toate organismele prezente în Curie folosesc efectiv Bisericii şi evanghelizării. Cu siguranţă - a adăugat apoi - Papa va evalua necesitatea unei colegialităţi mai mari printr-o "prezenţă mai apropiată de responsabilii dicasterelor"; o mai mare "muncă împreună între congregaţii şi consilii pontificale mai ales când tratează aceleaşi teme"; o "mai mare transparenţă". "De la noul Pontif se aşteaptă - a adăugat cardinalul de Bordeaux - o reformă a Curiei aşa cum, pe de altă parte, se întâmplă în administraţiile diecezelor". Însă "nu va fi o reformă brutală", a adăugat imediat cardinalul de Paris, Vingt-Trois. Va fi făcută cu "delicateţe, răbdare, constanţă a carităţii".

Maşina Papei a rămas goală. Ultimul amănunt inedit l-a relatat jurnaliştilor cardinalul Ricard. După ce s-a terminat ceremonia de salut în piaţă, Papa şi cardinalii s-au îndreptat spre ieşire, folosindu-se de ascensor. Papa a intrat primul şi cardinalii nu îndrăzneau să intre. Şi el în schimb a făcut semn tuturor să intre şi au coborât cu ascensorul îngrămădiţi. Ajunşi la maşini, Papa Francisc a ales să intre în microbuzul cardinalilor şi "maşina Papei" a rămas goală. Ce i-aţi spus când l-aţi salutat? Toţi cei trei cardinali l-au asigurat de "mare bucurie" şi că "vor continua cu toţi catolicii din Franţa să se roage pentru el". Şi Papa Francisc, adresându-se cardinalului Ricard, a spus: "Am nevoie de rugăciune".

* * *

Coerenţă

A-l căuta pe Dumnezeu la graniţă... dar rămânând ancoraţi de "patria" Biserică. Aceasta este învăţătura lui Francisc

De Marco Testi

Acel "bună seara" spus miilor de "fraţi şi surori" care-l aplaudau din piaţă era un alt semnal de coerenţă cu alegerea noului său nume ca Pontif şi Episcop de Roma. Pentru că mulţi au mers cu memoria la Cântarea Creaturilor a sfântului sărăcuţ din Assisi. Care o iubea aşa de mult pe Doamna sărăcie încât să se facă sărac din bogat cum era, încât să umble cu picioarele goale şi nu călare pe caii de rasă din hergheliile din Assisi, încât să numească fraţi şi surori lucrurile simple din Creaţie, nu comorile lumii şi puterea asupra lumii.

De la un cardinal care circulă cu mijloacele publice sau pe jos prin cartierele cele mai sărace din Buenos Aires şi care merge cu avionul la clasa turistică, era de aşteptat o asemenea alegere. Un cult cardinal argentinian de origini piemonteze care cunoaşte bine literatura pentru că a predat-o (alături de psihologie) în anii Şaizeci, care a studiat teologie şi filozofie a ales aşadar să se numească, pentru prima dată în istoria Bisericii, cu numele sărăcuţului prin excelenţă.

Cineva a crezut că vede deja în asta o declaraţie de distanţă ideologică şi de contrapoziţie faţă de trecutul Bisericii, tocmai pentru că figura lui Francisc de Assisi, dacă este bine aprofundată, revelează cu totul altceva. În sensul că sfântul nu avea nici o intenţie de a se contrapune frontal Bisericii şi Papei: dimpotrivă, a lucrat în aşa fel încât să combată ereziile pauperiste care în secolul al XIII-lea făcuseră mulţi prozeliţi readucând la Biserică multă lume, nu cu proclamaţii ideologice şi teologice, ci pur şi simplu cu exemplul.

Francisc nu se urca la pupitre, ci împărţea ceea ce avea cu săracii şi bolnavii. Credea în ceea ce credea Biserica universală, nu adăuga glose la evanghelii, nu făcea manifestaţii în pieţele publice.

A voit să devină şi să fie considerată piatră aruncată pentru ca Biserica să devină piatră unghiulară, nu el însuşi. Acest a fi pentru altul, această atenţie faţă de cei săraci şi faţă de cei din urmă l-a dus să fie unul dintre sfinţii cei mai iubiţi în lumea creştină, şi Cântarea Creaturilor, deşi în simplitatea sa şi în ritmarea "pietroasă" a dialectului din Umbria, a devenit unul din textele cele mai exemplare ale literaturii (nu numai a celei religioase) mondiale. Şi acest Papa "cult" care acum poartă numele său ştie bine lucrul acesta.

După cum se vede, numele Francisc revine fie în alegerea de a-i ajuta pe cei din urmă fie în aceea de a fi sărac printre săraci. O alegere care exprimă clar la nivel "ideologic": Francisc a rămas mereu fidel faţă de învăţăturile Bisericii, neîndepărtându-se niciodată de ele chiar şi în misiunea sa printre cei din urmă. Alegerea acestui nume poate să însemne şi acest lucru mai ales: a-l căuta pe Dumnezeu în teritoriile de graniţă rămânând ancoraţi în "patria" Biserică. Se vorbeşte despre discontinuitate cu Benedict al XVI-lea, însă această iubire faţă de "distanţele" dictate de mizerie şi de sărăcie, aminteşte de acea alegere a "distanţei" şi a ascunderii pentru a rămâne în iubirea predecesorului său faţă de Maica Biserică.

* * *

Alegere de viaţă

Un nume, un program

De Elio Bromuri

Un Francisc pe tronul papal nu se aştepta. L-am imaginat şi l-am văzut mereu în fresce la picioare, în reverenţă umilă şi respectuoasă, în faţa Papei Inocenţiu sau Honoriu. Acum în schimb este pe tronul cel mai înalt. Toată lumea îl priveşte şi este la picioarele sale. Dar ce tron!? El se înclină şi cere binecuvântarea poporului.

"Nomen est omen", numele este o presimţire. Când este ales, dacă nu este nume de artă sau de teatru, este program. O alegere clară a terenului, a stilului de viaţă şi a angajării. Toţi ştiu cine este Francisc în şi pentru Biserică. Să spunem mai mult, Francisc în şi pentru lume: "Vir catholicus" şi "vere apostolicus", un om universal, un universal concret, personal. În numele său se întâlnesc iubitorii naturii şi ai ambientului, făcătorii de pace şi toată lumea sărăciei şi a marginalizării.

Sfântul Francisc s-a convertit întâlnindu-i pe leproşi şi în afară de sărăcie a avut darul de a putea face milostivire, adică de a putea iubi cu sentimente vii şi profunde. În Testament el afirmă că Domnul Dumnezeu a fost cel care l-a condus printre leproşi: am făcut faţă de ei "milostivire" - scrie el - şi "ceea ce înainte mi se părea amar a devenit dulce ca mierea". Francisc de Assisi are o puternică legătură cu Pontiful Roman pe care el îl numea simplu domnul Papă, şi a mers la el pentru a obţine indulgenţa de la Porţiuncula şi aprobarea regulii pentru fraţii săi.

Francisc este şi nume de reformă a Bisericii. Acest cuvânt, de care se tem toţi, a fost înţeles de Francisc ca o misiune încredinţată lui de Răstignitul din "Sfântul Damian", care i-a vorbit şi i-a spus: "Francisc, mergi, repară casa mea care este în ruină". Un cuvânt puternic care, repetat astăzi în contextul alegerii unui nou Pontif Roman, trezeşte rezonanţe multiple şi pertinente. Cuvântul Răstignitului din "Sfântul Damian" sună şi mai puternic şi angajant decât cel folosit de Conciliul al II-lea din Vatican, unde afirmă că întoarcerea inimii şi reforma Bisericii, împreună cu rugăciunea, sunt condiţiile esenţiale ale vieţii şi unităţii Bisericii, şi în perspectiva unirii dintre toţi cei botezaţi.

În perspectiva reînnoirii Bisericii putem întrevedea şi continuitatea cu Benedict al XVI-lea, inspirat de un alt sfânt din Umbria, Benedict de Norcia, şi el pe căi diferite, în funcţie de exigenţele epocilor foarte distante între ele (peste şapte secole de distanţă unul de celălalt) angajat să elaboreze un model de viaţă conform Evangheliei şi să construiască o Europă creştină. Reînnoirea Bisericii pe care mişcarea începută de Francisc a realizat-o în interiorul Bisericii în semnul umilinţei şi al ascultării este recunoscut ca adevărata reformă sau mai bine zis adevăratul tip de reformă posibilă şi eficace pentru că nu pune în pericol unitatea şi pacea internă.

Într-o declaraţie a cardinalului Bergoglio în urmă cu câtva timp am citit: "Lumea mea este săracă şi eu sunt sărac", pentru a explica motivul pentru care locuia într-un apartament la Buenos Aires şi îşi pregătea cina singur. Citim şi că le recomanda preoţilor să stea departe de "ceea ce De Lubac - un iezuit ca Bergoglio - numeşte mondenitate spirituală", care înseamnă "a ne pune în centru pe noi înşine".

Alegerea numelui Francisc mi se pare şi un semnal de afecţiune faţă de Benedict al XVI-lea, chiar mai mult decât ar fi fost dacă ar fi ales numele de Benedict al XVII-lea. De fapt, sunt două alegeri de noutate şi de dezlipire de imediat pentru o dilatare a orizontului şi o căutare a ceea ce este originar, înrădăcinat în brazda unei tradiţii care continuă să dea roade de viaţă spirituală şi de orientare pastorală. Sunt nume care trec de graniţele ordinelor călugăreşti, Congregaţiilor şi tot ceea ce are iz de ţarc închis şi limitat din care cineva poate să se simtă exclus.

Cu Francisc este legat "spiritul din Assisi" şi acea deschidere faţă de popoarele şi faţă de religiile angajate pentru pace. Dacă Benedict al XVI-lea a spus că violenţa nu este cauzată de religii ci de lipsa prezenţei lui Dumnezeu în societate, în spiritul din Assisi găsim vestea păcii dusă până dincolo de graniţele creştinătăţii, aşa cum s-a întâmplat în vizita lui Francisc la sultanul din Egipt.

Toate acestea şi încă multe altele în numele unui nume, Francisc, care, dacă îi va plăcea lui Dumnezeu, nu va fi fost ales în zadar.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.