Reflecţie la duminica a V-a din Postul Mare - C

"Lucruri mari a făcut Domnul cu noi: inima ne este plină de bucurie" (Ps 125,2).

Se spune despre şahul Abbis I al Persiei (1571-1629) că-şi iubea foarte mult supuşii, de aceea deseori se deghiza pentru a putea sta lângă ei la locurile lor de muncă. O dată s-a deghizat în sărac, s-a dus la băile publice şi s-a aşezat lângă un fochist care încălzea apa. La prânz, şahul şi-a scos puţina mâncare ce o avea cu el şi a împărţit-o cu fochistul. Şi făcând aşa mai multe zile la rând, a ajuns să se împrietenească cu fochistul. Dar într-o zi şahul i-a descoperit fochistului cine este. Fochistul, fără să-i ceară nimic, i-a mulţumit pentru dragostea de a sta şi a împărţi pâinea cu el. Această povestire ne aminteşte nouă de Isus Cristos, care a lăsat cerul ca să fie cu noi şi să împartă bunurile sale cereşti cu noi.

Duminica trecută am văzut un "fiu mai mare" care refuză să părăsească casa tatălui său pentru a merge să îl caute pe fratele său rătăcit printre străini şi să-l aducă acasă; în duminica de astăzi îl găsim pe Isus "fratele mai mare al omenirii", care a părăsit casa Tatălui ceresc şi a coborât pe pământ, în chip de om, în căutarea tuturor fraţilor săi mai mici aflaţi în mizerie şi păcat, pentru a-i ridica şi pentru a-i aduce acasă la Tatăl său.

Episodul cu femeia prinsă în adulter pune în evidenţă învierea spirituală realizată de Cristos în lume, ca preludiu al învierii depline.

Prin eliberările din sclaviile Egiptului şi ale Babilonului şi prin drumurile grele de întoarcere prin pustiu, prin care Dumnezeu şi-a purtat poporul său, el a prefigurat cu mult înainte marea şi adevărata eliberare de care avea nevoie omul, eliberarea din sclaviile diavolului, păcatului şi ale morţii: "Nu vă mai gândiţi la ceea ce a fost mai înainte şi nu vă mai amintiţi de cele trecute. Iată, eu fac o lume nouă; ea apare deja; nu o vedeţi? Voi face să treacă un drum prin locuri neumblate şi râuri prin pustiu. Animalele sălbatice, şacalii şi struţii, mă vor preamări, pentru că voi face să curgă ape în pustiu şi râuri în locuri secetoase, ca să potolesc setea poporului meu ales" (Is 43,18-20).

Această descriere figurată a lui Isaia, care atribuie animalelor sălbatice gândurile şi trăirile oamenilor, prefigurează clar lucrarea de înnoire a lumii, de la venirea lui Mesia, când întreaga înfăţişare a locurilor sălbatice va fi transformată. Grădini frumoase vor înlocui nisipurile arzătoare; păşuni înfloritoare şi câmpuri roditoare vor apărea în locul pustiurilor triste; iar fiarele sălbatice ale pustiului se vor bucura de o transformare uimitoare. Iar toate aceste rezultate măreţe vor avea loc în urma proclamării evangheliei în ţinuturile aride din punct de vedere spiritual ale pământului şi în mijlocul oamenilor care, datorită păcatului şi îndepărtării de Dumnezeu, au devenit pustiuri aride pentru Domnul şi struţi şi şacali unii pentru alţii.

Oare cine poate spune sau cine poate număra minunăţiile predicării evangheliei! Oare cine poate spune câţi oameni cu sufletul pustiu, câţi oameni secaţi la suflet, câţi oameni neroditori sufleteşte, câţi "şacali şi struţi" pierduţi au prins viaţă şi s-au transformat, s-au convertit, au adus roade, au devenit ucenici ai lui Cristos, şi apoi fericiţi şi sfinţi în Împărăţia Cerurilor!

Legea dată prin Moise spune: "Dacă un om preacurveşte cu o femeie măritată, dacă preacurveşte cu nevasta aproapelui său, omul acela şi femeia aceea preacurvari să fie pedepsiţi cu moartea" (Lev 20,10). "Dacă se va găsi un bărbat culcat cu o femeie măritată, să moară amândoi: şi bărbatul care s-a culcat cu femeia, şi femeia. Să curăţi astfel răul din mijlocul lui Israel" (Dt 22,22).

Iudeii care au adus femeia înainte lui Isus pentru a fi ucisă cu pietre pentru curvie au fost nedrepţi, pentru că ei au comis o faptă mult mai gravă decât ea, căci ei prin slujirea la idoli au devenit adulteri, nu faţă de un om, ci faţă de Dumnezeu, care era Mirele lor; iar sfânta Scriptură numeşte idolatria: "curvie", iar pe idolii îi numeşte: "amanţi" (Os 2,2-5); iar ei, cerând moartea pentru femeia adulteră, de fapt cereau moartea pentru ei înşişi care fuseseră infideli lui Dumnezeu. De aceea, Isus le-a spus ca cine dintre ei este fără de păcat înaintea lui Dumnezeu să arunce primul cu piatra în femeia adulteră. Iar când s-au analizat ei în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei, când şi-au dat seama că sunt adulteri faţă de Dumnezeu, au lăsat pietrele jos şi au plecat ruşinaţi (cf. In 8,8-9).

De aceea, când vom fi ispitiţi să vorbim despre păcatele fraţilor noştri, împroşcând cu noroi viaţa lor, să ne gândim mai întâi la păcatele noastre, care de multe ori sunt cu mult mai mari decât ale fraţilor noştri, aşa cum bârna este mult mai mare decât aşchia (cf. Mt 7,3; Lc 6,41). Şi decât să ne scrie Domnul păcatele în Cartea Vieţii şi apoi să fie citite de către îngeri în faţa întregului univers, spre ruşinea noastră veşnică (cf. Mt 12,36-37), mai bine să ni le mărturisim noi de bunăvoie, asemenea femeii adultere, asemenea lui Paul, şi asemenea tuturor păcătoşilor iertaţi, pentru a ne fi acoperite pentru totdeauna (cf. Ps 32,1-2).

Isus a venit să aducă vindecare şi mântuire tuturor călcătorilor de lege, adică tuturor şacalilor şi struţilor duhovniceşti, tuturor sufletelor pustii şi uscate. Şi aşa cum a iertat şi mântuit femeia prinsă în adulter şi pe toţi păcătoşii care au venit la el, tot aşa vrea să ierte şi pe toţi ceilalţi care au călcat legile lui Dumnezeu şi au devenit neam de adulteri, care au devenit pământuri pustii şi uscate, care au devenit struţi şi şacali, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

De aceea, Biserica, prin lecturile biblice propuse astăzi la sfânta Liturghie, voind să ne pregătească pentru Paştele care se apropie, ne prezintă Paştele ca pe o eliberare din moartea păcatului, moarte care a fost introdusă în lume de invidia diavolului (cf. Înţ 2,24); iar această eliberare din moartea păcatului fost realizată de Isus Cristos pe cruce.

La vechii romani era obiceiul ca prizonierii de război să fie legaţi în lanţuri, să fie duşi în pieţe şi să fie vânduţi ca sclavi. Un nobil roman a cumpărat un astfel de prizonier sclav din milă. Când a ajuns acasă i-a scos cătuşele şi l-a pus în libertate. Atunci prizonierul sclav i-a spus plin de uimire: "Eu sunt sclav, tu m-ai cumpărat, pentru ce mă eliberezi? Pentru că eu preţuiesc pe oameni, de aceea te-am cumpărat şi acum te-am eliberat". Această bunătate l-a făcut pe sclav să izbucnească în lacrimi şi să spună: "Pentru că m-ai preţuit şi mi-ai redat libertatea, vreau ca de acum înainte să te slujesc de bunăvoie!"

Pentru că ne iubeşte şi ne preţuieşte, pentru că vrea ca noi să-l slujim de bunăvoie, Isus a plătit pentru noi preţul cel mare al sângelui său vărsat pe cruce (cf. 1Pt 1,18-19). Tradiţia ne-o prezintă pe femeia prinsă în adulter şi iertată de Isus ca fiind sfânta Suzana, cea care împreună cu alte femei îl slujea, îl urma şi-l ajuta pe Isus (cf. Lc 8,2-3); dragostea şi jertfa lui Isus a făcut şi din prigonitorul Paul un vas ales (cf. Fap 9,15) şi un părtaş al suferinţelor sale, cu speranţa învierii din morţi (cf. Fil 3,10-11).

Sfântul episcop Eusebiu din Cezareea (265 - 339), pe când era diacon, a scăpat din mână potirul pe care-l ducea la altar şi l-a spart. A adunat cu grijă toate cioburile şi, rugându-se, le-a aşezat pe altar. Când şi-a terminat rugăciunea şi şi-a ridicat capul dintre mâini, potirul de pe altar era întreg.

Sufletul nostru este un potir de jertfă plăcut Domnului. Dar datorită amăgirilor diavolului şi greutăţilor vieţii de multe ori l-am spart prin păcatele noastre. Aşa spart cum este, să venim repede la Isus, care singur ni-l poate reface, ca pe cel al femeii prinse în adulter şi ca pe cel al lui Paul.

Am auzit cu toţii de "Canalul Panama". Acest canal panamez face legătura între două mari oceane: Oceanul Pacific şi Oceanul Atlantic. Dar acest canal nu este unul natural, ci este unul făcut de mâna omului şi cu mari jertfe. Maeştri spirituali spun că cele două oceane legate între ele prin "Canalul Panama" reprezintă unul "oceanul milostivirii divine", iar celălalt "oceanul păcătoşeniei umane". Pentru ca oceanul păcătoşeniei umane să ajungă să fie legat de oceanul milostivirii lui Dumnezeu, a trebuit construit un "canal sufletesc Panama"; iar acest canal l-a construit Cristos prin pătimirea, moartea şi învierea sa, canal pe care noi îl numim astăzi spovada.

Se spune că un fermier american cu mulţi datornici a fixat un timp ca cei care au datorii la el să vină cu chitanţele datoriilor, ca să fie iertaţi. Mulţi, ştiindu-l doritor de câştig, ca şi pe regele din parabola talanţilor (cf. Mt 25,24), s-au gândit că este o glumă acidă şi nu au dat importanţă anunţului. În ultima zi şi în ultimul ceas al perioadei rânduite pentru iertare, doi bătrâni şi-au luat chitanţele datoriilor şi au intrat la fermier. Imediat toate datoriile le-au fost iertate. Când au văzut cei de afară realitatea, au dat şi ei fuga acasă după chitanţele lor, dar când au ajuns ei timpul expirase deja.

Să venim şi noi fără întârziere cu chitanţele păcatelor noastre la Dumnezeu, în timpul când el ne cheamă, şi nu când voim noi (cf. 2Cor 6,2), şi atunci iertarea ne va fi asigurată.

Sfântul Ludovic Bertrand (1526-1580), în timp ce asculta spovada unui om, stătea liniştit şi surâzător. Acesta, văzându-l pe preot liniştit şi surâzător, se gândea în inima lui că şi preotul are păcate ca ale lui. Dar preotul i-a răspuns: "Surâdeam pe timpul mărturisirii dumneavoastră pentru că, pe măsură ce vă mărturiseaţi păcatele cu atâta căinţă, vedeam cum harul lui Dumnezeu coboară şi vă umple sufletul".

Monseniorul Louis-Gaston Adrien de Segur (1820-1881) ne povesteşte următorul fapt: Un copil, când a făcut prima spovadă şi prima sfântă împărtăşanie, şi-a luat o frumoasă hotărâre: "Dacă voi avea nefericirea de a săvârşi un păcat grav, mă voi spovedi chiar în aceeaşi zi". Şi nenorocirea a făcut să cadă curând într-un păcat grav. Era seară, afară era vreme rea, iar biserica era departe. Atunci i-a trecut prin gând să amâne spovada până a doua zi. Dar hotărârea luată la prima sa spovadă şi împărtăşanie nu-l lăsa în pace. A spus repede o rugăciune pentru a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu. Apoi s-a simţit parcă mânat de cineva să meargă chiar atunci la spovadă. A mers, iar după spovadă a simţit o pace şi o bucurie adâncă. A fost şansa lui că s-a spovedit şi împărtăşit chiar la acea oră târzie, căci dimineaţă a fost găsit mort în aşternutul său.

"Să nu apună soarele peste păcatul vostru! Nu daţi ocazie diavolului!" (Ef 4,26-27).

Adultera a venit repede cu păcatele ei la Isus; Paul a venit repede cu păcatele lui la Isus; ceilalţi apostoli au venit şi ei repede cu păcatele lor la Isus; vameşii şi păcătoşii au venit şi ei repede cu păcatele lor la Isus; mulţi de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi, au venit şi ei repede cu păcatele lor la Isus... şi ce bine au făcut, căci astăzi sunt printre sfinţii din cer!

Noi de ce zăbovim?

Dar nu ajunge numai să venim noi repede cu păcatele noastre la Isus, dar mai trebuie să-i ajutăm şi pe alţii să vină cu păcatele lor la Isus. Iar acum să ne gândim puţin:

Dacă Andrei nu l-ar fi adus pe fratele său la Isus, astăzi nu l-am mai fi avut pe sfântul Petru (cf. In 1,41); Dacă Filip nu l-ar fi adus pe prietenul său la Isus, astăzi nu l-am mai fi avut pe Natanael (cf. In 1,45); Dacă fariseii şi cărturarii răutăcioşi n-ar fi adus femeia păcătoasă la Isus, astăzi n-am mai fi avut-o, conform tradiţiei, pe sfânta Suzana (cf. In 8,3); Dacă pustnicul Avramie (290-360) n-ar fi adus-o pe nepoata sa păcătoasă la Isus, astăzi n-am mai fi avut-o pe sfânta Maria din pustiu; dacă episcopul Nonus n-ar fi adus pe o balerina păcătoasă la Isus, astăzi n-am mai fi avut-o pe sfânta Pelagia (+390); dacă pustnicul Pafnuţie (sec. IV) n-ar fi adus la Isus pe o curtezană păcătoasă, astăzi n-am mai fi avut-o pe sfânta Thais; dacă Monica (332-387) nu l-ar fi adus pe fiul ei păcătos la Isus, astăzi nu l-am mai fi avut pe sfântul Augustin etc. Noi pe câţi i-am ajutat să vină cu păcatele lor la Isus?

Deci, dacă fariseii şi cărturari au adus femeia păcătoasă cu gânduri rele la Isus pentru a fi osândită la moarte, dar şi pentru ispitirea lui Isus, noi, cu gânduri bune, să aducem câţi mai mulţi păcătoşi la Isus, pentru ca el să-i ierte şi să-i mântuiască împreună cu noi.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 6.