Roman: Simpozion de filozofie despre credinţă şi înţelegere

Înscriindu-se în anualele manifestări susţinute în cadrul Facultăţii de Filozofie "Ioan Duns Scotus", luni, 11 martie 2013, la ora 15 a avut loc în aula magna a Institutului Franciscan din Roman simpozionul de filozofie ce a avut ca temă "Credinţa în căutarea înţelegerii".

Reluând sintagma anselmiană fides quaerens intellectum, lucrările acestui simpozion fac parte din evenimentele ce marchează Anul Credinţei şi vor a fi un ajutor în înţelegerea actului credinţei şi a raportului acesteia cu raţiunea. Totodată acest simpozion a fost şi evenimentul lansării în cadrul Institutului a traducerii în limba română a Itinerarium mentis in Deum (Itinerarul minţii spre Dumnezeu) a sfântului Bonaventura.

A înţelege ceea ce credem este posibil în spirit de credinţă şi cu disponibilitatea de a merge cu sinceritate în căutarea adevărului. Acest lucru ia naştere dintr-o viziune a realităţii privită prin prisma conţinuturilor credinţei.

În cuvântul de deschidere, pr. Damian-Gheorge Pătraşcu, rectorul de studii al institutului, a accentuat cele menţionate mai sus şi a amintit de atitudinea pe care o avem când vorbim de cele două facultăţi ale omului, credinţă şi raţiune, acum în timpurile moderne.

Vorbind despre unele Note despre raportul dintre credinţă şi raţiune în scrierile lui Maxim Mărturisitorul, Florin Crâşmăreanu a început prin a sublinia iraţionalitatea sintagmei Crede şi nu cerceta şi a scos în evidenţă falsitatea acestui pasaj ce vrea să arate o credinţă oarbă. Când vorbim despre teologie, adevărul nu este niciodată la mijloc de vreme ce este unul singur, Cristos. Distincţia dintre filozofie şi teologie nu funcţionează de fiecare dată aşa cum credem noi. La Maxim Mărturisitorul nu găsim un raport credinţă-raţiune teoretizat explicit. Totuşi, aceste dimensiuni se întâlnesc în diferite contexte, cum ar fi ierarhizarea motivelor cognitive. Trebuie să ţinem cont de faptul că în acea vreme nu exista o ierarhie subordonatoare a celor două. Credinţa, ce are şi o dimensiune ontologică poate surprinde lucruri ce sunt mai presus de minte şi raţiune iar aceasta din urmă nu se află mereu în raport de opoziţie cu cea dintâi. Extrasă din raport, raţiunea poate conduce omul în altă parte decât aceea a mântuirii. Este de reţinut faptul că în perioada patristică, raportul credinţă-raţiune se constituie a fi o problemă falsă.

Schimbând contextul istoric, Cristian Moisuc abordează Cunoaşterea "habituală" cunoaşterea "actuală". Reflecţii asupra rolului de mediator al lui Hristos la Nicolas Malebranche. Pentru o mai bună înţelegere a temei, se aduce în ajutor conceptul de fenomen saturat al lui J-L. Marion, ca motiv de înţelegere a raportului dintre cele două tipuri de cunoaştere. O serie de întrebări prind contur şi trebuie astfel să ne întrebăm ce se întâmplă atunci când filozofia vrea să trateze probleme ce scapă intelectului, ce se întâmplă când graniţele filozofiei nu sunt bine delimitate de cele ale teologiei şi cum este posibilă o înţelegere a unui lucru ce intelectul nu îl poate circumscrie? Pentru că întâlnirea dintre credinţă şi raţiune nu este o ştiinţă, se cere o chestionare metodologică. În această întâlnire este posibil să avem un fenomen saturat. Credinţa apare ca intuiţie şi intelectul nu poate face faţă cantităţilor de informaţii, motiv pentru care e necesar să elimine o parte din categoriile sale. Nicolas Malebrance a încercat să ofere noi dovezi pentru a-i face pe oameni să înţeleagă modul cum Dumnezeu conduce lumea. Acest lucru este posibil de vreme ce paradigma monarhiei absolute a lui Dumnezeu cade. Malebranche se simte în măsură să dea posibil răspuns la problema mântuirii unora şi a altora nu. El dă o soluţie prin inventarea conceptului de lege a graţiei (ce este calchiat după conceptul de lege a naturii) ce se explică prin faptul că nici în har Dumnezeu nu intervine activ de fiecare dată. Este nevoie de o precauţie metodologică în folosirea în teologie a conceptelor filozofice pentru că nu există o neutralitate a conceptelor filozofice cât şi o limită umană a acestor concepte.

Traducătoarea operei sfântului Bonaventua, Florina-Rodica Hariga a vorbit despre Definirea credinţei în tratatul lui Bonaventura "Itinerarul minţii spre Dumnezeu". Temei al cunoaşterii şi primă etapă în restabilirea imaginii divine în om. Ceea ce s-a evidenţiat a fost faptul că atât credinţa cât şi înţelegerea se află în căutarea unui aspect superior. Credinţa este o virtute teologală, un habitus prin care omul îl urmează pe Creatorul său. Obiectul credinţei este Dumnezeu în el însuşi, iar cunoaşterea sa poate fi ajutată de iluminarea divină din cadrul fides infusa ce este garant al adevărului căutat. Cunoaşterea adevărului divin este certificată de Dumnezeu prin iluminare. În acest aspect, nivelul harului clarifică sufletul în cadrul credinţei şi se constituie ca fiind fundamentul credinţei. Prin credinţă parcurgem originea şi desfăşurarea acestei lumi. În Itinerariu, temele credinţei se completează pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu prin lumina lui Cristos (poartă a acestei cunoaşteri). Ca certitudine raţională şi ca fundament al vieţii, credinţa este împlinită de caritate şi apare ca imagine şi început al cunoaşterii lui Dumnezeu.

Tratând despre Credinţă şi gnoză în Şcoala alexandrină, pr. Damian-Gheorhe Pătraşcu a subliniat că reîntoarcerea la sfinţii părinţi este utilă atât pentru a nu exalta tradiţia, cât şi pentru a nu considera trecut şi ineficient tot ce s-a adunat până acum. Clement Alexandrinul susţine că prin gnoză credinţa devine perfectă şi este în stare să motiveze ceea ce credinţa se limitează să accepte. Idealul unei gnoze creştine nu trebuie perceput într-un mod intelectualist, ci constă într-o înţelegere a adevărului revelat. Concepţia lui Clement pleacă de la credinţă şi ajunge la cunoaştere. Scopul acestei gnoze este de a crea o teologie care să ne apropie de Dumnezeu. Credinţa trebuie să se producă că ajutorul cercetării pentru a da posibilitate teologiei să plece de la certitudinea credinţei să ajungă la cunoaşterea adevărului. La Oriogen apare discuţia despre credinţa simplă care este capabilă să se dezvolte. Totodată el îndeamnă creştinii să cerceteze în credinţă şi să nu accepte orbeşte ceea ce aceasta implică. Odată aderat la credinţă este necesară o aprofundare a credinţei printr-un consimţământ de căutare.

Pr. Virgil Blaj pune problema în discuţie prin analiza unei opere a sfântului Augustin. Începutul credinţei:un dar al lui Dumnezeu sau un act al omului? Răspunsul sfântului Augustin în "De praedestinatione sanctorum" este titlul conferinţei ce a vrut să aprofundeze originea credinţei. Această operă a sfântului Augustin este un răspuns la scrisorile unor laici, cunoscuţi ai sfântului care cer o explicaţie în legătură cu învăţătura sa despre predestinare. Astfel, cele două mari întrebări care reies din această operă sunt: Începutul credinţei este un act al omului? şi Perseverenţa în credinţă este un merit al omului? Augustin neagă atitudinile ce ar fi înţelese din text conform cărora el ar pune omul în centrul începutului actului credinţei şi a perseverenţei în această stare şi subliniază că cele două sunt daruri ale lui Dumnezeu. Totodată dace distincţia între credinţă şi începutul acesteia prin evidenţierea faptului că harul este cel care face posibil orice merit al omului. prin această afirmaţie el respinge pelagianismul şi exaltă harul, amintind şi de convertirea sa. A gândi diferă de a crede în sensul că gândirea precede credinţa. Dacă nu este un obiect al gândirii, credinţa nu poate fi numită astfel. A crede devine astfel o particularitate a celui ce a primit harul lui Dumnezeu.

Fiind consistente în conţinut, aceste conferinţe au fost şi clarificatoare în unele privinţe. În acest mod, s-a contribuit la o mai bună înţelegere a particularităţii noastre, a capacităţii de a crede ce se identifică cu a primi.

Fr. Dan-Ciprian Vătămănelu, OFMConv.

lecturi: 18.