Dacă moştenirea papei Benedict al XVI-lea devine agendă

Editorialul Mons. Bruno Forte publicat în "Il Sole 24 Ore", duminică, 10 martie 2013

Ce moştenire lasă Benedict al XVI-lea succesorului său? Răspunsul la această întrebare trece prin întregul pontificat al papei emerit, teolog profund, credincios îndrăgostit, umil lucrător în via Domnului şi, mai ales acum, pelerin al lui Dumnezeu în tăcerea adoraţiei şi în rugăciunea de mijlocire.

Patru îndatoriri prioritare mi se pare că se schiţează pentru următorul episcop de Roma, pornind chiar de la cuvintele cu care pontiful a motivat renunţarea sa: "În lumea de astăzi, supusă la schimbări rapide şi agitată de probleme de mare relevanţă pentru viaţa credinţei, pentru a conduce barca sfântului Petru şi a vesti Evanghelia, este necesară şi vigoarea fie a trupului, fie a sufletului, vigoare care, în ultimele luni, în mine s-a diminuat în aşa fel încât trebuie să recunosc incapacitatea mea de a administra bine slujirea încredinţată mie".

Prima dintre urgenţe care se află la inima papei Benedict este, aşadar, viaţa de credinţă, în privinţa căreia lumea actuală este agitată de probleme de mare însemnătate. În timpul arcului de timp al slujirii sale de succesor al lui Petru el a insistat asupra primatului lui Dumnezeu şi asupra ascultării care trebuie să i se dea în orice lucru. Tocmai aşa, pontiful emerit a fost un reformator spiritual, care cu fermitate a voit să reînnoiască Biserica în iubirea faţă de Cristos, în credinţa necondiţionată în El şi în mărturia generoasă şi pasionată a frumuseţii sale oamenilor. Convins că adevărata reformă nu este înainte de toate aceea a structurilor sau a formelor exterioare, Benedict al XVI-lea, chiar dacă a trebuit să plătească un preţ foarte mare renunţând la aparenţa justificatoare pentru a asculta de adevăr, a amintit Bisericii necesitatea absolută de a-i fi plăcută lui Dumnezeu. Modul limpede şi hotărât cu care a înfruntat scandaluri şi păcate săvârşite de persoane consacrate, cererea de iertare faţă de cei care au fost ofensaţi de acele comportamente - făcută luând asupra sa ca nevinovat păcatelor fiilor infideli ai Bisericii -, fermitatea luptei împotriva oricărui carierism din parte ecleziasticilor, seninătatea mărturisită chiar şi în faţa trădărilor şi a neînţelegerilor, nu numai că exprimă statura spirituală a acestui papă, dar rămân ca un exemplu şi o urmă care trebuie urmată pentru viitor.

Legată de reforma spirituală a Bisericii, o a doua prioritate a reieşit cu tot mai mare insistenţă în magisteriul lui Benedict al XVI-lea: noua evanghelizare. La ea s-a referit când a comunicat renunţarea sa, vorbind despre vigoarea necesară "pentru a vesti Evanghelia". Când în anul 2010 a instituit Consiliul Pontifical dedicat ei, a folosit referinţe autobiografice chiar emoţionante, când a spus că a voit astfel să dea "o ieşire operativă reflecţiei pe care a făcut-o de mult timp asupra necesităţii de a oferi un răspuns special momentului de criză a vieţii creştine, care are loc în atâtea ţări, mai ales cu veche tradiţie creştină". Se simte în aceste cuvinte iubirea profundă a papei emerit faţă de Cristos şi condiţia de "iubire rănită", experimentată văzând pe atâţia care se îndepărtează de comoara Evangheliei sau se arată indiferenţi faţă de ea.

Noul Papă va trebui să găsească forme şi moduri pentru ca frumuseţea credinţei să fascineze din nou inimile şi speranţa Evangheliei să devină pentru mulţi lumină în noaptea unui timp în care prea mulţi par că nu mai suferă de lipsa lui Dumnezeu. O asemenea activitate nu va putea desigur să fie desfăşurată de o singură persoană: se profilează aici a treia dintre priorităţile cu care va trebui să se măsoare cel care va urma lui Benedict al XVI-lea, exercitarea colegialităţii episcopale. La ea se referă necesitatea de a se îngriji în mod adecvat de conducerea Bisericii, la care pontiful făcea aluzie în declaraţia cu privire la renunţarea sa. A fost acelaşi Ratzinger cel care a indicat această prioritate la începutul pontificatului: "Cer tuturor fraţilor întru episcopat să-mi fie alături cu rugăciunea şi cu sfatul... Succesorul lui Petru şi episcopii, succesorii apostolilor - Conciliul a reafirmat asta cu forţă (cf. Lumen gentium, 22) - trebuie să fie strâns uniţi între ei. Această comuniune colegială, deşi în diversitatea rolurilor şi funcţiunilor pontifului roman şi ale episcopilor, este în slujba Bisericii şi a unităţii în credinţă, de care depinde în măsură însemnată eficacitatea acţiunii evanghelizatoare în lumea contemporană. Pe această cărare, pe care au înaintat veneraţii mei predecesori, intenţionez să continui şi eu, preocupat numai să proclam întregii lumi prezenţa vie a lui Cristos" (20 aprilie 2005). Câţiva paşi în această direcţie au fost desigur, de exemplu celebrarea Sinodului Episcopilor. Totuşi, o efectivă creştere a conducerii colegiale a Bisericii nu va putea să nu treacă printr-o reformă profundă a Curiei Romane şi, în general, prin stiluri ecleziale de sobrietate tot mai mare şi de responsabilitate împărtăşită a păstorilor. Asupra acestui punct Benedict a oferit principii, care vor reveni succesorului să le traducă în practică până la capăt.

În sfârşit, vestirea reînnoită a Evangheliei lumii nu va putea avea loc în manieră adecvată fără ca să se realizeze două condiţii, care formează a patra prioritate lăsată ca moştenire de papa emerit celui care-i va urma: dialogul, cu referinţă pe de o parte la relansarea ecumenismului, pe de altă parte la o atitudine tot mai incisivă de încredere şi prietenie faţă de întreaga familie umană. Dificultăţile apărute în aceşti ani în domeniul ecumenic nu sunt desigur datorate lui Benedict al XVI-lea, care, dimpotrivă, încă de la început a intenţionat să dea un impuls puternic angajării pentru unitatea voită de Domnul. Cu ortodocşii, după pasul semnificativ înainte făcut cu Documentul de la Ravenna din 2007 cu privire la slujirea de unitate la nivel universal, care părea să deschidă drumul spre recunoaşterea comună a primatului Episcopului de Roma, rezistenţa din partea bazei Bisericilor Ortodoxe s-a accentuat în manieră îngrijorătoare. Cu moştenitorii Reformei, după preţiosul acord cu privire la doctrina justificării din 1999, nu pare să se fi făcut paşi semnificativi înainte. Cu anglicanii, gesturile de atenţie şi primire ale lui Benedict al XVI-lea n-au fost înţelese sau acceptate de toţi. Este necesar, deci, un elan nou, care să reuşească să remotiveze în diferitele confesiuni creştine pasiunea faţă de unitatea pentru care Isus s-a rugat: noului papă şi colegiului episcopilor împreună cu el se prezintă provocarea inevitabilă de a înainta pe acest drum, în continuitate cu mesajul Conciliului al II-lea din Vatican.

În acelaşi timp, într-o lume tot mai globalizată, în care identităţile locale simt pericolul şi ameninţarea globalizării însăşi, dialogul cu culturile şi în general cu lumea contemporană apare necesitate prioritară. Va fi nevoie şi aici de un nou elan, care să preţuiască premisele făcute de Benedict al XVI-lea, de exemplu în dialogul cu necredincioşii şi cei îndepărtaţi, pentru a construi punţi de simpatie şi de prietenie, capabile să atragă inimile şi să demareze dialoguri semnificative şi colaborări eficace. Cei cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican readuc în memoria tuturor stilul de bunătate şi de încredere al lui Ioan al XXIII-lea, la care va trebui să se unească o cunoaştere profundă şi articulată a complexităţii scenariilor din "satul global". Surpriza, pe care Duhul invocat asupra apropiatului Conclav o rezervă Bisericii, va trebui să ofere un răspuns convingător şi acestei ultime urgenţe, care nu e uşoară.

(După Zenit, 10 martie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 4.