Joia Sfântă, ultimii zori ai Postului Mare, primul apus al triduum-ului pascal

O reflecţie despre rugăciunile şi despre liturgia de joi din Săptămâna Sfântă

De părintele Giuseppe Midili, O.Carm.

Joia din Săptămâna Sfântă constituie un moment crucial al vieţii liturgice şi punctul de unire între două timpuri liturgice de intensitate extraordinară. De fapt, Biserica, pe durata unei zile, contemplă ultimii zori ai timpului Postului Mare şi apusul primei zile din triduum-ul pascal, culme a întregului an liturgic.

O reflecţie despre structura rituală a Joii Sfinte, despre rugăciuni şi despre liturgia Cuvântului constituie fundamentul pentru înţelegerea semnificaţiei teologice şi spirituale a celor două celebrări şi pentru o participare vie şi eficace la sfintele taine care se celebrează în ele. Parcursul Postului Mare, care începe cu Miercurea Cenuşi şi se încheie cu Liturghia Crismei, este caracterizată de câteva semne penitenţiale: culoarea liturgică violet şi suprimarea textului Aleluia.

În duminicile din Postul Mare se omite şi Gloria. În schimb, în Joia Sfântă culoarea liturgică este albul, proprie solemnităţii, şi textul Gloria este cântat: Biserica - ce se pregăteşte pentru momentele pătimirii - nu poate să-şi stăpânească bucuria, în timp ce celebrează memorialul celor mai mari daruri pe care le-a primit de la Mântuitorul său.

În triduum-ul pascal, Biserica celebrează în mod solemn marile mistere ale răscumpărării noastre, pe Domnul răstignit, îngropat şi înviat, comemorându-l prin celebrări deosebite. În după-amiaza Joii Sfinte - pe la apusul soarelui - Biserica se adună pentru a începe liturgic parcursul mântuitor cu Liturghia în Cina Domnului. Rubrica (norma liturgică scrisă în roşu) care oferă ideile pentru omilie ilustrează semnificaţia acestei celebrări: se comemorează instituirea Euharistiei şi a preoţiei ministeriale şi porunca Domnului despre iubirea fraternă.

Rugăciunea zilei poate să fie sinteza întregului parcurs celebrativ şi modelul schematic pentru o reflecţie: O, Dumnezeule, care ne-ai reunit pentru a celebra sfânta cină în care Fiul tău unic, înainte de a se da la moarte, a încredinţat Bisericii noul şi veşnicul sacrificiu, ospăţ nupţial al iubirii sale, fă ca din participarea la un aşa de mare mister să luăm plinătate de caritate şi de viaţă.

În prima lectură din Cartea Exodului este descrisă celebrarea Paştelui lui Israel, după forma obligatorie pe care a avut-o în Legea mozaică. La origine poate să fi fost o sărbătoare de primăvară a nomazilor, însă pentru Israel a devenit o sărbătoare de comemorare, de mulţumire şi, în acelaşi timp, de speranţă. Mielul, simbol al eliberării din sclavia din Egipt, era în centrul cinei pascale, structurată după reguli liturgice şi pusă în relaţie cu sfânta cină a unicului Fiu împreună cu discipolii (Mc 14,18-26).

Isus a celebrat Paştele, însă în locul mielului s-a dăruit pe sine însuşi, trupul său şi sângele său, conform relatării prezentate în lectura a doua (1Cor 11,23-26). Se instaurează astfel noul şi veşnicul sacrificiu, care a eliberat poporul pentru totdeauna de o sclavie mult mai mare: păcatul. Jertfa veche, a mielului, a devenit încredinţare la moarte: "Nimeni nu-mi ia viaţa, ci eu o dau de la mine însumi" (In 10,18).

În rugăciunea zilei, dimensiunea noului şi veşnicului sacrificiu este alăturată de linia teologică a ospăţului nupţial al iubirii. Reflecţia papei Benedict al XVI-lea oferă o sinteză interpretativă: "Sângele său, iubirea Celui care este în acelaşi timp Fiu al lui Dumnezeu şi om adevărat, unul dintre noi, acel sânge poate mântui. iubirea sa, acea iubire în care El se dăruieşte liber pentru noi, este ceea ce ne mântuieşte. Gestul nostalgic, într-un fel lipsit de eficacitate, care era jertfirea mielului nevinovat şi nepătat, a găsit răspuns în Cel care pentru noi a devenit în acelaşi timp Miel şi Templu. Astfel, în centrul Paştelui nou al lui Isus se afla Crucea. Din ea venea darul nou adus de El. Şi astfel el rămâne mereu în Sfânta Euharistie, în care putem celebra cu apostolii în decursul timpurilor noul Paşte. Din Crucea lui Cristos vine darul" (Benedict al XVI-lea, Omilia de la Liturghia in Cena Domini, 5 aprilie 2007).

Textul prefeţei exprimă legătura de consecvenţialitate şi dependenţă pe care Cristos a stabilit-o între jertfa sa şi mântuirea noastră: el a instituit ritul jertfei perene; ţie cel dintâi s-a oferit victimă de mântuire. În acest sens trebuie interpretată şi referinţa la cruce, care se află în antifonul de la intrare: "Cu nimic altceva nu ne vom lăuda vreodată, decât în crucea lui Isus Cristos, Domnul nostru: el este mântuirea, viaţa şi învierea noastră; prin el am fost mântuiţi şi eliberaţi" (cf. Gal 6,14).

Din marele mister al Sfintei Cine provine plinătate de caritate şi de viaţă. Referinţa este desigur la gestul spălării picioarelor, pe care liturgia îl propune să se facă în mod simbolic în această zi. Papa Ioan Paul al II-lea, comentând pericopa evanghelică din In 13, percepe legătura dintre spălarea picioarelor şi participarea la masa euharistică: "La sfârşitul spălării picioarelor, Isus ne invită să-l imităm: V-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu (In 13,15).

Stabileşte în acest mod o corelaţie intimă între Euharistie, sacrament al darului său sacrifical, şi porunca iubirii, care ne angajează să-i primim şi să-i slujim pe fraţi. Nu se poate despărţi participarea la masa Domnului de obligaţia de a-l iubi pe aproapele. De fiecare dată când participăm la Euharistie, şi noi rostim «Amin»-ul nostru în faţa Trupului şi a Sângelui Domnului.

Iubirea este moştenirea cea mai preţioasă pe care El o lasă celor chemaţi la urmarea sa. Este iubirea sa, împărtăşită de discipolii săi, care în această seară este oferită întregii omeniri" (Ioan Paul al II-lea, Omilia de la Liturghia in Cena Domini, 28 martie 2002). Prefaţa, în care se spune că ne-a poruncit nouă să perpetuăm ofranda în amintirea sa, este expresie a raportului dintre Euharistie şi porunca iubirii.

Textul cântecului de la ofertoriu, Unde este caritate şi iubire, acolo este Dumnezeu, însoţeşte oferirea darurilor pentru cei săraci, împreună cu pâinea şi vinul care vor deveni hrană şi băutură pentru comunitatea adunată. Dumnezeu este prezent şi se manifestă acolo unde viaţa zilnică exprimă o iubire profundă faţă de aproapele. Binomul plinătate de caritate şi de viaţă, la care se face aluzie în rugăciunea zilei, este referinţă la plinătatea iubirii, care se exprimă atunci când impregnează toată viaţa credincioşilor.

În acest sens, "iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele sunt acum într-adevăr unite: Dumnezeul întrupat ne atrage pe toţi la sine. Din toate acestea se poate înţelege cum agape a devenit între timp un alt nume şi pentru Euharistie: în ea, agape-le lui Dumnezeu vine la noi în mod corporal pentru a continua lucrarea sa în noi şi prin noi. Numai pornind de la acest fundament cristologic şi sacramental se poate înţelege corect învăţătura lui Isus despre iubire. O Euharistie care nu se traduce într-o trăire concretă a iubirii este în ea însăşi fragmentată. «Porunca» iubirii nu devine posibilă doar pentru faptul că este o cerinţă; iubirea poate să fie «poruncită» dacă mai întâi a fost dăruită" (Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, 14).

Iată motivul pentru care pâinea şi vinul se aduc la altar împreună cu darurile pentru cei săraci: Euharistia este darul pe care Cristos îl oferă Bisericii sale, în timp ce îi cere să fie imitat în spălarea picioarelor şi în dăruirea vieţii.

O ultimă reflecţie, despre semnificaţia adoraţiei euharistice, care încheie această celebrare: rubricile prevăd că după câteva clipe de adoraţie în tăcere, toţi îngenunchează şi se întorc în sacristie... Nici un rit de încheiere, nici o rugăciune, numai tăcerea întregii Biserici în faţa marelui mister al Euharistiei. Pentru a înţelege mai bine semnificaţia unui timp prelungit de adoraţie, propus comunităţii ecleziale, e suficient să citim Exortaţia papei Benedict al XVI-lea, Sacramentum caritatis, la nr. 66: "adoraţia euharistică nu este decât dezvoltarea clară a Celebrării euharistice, care este în ea însăşi cel mai mare act de adoraţie al Bisericii. A primi Euharistia înseamnă a sta în atitudine de adoraţie faţă de Cel pe care îl primim. Actul de adoraţie în afara sfintei Liturghii prelungeşte şi intensifică ceea ce s-a făcut în Celebrarea liturgică însăşi". De fapt, deja Augustin spusese: "nimeni nu mănâncă acea carne fără a o fi adorat mai înainte" (Expuneri despre Psalmi 98, 9).

În timp ce soarele se îndreaptă spre sfârşitul cursului său şi lumina apusului cedează locul întunericului, culorile crepusculului strălucesc asupra comunităţii adunate în cenacolul vechi şi nou: ora a sosit. Adunaţi în jurul altarului pentru a celebra Sfânta Cină, îmbătaţi de parfumul balsamului care se înalţă din Sfânta Crismă, contemplăm în Euharistie pe Mântuitorul nostru, care spală picioarele noastre şi oferă viaţa sa. Nu se teme de trădarea păcatului nostru: în întregime el însuşi pentru noi, pentru totdeauna, pentru că El este Iubirea necondiţionată. În tăcerea Bisericii, mută în faţa unui gest aşa de înalt de dăruire, nici un cuvânt. Atenţia este îndreptată în întregime spre acel tabernacol în care este prezent Cel Iubit şi mintea revine la cuvintele din Didahia: "După cum această pâine frântă era risipită pe munţi şi, adunată fiind, a devenit una, tot aşa Biserica ta să fie adunată de la marginile pământului în împărăţia ta" (IX, 4).

(După Zenit, 25 şi 26 martie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 29.