Sede vacante. Viaţa şi inima lui Benedict

Editorial al Monseniorului Bruno Forte publicat în "Il Sole 24 Ore" de vineri, 1 martie 2013

Biserica Catolică are un Papă emerit. De ieri seară Scaunul lui Petru este vacant şi Benedict al XVI-lea a început noua sa viaţă de lucrător al viei Domnului în tăcerea rugăciunii şi a ascunderii de lume. Cu privire la semnificaţia renunţării sale s-a scris mult. Ceea ce mi se pare că merită să fie aprofundat acum este sensul acestei noi, diferite misiuni pe care El însuşi o consideră ca atare, aşa cum se observă în cuvintele rostite iarăşi la ultima audienţă generală: "Nu abandonez crucea, ci rămân în mod nou lângă Domnul Răstignit. Nu mai port puterea funcţiei pentru conducerea Bisericii, dar în slujirea rugăciunii rămân, ca să spunem aşa, în staulul sfântului Petru". Pentru a înţelege forţa acestor cuvinte recurg la o analogie care mi se pare deosebit de iluminantă: aceea între opţiunea Papei Benedict şi decizia pe care marele gânditor catolic Jacques Maritain a luat-o după moartea preaiubitei soţii Raissa, cu care a trăit drumul convertirii la Cristos şi o experienţă spirituală prin multe aspecte mistică. El a voit să se retragă din orice angajare publică pentru a trăi până la moarte pe lângă comunitatea contemplativă a Fraţilor Mici ai lui Isus din Toulouse, stimulat de o dorinţă mărturisită astfel: "Am o mare nevoie de tăcere". Despre ce tăcere era vorba avea să explice acelaşi Maritain cu aceste cuvinte: "Nu se acceptă Crucea, se ia, se adoră Crucea". Tăcerea bătrânului filozof francez nu era diferită de cea aleasă de Papa german: este vorba despre tăcerea ascultării şi a adoraţiei, a rămânerii singuri cu Cristos singur, nu pentru a alunga lumea, ci pentru a se transfigura şi a o transfigura în El pe căile misterioase pe care numai Harul le cunoaşte. Soţia lui Maritain, Raissa, al cărei Journal dă mărturie despre o viaţă mistică foarte curată, ne face să intuim ceva din această tăcere, locuită de Dumnezeu şi trăită în Dumnezeu, într-una din poeziile sale cele mai frumoase, Transfiguration: "Când... voi fi cucerit libertatea mea cerească / ... şi voi fi ales drumul cel mai dur / ca şi cerul nocturn nemărginit şi curat... / ca o corabie norocoasă / care se întoarce în port cu încărcătura sa intactă / voi acosta în cer cu inima transfigurată / aducând oferte umane şi fără pată".

Alături de această căutare a tăcerii mistice există în noua viaţă a lui Benedict o evidentă voinţă de slujire, o intenţie profundă de iubire faţă de Biserică şi faţă de lume. Ne ajută să înţelegem şi motivaţiile acestui aspect analogia cu Jacques Maritain, care descrie astfel misiunea contemplativilor, martori ai Absolutului lui Dumnezeu în această lume: "În perioada nouă în care am intrat vedem cum se revelează - fie în materie şi graţie descoperirilor microfizicii, fie în activităţile umane şi graţie explorării inconştientului - un anumit primat al invizibilului asupra vizibilului şi al nemanifestatului asupra manifestatului. Aici apare, după părerea mea, rolul profetic... de a afirma în existenţă valoarea primară a mărturiei aduse iubirii lui Isus faţă de oameni, nu de marile mijloace vizibile, ci de modul invizibil sau aproape invizibil al simplei prezenţe de iubire fraternă... De ce anume au nevoie oamenii înainte de toate? Au nevoie să fie iubiţi; să fie recunoscuţi; să fie trataţi ca nişte fiinţe umane; să simtă respectate toate valorile pe care fiecare le poartă în sine. Pentru aceasta nu este suficient a le spune «vă iubesc». Nu este suficient nici a le face bine. Trebuie să se existe cu ei, în sensul cel mai profund al acestei expresii". Iată semnificaţia noii misiuni a omului lui Dumnezeu Benedict al XVI-lea, Papă emerit: a împărtăşi condiţia atâtor, nenumăratelor vieţi ascunse de ochii lumii, dar nu de cei ai lui Dumnezeu, pentru a spune fiecărei existenţe umane cât de multe este iubită de Domnul şi cât de mult valorează în ochii săi. Şi tocmai aşa, a ajuta cauza omului în această lume, afirmând demnitatea oricărei persoane umane în orizontul veşnicului şi recunoscându-i - cu fragilităţile nelipsite - măreţia nemuritoare. Aceasta este şi cauza lui Dumnezeu, după imaginea căruia omul este creat. Este cauza pentru care există Biserica şi în slujba căreia continuă să acţioneze încrezătoare şi senină printre valurile timpului, susţinută de rădăcinile ascunse şi profunde ale atâtor lucrători umili şi tăcuţi din via Domnului. Între aceştia trebuie amintit de acum Pontiful emerit.

(După Zenit, 2 martie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.