De la Paul al VI-lea la Benedict al XVI-lea umilinţa în gesturile şi în magisteriul succesorilor lui Petru

Forţa slăbiciunii şi alegerea papei Francisc

De Franco Giulio Brambilla

Când Paul al VI-lea, primul Pontif care se întorcea în ţara lui Isus, a mers în ?ara Sfântă între 4-6 ianuarie 1964, se povesteşte că, ajuns la biserica Primatului la Tabgha, după vizita oficială, a cerut să fie lăsat singur ca să se roage în capela mică ce dă spre lacul din Galileea. Alături este o bucată de plajă rămasă intactă, cu valurile care încă mai ating ţărmul, ca în timpurile lui Isus. Dacă voi coborâţi pe mica plajă în briza dimineţii, puteţi asculta încă, purtată de vânt, întrebarea lui Isus adresată primului dintre apostoli: "Petru, mă iubeşti mai mult decât aceştia?". Şi veţi auzi răsunând comentariul sfântului Augustin: "Şi asta o dată, de două ori, de trei ori. Este interogată iubirea şi este dată slujirea, pentru că acolo unde iubirea este mai mare acolo truda este mai mică".

Paul al VI-lea era în miezul Conciliului, după a doua sesiune, care văzuse adunarea episcopilor făcând primii paşi timizi cu aprobarea constituţiei Sacrosanctum concilium. Mai rămâneau încă documente importante de dus la capăt, cum ar fi Lumen gentium, care cu greu decola, Dei Verbum şi Gaudium et spes. Închis în biserica Primatului - aşa avea să-i destăinuiască secretarului său mult mai târziu - prosternat pe piatra dură, în jurul căreia este construită biserica, Paul al VI-lea a meditat îndelung asupra slăbiciunii lui Petru. A primului dintre apostoli şi a ultimului care atunci, în marea adunare a Conciliului, trebuia să ducă în port barca lui Cristos care străbătea marea deschisă a Conciliului al II-lea din Vatican.

Mi-a revenit în mine această scenă atunci când Benedict al XVI-lea, cu simplitate încântătoare, a scris "enciclica despre umilinţă", ultima mare cateheză pe care Papa emerit ne-a lăsat-o. Pontiful se afla în piaţa Sfântul Petru plină de mulţime, miercuri 27 februarie, cu o zi înainte de sfârşitul ministeriului său, sfârşit anunţat de el însuşi cu precizie infailibilă. Cronicile anunţau sosirea unei enciclice despre credinţă, dar care, dată fiind accelerarea timpurilor, a rămas în arhive. Îmi place să cred că acest ultim discurs, împreună cu gesturile din ultimele două săptămâni ale pontificatului, reprezintă enciclica nescrisă, întocmai aceea despre umilinţă. Ultima cateheză este ca o mărturie arzătoare şi reprezentare vie. Fără nici o emfază, ca în orice altă zi de miercuri, încrezându-se în forţa Cuvântului, Papa cu mare delicateţe deschidea inima sa şi reprezenta icoana vie a umilinţei celui care a purtat o povară foarte grea, cu o încredere absolută în Domnul său.

Să auzim începutul textului: "Când, la 19 aprilie în urmă cu aproape opt ani, am acceptat să asum slujirea petrină, am avut certitudinea fermă care m-a însoţit mereu: această certitudine a vieţii Bisericii din Cuvântul lui Dumnezeu. În acel moment, aşa cum am exprimat deja de mai multe ori, cuvintele care au răsunat în inima mea au fost: Doamne, de ce îmi ceri asta şi ce anume îmi ceri? Este o povară mare aceea pe care mi-o pui pe umeri, dar dacă Tu îmi ceri asta, la cuvântul tău voi arunca năvoadele, fiind sigur că Tu mă vei conduce, chiar şi cu toate slăbiciunile mele".

În amintirea retrospectivă iese în evidenţă cu claritate conştiinţa disproporţiei infinite între slujirea încredinţată şi slăbiciunea celui care trebuie s-o poarte. Aceasta este "enciclica despre umilinţă" pe care Benedict a scris-o cu gesturile şi cuvintele din ultimele zile. Cuvântul umilinţă derivă din latinescul humus, "pământ", unde înfigem rădăcinile noastre. Nu există nici o credinţă care poate să fie limpede, transparentă, dacă nu continuă să se întoarcă la aceste rădăcini, să se alimenteze din apa şi din sărurile, conţinute în pământ, pentru a putea creşte măreţ. O plantă trebuie să lucreze în adâncime pentru a se putea extinde rămuroasă şi verde, pentru a rezista la forţa vânturilor şi furtunilor, pentru a suporta arşiţa soarelui şi căldura verii. Aşa ne apărea în acea dimineaţă senină de 27 februarie faţa Pontifului, transparenţă pură a celui care condusese cu înţelepciune şi fermitate barca lui Petru.

Ba chiar barca lui Cristos.

De fapt, în ultima cateheză publică, Papa Benedict sublinia cu mare eficacitate: "Şi după opt ani pot spune că Domnul m-a condus, mi-a fost aproape, am putut să percep zilnic prezenţa sa. A fost o bucată de drum al Bisericii care a avut momente de bucurie şi de lumină, dar şi momente grele; m-am simţit ca sfântul Petru cu apostolii în barcă pe lacul din Galileea: Domnul ne-a dăruit atâtea zile de soare şi de briză uşoară, zile în care pescuirea a fost abundentă; au fost şi momente în care apele erau agitate şi vântul potrivnic, ca în toată istoria Bisericii, şi Domnul părea că doarme. Dar am ştiut mereu că în barca aceea este Domnul şi am ştiut mereu că barca Bisericii nu este a mea, nu este a noastră, ci a sa". În cele două citate prezentate mai sus, cu includerea perfectă "cu opt ani în urmă" şi "după opt ani" se întinde arcul "conştiinţei slăbiciunii" de la începuturi şi al "încrederii absolute" că barca Bisericii este a Domnului, "este a sa, nu este a mea, nu este a noastră"! Aş vrea să contrapunctez expresiile de o frumuseţe încântătoare care sunt cuprinse în acest text: "Domnul ne-a dăruit atâtea zile de soare şi de briză uşoară, zile în care pescuirea a fost abundentă" şi în acelaşi timp "au fost şi momente în care apele erau agitate şi vântul potrivnic (...) şi Domnul părea că doarme". Se împletesc în text dimineaţa creaţiei cu lumina solară şi briza vântului uşor în care se simte mână mângâietoare a lui Dumnezeu şi vârtejul furtunos al zilele înnorate ale intrigii şi murdăriei, în care trebuie să se treacă prin trecătoarea pătimirii. În fluxul memoriei mele imaginile se suprapun ca pe un ecran: Paul al VI-lea pe piatra dură a bisericii Primatului care meditează asupra "slăbiciunii" lui Petru care trebuie să conducă în port Conciliul; Benedict al XVI-lea în îmbrăţişarea călduroasă amuţită a mulţimii în piaţa Sfântul Petru care mărturiseşte că barca nu este a sa, nu este a noastră, ci este a lui Isus. Şi care ne arată "forţa slăbiciunii", când este construită pe piatra unghiulară a lui Cristos.

Aici îmi vine în minte o expresie strălucitoare din Prima Scrisoare a lui Petru: "Apropiaţi-vă de el, piatra cea vie, aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală pentru o preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos" (2,4-5). Observăm efectul minunat care se creează cu această expresie. Este Petru care vorbeşte - nu contează că scrisoarea este a apostolului sau a tradiţiei petrine, dar efectul este acelaşi: autorul care-l întruchipează pe apostolul Petru ne spune să ne apropiem de Cristos "piatra cea vie, aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu". Petru care este stânca Bisericii afirmă că ea este edificiul construit în îmbrăţişarea cu Cristos, "piatra cea vie", în contrastul dintre "refuzul oamenilor" şi "soliditatea sa preţioasă" privită cu ochii lui Dumnezeu. Este probabil cea mai frumoasă atestare a acestor ani frumoşi de pontificat al lui Benedict al XVI-lea, care în truda inepuizabilă a slujirii sale, a voit să dea o atestare a feţei lui Cristos, în cele trei volume ale sale despre Isus din Nazaret. O trilogie neobişnuită în timpul unui pontificat, când un Papă, alături de magisteriul solemn şi ordinar, scrie ca să spunem aşa în formă de mărturie credinţa sa care relatează îmbrăţişarea cu Cristos piatra vie care sprijină Biserica şi pe cel care crede. Este frumos s-o primim în mărturisirea confidentă care se află în ultima cateheză a Papei: "Aş vrea să vă invit pe toţi să reînnoim încrederea fermă în Domnul, să ne încredinţăm ca nişte copii în braţele lui Dumnezeu, fiind siguri că acele braţe ne susţin mereu şi sunt ceea ce ne permite să mergem în fiecare zi, chiar şi în oboseală. Aş vrea ca fiecare să se simtă iubit de acel Dumnezeu care l-a dăruit pe Fiul său pentru noi şi care ne-a arătat iubirea sa fără margini. Aş vrea ca fiecare să simtă bucuria că este creştin. Într-o frumoasă rugăciune care ar trebui recitată zilnic dimineaţa se spune: «Te ador, Dumnezeul meu, şi te iubesc cu toată inima mea. Îţi mulţumesc pentru că m-ai creat, pentru că m-ai făcut creştin...». Da, să fim bucuroşi pentru darul credinţei; este binele cel mai preţios, pe care nimeni nu ni-l poate lua! Să-i mulţumim Domnului pentru asta în fiecare zi, cu rugăciunea şi cu o viaţă creştină coerentă. Dumnezeu ne iubeşte, dar aşteaptă ca să-l iubim şi noi!". Limpede mărturisire de credinţă cu care Papa teolog ne face să gustăm credinţa celor simpli. Pentru că la aceasta foloseşte marea teologie: la ocrotirea şi păstrarea tufişului arzând al credinţei simple a Bisericii. Fără cedări, dar şi fără suprastructuri.

Şi continuă textul apostolului: "Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală". Piatra este material inert şi amorf şi, când se scobeşte din stâncă, are nevoie să fie tăiată, şlefuită, cimentată cu alte pietre, pentru a zidi edificiul care este marea catedrală a Bisericii. Oximoronul "pietre vii" pe buzele lui Petru, apostolul de la prima oră (şi în preluarea constantă a succesorilor lui Petru) menţine vie conştiinţa de cât de dură este truda pentru a construi edificiul spiritual, preoţia sfântă, capabilă să ofere jertfe plăcute lui Dumnezeu. Papa nu ascunde asta chiar şi în ora de rămas-bun, ba chiar o lasă şi o lansează ca provocare pentru o Bisericii din viitor. Trebuie construită o Biserică din "pietre vii", o Biserică vie, capabilă să fie generativă, nu numai milostivă, dar în măsură să genereze o "speranţă vie" care să înalţe un aşa edificiu încât să devină pol de atracţie în cetatea omaenilor, aşa cum au fost marile catedrale care împodobesc Occidentul creştin. Mai mult, Papa a fost şi generos în salutul său: recunoscând că nu "s-a simţit niciodată singur" şi mulţumind cu adevărată recunoştinţă a inimii şi fără prefăcătorii colaboratorilor săi.

Mă opresc la acest punct al scrierii mele cu puţine minute înainte de amiaza zilei de 13 martie. Mă cheamă şi văd ieşind al doilea fum negru din prima zi a conclavului, după trei scrutine. Suspend scrierea textului aşteptând evenimentele. Seara, la ora 19.06, în sfârşit fumul alb şi la 20.10 anunţul că noul episcop de Roma este Papa Francisc. Da, noul "Episcop de Roma", spune cu insistenţă cardinalul Bergoglio pieţei aglomerate care a aşteptat ore în şir sub ploaie. Şi Episcopul de Roma, salutându-l pe Benedict al XVI-lea, episcop emerit de Roma, se adresează cetăţii sale, şi prin singularitatea acelei Biserici spune că are misiunea să favorizeze comuniunea universală a Bisericilor răspândite pe faţa pământului. Şi nu numai a Bisericilor, ci a tuturor oamenilor. Însă momentul cel mai emoţionant trebuie încă să vină. Înainte de a împărţi binecuvântarea cetăţii "sale" şi "întregii" lumi, uimită de triplul primat al primului papă latinoamerican, iezuit şi cu numele Francisc care n-a fost ales niciodată, cere un gest neobişnuit. Invocă un moment de rugăciune (32 de secunde) pentru ca poporul său să se roage - într-o tăcere cu adevărat impresionantă - pentru a invoca binecuvântarea asupra noului său episcop ("vă cer să-l rugaţi pe Domnul pentru ca să mă binecuvânteze: rugăciunea poporului, cerând binecuvântarea pentru episcopul său"). Înainte de a invoca şi el binecuvântarea Domnului asupra acelei mulţimi nesfârşite şi asupra milioanelor de persoane în legătură prin vechile şi noile mijloace de comunicare socială, Papa Francisc a spus cu forţa gestului că toţi trebuie să devenim sânul care-l primeşte pe Dumnezeu care ne binecuvântează. Şi care binecuvântează Biserica pentru zilele viitoare pe toată faţa pământului. Luni din săptămâna precedentă am fost la Roma pentru că trebuia să fiu primit cu episcopii piemontezi de Benedict al XVI-lea în vizita ad limina. Era deja Sede vacante şi vizita a fost suspendată, dar tot m-am dus în Sfântul Petru şi m-am rugat la mormintele a trei papi, Ioan al XXIII-lea, Ioan Paul al II-lea, în Bazilică, şi la mormântul lui Paul al VI-lea în Grotele vaticane, cerând Duhului Sfânt darul unui papă care să unifice într-o unică icoană pietrele de mozaic ale acestor trei figuri. A venit, împotriva oricărei previziuni, Papa Francisc!

(După L'Osservatore romano, 18 martie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 7.