Raniero Cantalamessa: Om şi papă al gesturilor

De Vincenzo Corrado

Există o imagine care va rămâne în memoria colectivă în seara alegerii papei Francisc: înclinaţia spre piaţă şi cererea de rugăciuni făcută credincioşilor înainte de binecuvântare. Părintele Raniero Cantalamessa, predicator al Casei Pontificale, este convins şi ştie bine că "acest gest nu era sugerat de consideraţia momentului; îi era deja familiar, este coerent cu modul său de a fi păstor". Aşa ca şi alegerea numelui: Francisc. "Este un program, o aspiraţie: a aduce în lumea tulburată de astăzi valorile pentru care Sărăcuţul a devenit emblema şi icoana universală, adică fraternitatea, pacea, sărăcia". Părintele Cantalamessa îl cunoaşte bine pe cardinalul Bergoglio. L-a întâlnit şi recent, la Buenos Aires, pentru o săptămână de reculegere cu clerul. Pentru aceasta nu are îndoieli în a sublinia că "impresia, pe care lumea a avut-o văzându-l pentru prima dată şi auzind primele sale cuvinte, corespunde realităţii persoanei. Acela este cu adevărat şi din totdeauna omul care a devenit Papa Francisc".

Părinte Cantalamessa, au trecut câteva zile de la alegerea Papei Francisc, cum aţi primit vestea alegerii cardinalilor? Care sunt impresiile, sentimentele şi senzaţiile dumneavoastră?

În mine emoţia tuturor, în acel moment, a fost mărită de faptul că în octombrie anul trecut am avut ocazia, pentru a doua oară, să petrec o săptămână de reculegere cu cardinalul Bergoglio şi clerul său la Buenos Aires şi am rămas profund uimit de umilinţa, simplitatea şi profunzimea spirituală a acestui păstor. Impresia, pe care lumea a avut-o văzându-l pentru prima dată şi auzind primele sale cuvinte, corespunde realităţii persoanei. Acela este cu adevărat şi din totdeauna omul care a devenit Papa Francisc.

Cum să comentăm alegerea de a se numi Francisc? Mulţi au sintetizat: "Nomen est omen"... Ce mesaj vine din numele Papei?

Noul episcop de Roma, aşa cum îi place să se definească, a explicat el însuşi în omilia ţinută cardinalilor cum s-a născut în inima sa inspiraţia de a se numi Francisc. În acest caz mai mult decât "o urare" sau un "destin" (omen), numele este un program, o aspiraţie: acela de a aduce în lumea tulburată de astăzi valorile pentru care Sărăcuţul a devenit emblema şi icoana universală, adică fraternitatea, pacea, sărăcia.

Există o realitate care trebuie subliniată: cardinalul Bergoglio este un iezuit şi a ales un nume franciscan...

Dacă ar fost un franciscan care să aleagă acel nume se putea gândi la un element de patriotism local; asumat de el, iezuit, este de două ori semnificativ. Noi franciscanii suntem foarte conştienţi că Francisc nu este monopolul nostru şi nici al nimănui; aparţine întregii Biserici şi chiar întregii lumi. A demonstrat acest lucru faptul că atunci când s-a voit să se aleagă un loc pentru întâlniri de dialog şi de reconciliere între popoare şi religii a fost ales tocmai Assisi. Ca franciscan nu pot decât să spun "mulţumesc!" Papei Francisc pentru că a ales şi ne-a chemat, pe noi franciscanii cei dintâi, să urmăm exemplul său şi să-l facem să retrăiască în lumea de astăzi.

Cu Francisc este legat "spiritul din Assisi" şi acea deschidere spre popoarele şi spre religiile angajate pentru pace. Vor fi dezvoltări ulterioare în dialogul ecumenic şi interreligios?

Unul dintre lucrurile de care sunt mai convins este că dialogul ecumenic dintre creştini şi chiar dintre religii, cu acest Papă, va fi una dintre priorităţi. A fost unul dintre primii în America Latină care a înlocuit lupta dintre catolici şi evanghelici cu dialogul şi a organizat activităţi comune cu aceia dintre ei care sunt deschişi la dialog. M-am aflat şi cu el la Universitatea Catolică din Buenos Aires în octombrie în timp ce asista la conferirea unui doctorat honoris causa rabinului şef din capitala argentiniană.

Este posibil să se vorbească despre o sinteză profundă în Papa Francisc între spiritualitatea ignaţiană şi carisma franciscană?

Sinteza dintre cele două spiritualităţi este în amonte, nu trebuie realizată, ci pur şi simplu primită de la Domnul comun. Franciscanii, iezuiţii şi toate celelalte ordine călugăreşti nu fac decât să reflecteze, ca multele laturi ale unei prisme, culorile diferite ale uneia şi aceleiaşi surse de lumină. Sunt sigur că, înainte de a se simţi iezuit, Papa Bergoglio se simte un creştin, aşa cum şi eu înainte de a mă simţi franciscan, mă simt un discipol al lui Isus.

Foarte des se vorbeşte despre simplitate franciscană, însă fără a-i înţelege semnificaţia deplină. Care este însemnătatea acestei simplităţi? Ce înseamnă, pentru franciscani, a fi simpli?

Ar trebui să se recitească "Florilegiul" sfântului Francisc pentru a percepe pe viu sensul simplităţii franciscane. Dacă se încearcă să se definească, încetează imediat să fie aşa şi devine ideologie. Simplitatea lui Francisc, precum şi sărăcia sa, nu era o virtute, ci o persoană: Isus. Regula sa începe cu aceste cuvinte: "Regula şi viaţa fraţilor minori este aceasta, adică să respecte Sfânta Evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos". Simplitatea lui Francisc începe cu renunţarea la titlurile de onoare. La el nu există "superiori", ci numai "miniştri", adică slujitori.

Ce v-a lovit mai mult din discursurile rostite în aceste zile?

Nimic nu m-a lovit, în sensul de a mă uimi, pentru că era stilul cardinalului Bergoglio pe care-l cunoşteam. Ceea ce a rămas în memoria colectivă a apariţiei la balcon a lui Ioan Paul al II-lea şi a lui Benedict al XVI-lea au fost frazele rostite în acel moment: "Dacă greşesc, mă veţi corecta", sau: "Sunt un umil servitor în via Domnului". Ceea ce va rămâne despre Papa Francisc nu va fi probabil un cuvânt, ci un gest: înclinarea spre piaţă şi cererea adresată credincioşilor să se roage pentru el şi să-l binecuvânteze înainte ca el să-i binecuvânteze pe ei. Dar şi acest gest nu era sugerat de consideraţia momentului; îi era deja familiar, este coerent cu modul său de a fi păstor.

"Să nu cedăm niciodată în faţa pesimismului - spus Papa Francisc colegiului cardinalilor - a acelei amărăciuni pe care diavolul ne-o oferă în fiecare zi; să nu cedăm în faţa pesimismului şi a descurajării: să avem certitudinea fermă că Duhul Sfânt dăruieşte Bisericii, cu suflul său puternic, curajul de a persevera şi chiar de a căuta noi metode de evanghelizare, pentru a duce Evanghelia până la marginile pământului". O invitaţie care este impregnată şi de angajare pastorală reînnoită...

Dumnezeu ştie câtă nevoie există de această chemare de a nu ceda în faţa pesimismului. Pentru un creştin pesimismul denotă mereu o scădere a credinţei. "Nu vă fie frică, eu am învins lumea", a spus Isus; de asemenea, înainte de a se înălţa la cer: "Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii". Optimismul creştinului nu este veleitarism şi rod numai al temperamentului pozitiv. "De ce vă era frică, oameni cu puţină credinţă?". Aceste cuvinte adresate de Isus discipolilor înspăimântaţi de furtună răsună mereu actuale şi adevărate. El a înviat şi este încă în barca lui Petru. Plutarh povesteşte că traversând Marea Adriatică în timpul unei furtuni, cârmaciului care era înspăimântat Cezar i-a spus: "Nu te teme: tu îl porţi pe Cezar şi norocul său". Ce ar trebui să spună un creştin şi un păstor care ştie că-l poartă pe Domnul înviat în propria barcă?

(După agenţia SIR, luni, 18 martie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.