Un teolog care a contribuit mult la îmbunătăţirea raporturilor dintre ortodocşi şi catolici

Papa coerenţei

de Hilarion, mitropolit de Voloholamsk, preşedinte al Departamentului pentru relaţii externe al Patriarhiei de Moscova

La 11 februarie, neaşteptatul anunţ al renunţării la slujire a Papei Benedict al XVI-lea a uimit profund nu numai Biserica Catolică, ci întreaga creştinătate şi opinia publică mondială. În condiţia sa de slăbire progresivă a forţelor, despre care a vorbit el însuşi, decizia de a părăsi pontificatul nu poate decât să fie considerată un act de mare curaj şi de umilinţă exemplară.

În această lume a noastră în care atâţia care nu au putere caută în mod spasmodic să intre în posesia ei şi atâţia care o au caută cu orice preţ să n-o piardă, glasul blând al primatului celei mai numeroase Biserici creştine din lume, care spune că renunţă în mod liber la exercitarea autorităţii sale din cauza slăbirii fizice şi pentru binele Bisericii, este în contrast clar cu mentalitatea curentă. Încă o dată Papa Benedict al XVI-lea s-a dovedit coerent cu propria linie de integritate morală şi de refuzare a compromisului.

Suntem desigur încă prea apropiaţi de anunţarea renunţării lui Benedict al XVI-lea pentru a încerca un bilanţ al pontificatului său. Însă aş spune că una din cheile interpretative ale figurii acestui Papă şi ale pontificatului său este probabil tocmai aceasta a coerenţei cu sine însuşi şi cu tradiţia Bisericii, a necedării sale în faţa modelor trecătoare uşoare, în faţa presiunii puternice a culturii dominante.

Papa Ratzinger este un teolog de înaltă importanţă, fără îndoială unui dintre cei mai autoritari teologi catolici contemporani. Opera sa de teolog, înainte şi după urcarea la catedra pontificală - de la cărţile sale despre figura lui Isus la enciclicele şi exortaţiile sale apostolice, de la declaraţia Dominus Iesus la Catehismul Bisericii Catolice - reprezintă o contribuţie de importanţă deosebită la teologia catolică modernă. Una din temele cele mai tratate de el, cea a raportului dintre credinţă şi raţiune, este în continuitate cu ceea ce s-a spus deja de predecesorul său, Papa Ioan Paul al II-lea.

O altă temă îndrăgită de Papa Benedict al XVI-lea, încă de la începutul pontificatului, este cea a reafirmării valorilor morale creştine, nu-ul său ferm spus "dictaturii relativismului". Este o poziţie care ne găseşte pe noi ortodocşii pe deplin de acord. Astăzi în întreaga lume, dar mai ales în societatea occidentală, se asistă la o periculoasă pierdere a oricărei orientări morale. Mentalitatea curentă ar vrea să şteargă orice distincţie între bine şi rău. Liberalismul moral extremist şi militant a impus acel "corect din punct de vedere politic" ca o nouă ideologie de masă, la fel de absolutistă ca a maximalismelor politice care au întristat secolul al XX-lea. Dacă citim cu atenţie evangheliile, vedem că milostivirea Domnului Isus faţă de păcătoşi nu a însemnat niciodată a fi de acord cu păcatul, nici a confunda răul cu binele. Personal sunt convins că Biserica, astăzi probabil mai mult ca oricând, deşi rămânând deschisă la raportul cu orice şi propunând calea mântuirii oricărui om, trebuie să ofere credincioşilor linii de comportament foarte clare. Aş spune că actualul Pontif a arătat clar că deschiderea la dialog nu trebuie să însemne niciodată a trăda poruncile lui Cristos.

El a fost considerat frecvent un conservator şi un tradiţionalist şi această faimă i-a procurat critici şi o anumită impopularitate. Cred că este important în acest sens să reflectăm mai mult asupra a ceea ce înseamnă tradiţia pentru noi creştinii. Creştinismul este religia lui "deja" şi a lui "încă nu", religia în care transcendenţa şi imanenţa, viaţa pământească şi viaţa veşnică se întâlnesc. De fapt, Cristos deja a înviat, o dată pentru totdeauna şi ca primul din învierea noastră generală; însă "îndumnezeirea" fiecăruia dintre noi este un proces în desfăşurare. Pentru aceasta Biserica are un raport deosebit cu timpul. Biserica, şi cu asta înţeleg Bisericile apostolice, este mereu în acel continuum care este tradiţia. Acest cuvânt, atât în latină (traditio) cât şi în slavă (predanie), indică transmiterea credinţei. Mărturia pe care am primit-o de la apostoli şi de la cei care ne-au precedat în drumul spre Dumnezeu trebuie s-o încredinţă, în întregime, generaţiilor viitoare. Deci avem o responsabilitate de fidelitate.

Fără îndoială Benedict al XVI-lea ca Papă, exact ca Joseph Ratzinger ca teolog, este omul continuităţii, al fidelităţii faţă de acea predare care este tradiţia. Teolog al continuităţii a fost şi în lectura Conciliului al II-lea din Vatican făcută de el. Şi din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, ultimul Conciliu al Bisericii Catolice este apreciabil nu ca moment de ruptură de trecut, ci exact datorită contrariului: în ceea ce şi prin ceea ce face referinţă la tradiţie şi chiar, aş vrea să spun, se întoarce la ea.

Pontificatul lui Benedict al XVI-lea a marcat o importantă îmbunătăţire a raporturilor dintre ortodocşi şi catolici şi, îndeosebi, între Roma şi Biserica ortodoxă rusă. Papa cunoaşte bine ortodoxia; iubirea sa faţă de tradiţie îl apropie de noi. Apoi trebuie spus că şi cunoaşterea personală influenţează pozitiv asupra relaţiilor interecleziale. Patriarhul Kirill, înainte de a fi ales primat al Bisericii ortodoxe ruse, de patru ori s-a întâlnit mai întâi cu cardinalul Ratzinger şi apoi cu Papa Benedict al XVI-lea. Şi eu, după ce am urmat actualului patriarh ca preşedinte al Departamentului pentru relaţiile externe ale Bisericii noastre, de trei ori am fost primit în audienţă privată de către Papa. Voi păstra mereu o amintire foarte bună despre aceste conversaţii ale noastre şi despre persoana sa. Nu cred că se poate spune că faptul de a fi teolog, om de gândire cu poziţii clare, adesea opuse culturii dominante, a fost în dauna faptului de a fi păstor. Benedict al XVI-lea este un om blând, înţelegător, de mare umilinţă şi înţelepciune.

Între ortodocşi şi catolici, şi astăzi, rămân noduri teologice care trebuie desfăcute şi răni istorice care trebuie vindecate. Am avut ocazia să ilustrez viziunea mea personală despre starea raporturilor noastre şi a perspectivelor dialogului teologic ortodox-catolic direct Papei, în conversaţiile personale avute cu el. Trebuie să spun că nutresc unele perplexităţi cu privire la dialogul dus înainte de Comisia teologică mixtă: cred că în viitorul imediat nu ne putem aştepta la progrese eclatante.

Cu toate acestea, poziţiile noastre în alte domenii coincid perfect, sau aproape perfect. De exemplu, poziţiile etice. Deci trebuie să investim în aceste domenii, să acţionăm deja împreună pentru a reafirma valorile etice ale creştinismului. Am spus asta Papei şi am găsit din partea sa înţelegere deplină.

Un alt domeniu în care putem şi trebuie să acţionăm împreună este cel al apărării creştinilor persecutaţi. Şi aici nu mă refer numai la Africa, la Orientul Mijlociu sau la unele ţări asiatice, ci şi la Europa însăşi, unde adesea creştinii sunt victime ale marginalizării culturale, reduşi la tăcere de secularismul dominant, pentru care religia este ceva ce se referă numai la sfera vieţii personale a individului şi nu trebuie să aibă nici o reflexie în viaţa socială. Papa Benedict al XVI-lea a spus şi a făcut multe, atât în apărarea creştinilor persecutaţi cât şi în apărarea valorilor creştine uitate sau călcate în picioare. În el am avut un bun aliat.

Acum, cu renunţarea sa la exercitarea slujirii, Papa a oferit lumii o lecţie de umilinţă şi înţelepciune. În urmă cu câteva zile în Biserica rusă am sărbătorit Prezentarea lui Cristos la templu. Cum să nu amintim aici cântarea înţeleptului Simeon, pe care tradiţia noastră îl defineşte "cel care l-a primit pe Dumnezeu" (Simeon Bogopriimec): "Acum lasă, Doamne, ca slujitorul tău să meargă în pace după cuvântul tău". Păstorului şi creştinului Benedict al XVI-lea îi urăm o lungă, rodnică şi paşnică perioadă din urmă a vieţii. În ceea ce ne priveşte, ne dorim ca dinamica pozitivă în raporturile dintre Biserica ortodoxă rusă şi Biserica Catolică romană să continue sub succesorul său.

(După L'Osservatore romano, 23 februarie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 28.