Pontiful, Postul Mare şi noua vestire a Evangheliei

Nu poate exista caritate fără credinţă

De Serafino M. Lanzetta

În mesajul pentru Postul Mare, Benedict al XVI-lea propune o reflecţie decisivă despre raportul dintre credinţă şi caritate. Este o temă îndrăgită de Pontif, care revine adesea în magisteriul său, având ca fundament legătura strânsă dintre raţiune şi iubire. Credinţa şi caritatea îşi află unitatea lor în misterul lui Dumnezeu, crezut şi iubit; raţiunea şi iubirea ne permit să vedem totalitatea fiinţei, deci să ne apropiem de Dumnezeu, contemplându-l ca Logos-Iubire. O circularitate care este unitate originală şi iubire în plinătate.

Nu există o credinţă fără caritate, nici o caritate fără credinţă. Credinţa este pentru caritate măsura, adevărul iubirii, în timp ce caritatea este pentru credinţă plinătate a adevărului, satisfacere, dezvăluire a dorinţei intime după Dumnezeu, trecând de la cunoaşterea sa la iubire. După cum spune Guglielmo de Saint-Thierry (1075-1148), caritatea însăşi are doi ochi, raţiunea şi iubirea.

Se intră pe calea lui Dumnezeu prin intermediul credinţei care este principiu de viaţă nouă. Credinţa îl revelează pe Dumnezeu omului şi cu credinţa omul îi răspunde lui Dumnezeu, îl recunoaşte Creator şi Domn al său. Cel care se dezvăluie este în sine însuşi iubire, dar. Este la uşa interiorului omului şi bate pentru ca să-i dea acces deplin. Iată aşadar caritatea care completează credinţa, dându-i, în suflarea relaţionalităţii, adevărata bucurie de a fi şi de a trăi în Dumnezeu. Aşa se alimentează prietenia cu Domnul şi din acest a fi - cu creştinul ia caritatea sa faţă de aproapele.

Cu cât este mai tare credinţa, cu atât este mai bogată caritatea care, umplându-l pe om de prezenţa lui Dumnezeu, se revarsă, ca un revărsare, asupra celorlalţi. Nu putem da ceea ce nu suntem. Le dăm celorlalţi, în caritatea activă şi generoasă, ceea ce am luat din credinţa activă. Altminteri ne vom da numai pe noi înşine, începând de la ceea ce sfântul Bernard defineşte amor carnalis.

Fără credinţă caritatea nu subzistă ca atare. Va putea fi şi o frumoasă operă socială, dar în fond anonimă, care se bălăbăneşte între dorinţa totală de bine şi puterea de a oferi numai ceea ce noi considerăm că este bine, un bine pe care nu l-am luat de la Dumnezeu. În măsura în care credem în Deus-caritas recunoaştem adevăratul bine şi dăm celorlalţi mereu ceea ce este adevărat şi bun.

Aşa evidenţiază Pontiful această intimă conexiune: "Credinţa înseamnă a cunoaşte adevărul şi a adera la el (cf. 1Tim 2,4); caritatea înseamnă «a umbla» în adevăr (cf. Ef 4,15). Cu credinţa se intră în prietenia cu Domnul; cu caritatea se trăieşte şi se cultivă această prietenie (cf. In 15,14 şu)".

De aceea, niciodată numai credinţa împotriva carităţii, până la dispreţuirea faptelor bune şi astfel izolarea într-un soi de auto-răscumpărare: este riscul "fideismului", nici numai caritatea fără credinţă, în care creştinismul este redus la o simplă organizaţie, unde se fac toate lucrurile dar fără o identitate clară: este riscul "activismului moralist".

Ceea ce este nociv este oricum lipsa de credinţă, pentru că va infirma însuşi incipit-ul creştin. Acolo unde credinţa este muribundă, vagă, aparenta caritate este înclinată spre un moralism relativist. Credinţa însăşi devine moralism. Se vor putea obţine acorduri de respect şi de cooperare, dar nu se va mai putea spune clar adevărul.

În ultimul timp dezbaterea despre valorile nenegociabile, înlocuite cu surogate etice opinabile, are ca substrat o idee incorectă despre caritate fără credinţă şi adevăr. Biserica ar trebui să fie gata să facă un pas înapoi pentru a înţelege exigenţele reale ale omului şi să distingă ceea ce este mai inderogabil de ceea ce nu este inderogabil. I se cere, în numele "binelui comun", să ajungă la un acord. Unde lipseşte un punct clar de plecare, care este adevărul, faţă de care nu există precedenţe pentru că "tot" adevărul este mereu primul, caritatea este susceptibilă de cele mai variate interpretări.

Credinţa nu se poate opri la aspectul noetic, să se mulţumească cu o cunoaştere superficială sau cu o adeziune formală la Cristos. Are nevoie să trăiască din El, să-l contemple şi astfel să-l poarte prin faptele propriilor mâini. Pontiful ne spune că acţiunea şi contemplaţia "trebuie să coexiste şi să se integreze".

Ameninţarea despicării sale este aşa de mare încât cu uşurinţă de la o credinţă fără caritate se trece la o caritate fără credinţă. Diferiţi autori au încercat să găsească esenţa creştinismului, acel nucleu indispensabil care ar permite izolarea restului. Acest nucleu în mod normal este văzut în "mesajul etic" al Evangheliei. Rămâne paradigmatică poziţia lui Adolf von Harnack, conform căreia "întreaga evanghelie se poate asuma în cadrul acestei dimensiuni: se poate configura ca un mesaj etic fără ca prin asta să i se micşoreze valoarea". Ar fi în vigoare un ethos împotriva cultului, împotriva contemplaţiei şi adoraţiei. Astfel nu va fi important dacă Isus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu - pentru Harnack este improbabil - ci ceea ce a învăţat pe calea binelui, al cărui unic fundament este iubirea.

În contextul nostru cultural, străbătut de gândirea slabă, rămâne încă această mare tentaţie de a reduce creştinismul la o religie a binelui fără adevăr, pentru că acesta din urmă nu poate fi cunoscut. Există adevăruri subiective şi parţiale, dar adevărul nu există. După părerea unora ar fi greu de afirmat unicitatea mântuitoare a lui Cristos faţă de celelalte religii fără a scădea în pericolul ca această "pretenţie" să devină intransigenţă şi intoleranţă, de altfel străine de viaţa creştină. Calea binelui ar fi mai amplă şi ne-ar permite să rezolvăm in nuce dilema: în caritate îl întâlnim pe celălalt, pe toţi, fără necesitatea de a indica un adevăr care ar putea să ne despartă. Evanghelia însăşi ne-ar invita să adeverim momentul de adevăr în cel de experienţă şi relaţional, pentru că, de altfel, şi judecata universală va fi bazată pe caritate (cf. Mt 25,31-46). În timp ce se uită însă că la aceeaşi judecată Domnul va cere şi mărturisirea credinţei în El, recunoaşterea sa în faţa oamenilor (cf. Mt 10,32-33 şi Lc 12,8), se cere o imposibilă sciziune în Dumnezeu între atotputernicie şi bunătate. Credinţa şi caritatea nu se opun aşa cum raţiunea şi iubirea nu sunt despărţite, ci se implică reciproc. Fără raţiune iubirea este gol şi fără iubire raţiunea este necesitate rece. Fără adevărul Evangheliei caritatea se stinge. De aceea, caritatea cea mai mare, ne aminteşte Papa, este tocmai darul credinţei, este vestirea Evangheliei la toţi oamenii. Evanghelizarea noastră va trebui să se bazeze tocmai pe acest binom indisolubil, care luminează fiinţa lui Dumnezeu în el însuşi.

Putem să ne mai întrebăm: ar exista oare o caritate fără harul sfinţitor, deci fără credinţă? Aşa cum în Dumnezeu atotputernicia şi iubirea, logos şi agape, sunt una, tot aşa în omul credincios credinţa şi caritatea fac unitate cu speranţa în harul sfinţitor. Nu există niciodată caritate fără credinţă, deşi se poate avea o credinţă care însă n-are caritate.

De aici analogia Pontifului cu sacramentul credinţei, Botezul, şi sacramentul carităţii, Euharistia. Credinţa este intrare în locuinţa internă a lui Dumnezeu. Euharistia este inima. Fără credinţă nu este înţelege Euharistia, care în sine este tindere spre ea. Fără caritate nu se dezvoltă darul Botezului, care riscă să rămână congelat la începutul său, ajungând să se usuce.

Este o mare provocare a noii evanghelizări a situa în unitate credinţa şi caritatea. Suntem invitaţi să dăm tuturor din iubire Adevărul, pe Cristos, şi să-l arătăm nu prin cuvinte ci prin fapte, prin faptele adevărului. Credinţa ne dezvăluie adevărul lui Cristos, Iubire întrupată. Caritatea ne face să profităm de această Iubire. Astfel totul converge în iubire şi se înrădăcinează în Dumnezeu pentru totdeauna.

(După L'Osservatore romano, 20 februarie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.