Reflecţie la duminica I din Postul Mare - C

Creştinul trebuie să aibă o dependenţă totală de Dumnezeu, o ascultare deplină faţă de cuvântul său şi o încredere neclintită în promisiunile sale.

Pentru a înţelege mai bine mesajul lecturilor de astăzi, sunt necesare câteva precizări:

După păcatul strămoşesc, creaţia care a fost pusă la început de Dumnezeu în mâinile omului (cf. Gen 1,29; Ps 8,6-8), a trecut acum prin neascultarea sa în mâinile satanei. Astfel că satana a devenit: "stăpânitorul acestei lumi" (In 12,31;14,30:16,11), "dumnezeul acestui veac" (2Cor 4,4) şi "prinţul puterii văzduhului" (Ef 2,2). Însă această domnie a satanei avea să dureze numai până când avea să se arate "sămânţa femeii" (cf. Gen 3,15), care va răscumpăra şi omul înşelat şi creaţia pângărită de el (cf. Rom 8,23), şi va aduce mântuirea.

Cât îl priveşte pe Isus, pentru a-i aduce pe oameni la împărăţia lui Dumnezeu, a trebuit ca mai întâi, la Crăciun, să se "coboare" pe sine până la starea de sclav (Mt 11, 29; Fil 2,6-8 ), pentru ca să poată ajunge până la cel mai din urmă dintre oameni, ca apoi să le poată ridica povoara păcatelor (cf. In 1,29), şi în final să le spele în sângele său pe care avea să-l verse de pe cruce (cf. 1In 1,7).

Noi ştim că la Botezul lui Isus în Iordan, Tatăl l-a declarat public pe Isus drept "Fiul său preaiubit în care îşi găseşte toată bucuria" (Lc 3,22). Iar din acest minunat titlu de "Fiu preaiubit" au decurs pentru Isus încă multe alte nume, cum ar fi: Rege peste toate împărăţiile lumii (cf. Ap 12,5), moştenitor peste împărăţia şi bucuria veşnică a lui Dumnezeu (cf. Evr 1,2), pe care trebuia să o umple şi să o lărgească (cf. Fap 4,12), şi Mântuitor al lumii (cf. Mt 1,21)

Aceleaşi lucruri trebuiesc spuse şi despre fiecare om botezat, care, la botezul său, a fost constituit şi el de către Dumnezeu cel întreit şi unic, tot "fiu preaiubit al Tatălui în care el îşi găseşte toată bucuria". Iar din acest titlu, şi pentru omul botezat, decurg multe alte titluri: frate cu Isus; templu al Duhului Sfânt; moştenitor al împărăţiei cerurilor; părtaş cu Dumnezeu la bunurile şi bucuriile veşnice; dar şi frate cu toţi oamenii, pe care ca şi Isus, trebuie să-i aducă la Isus pentru a primi şi ei mântuirea şi împărăţia lui Dumnezeu.

Timpul Postului Mare, în care am intrat deja, este timpul când Isus şi creştinul îşi încep împreună lupta contra duhului rău care i-a scos pe oameni din rai şi a golit cerul de îngeri; căci, aşa cu zice sfântul Augustin (354-430), "cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine".

Iar în acest timp de Post Mare, când Isus se duce în pustiu pentru a începe lupta cu duhul cel rău şi pentru a se arata omenirii întregi că el este "Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii" (In 1,29), el împlineşte de fapt vechea profeţie a "ţapului ispăşitor", asupra căruia au fost rostite toate păcatele poporului (cf. Is 53,4), iar apoi a fost trimis în pustiu pentru a se lupta cu satana, şi pentru a-i îndreptăţii pe cei care au păcătuit (cf. Lev 16,7-10).

Pentru că satana biruise pe toţi oamenii de la Adam încoace, Apostolului Ioan, care se plângea că n-a găsit pe nimeni ca să desfacă peceţile păcatului, Dumnezeu i l-a arătat pe Isus, "Leul din seminţia lui David", care poate obţine victoria aşteptată şi dorită (cf. Ap 5,5). Deşi în această luptă cu satana, Isus părea lipsit de şanse, ca David faţă de Goliat, totuşi Isus l-a învins pe diavol cu piatra divină a cuvântului, aşa cum David l-a ucis pe Goliat cu o piatră din praştie (cf 1Sam 17,40-50; Lc 4,4.10).

Cele trei ispitiri la care a fost supus Isus arată sărăcia şi disperarea lui satan în faţa biruitorului său anunţat de veacuri (cf. Gen 3,15). El a venit astăzi la Isus cu ispitele: pâinii, împărăţiilor lumii şi cu cea a gloriei; toate aceste bunuri Isus le avea deja în virtutea titlului de "Fiu prea iubit al Tatălui". Isus nu avea nevoie de pâine de la diavol, pentru că el fiind mirele ospăţului veşnic (cf. Ap 19,9), el însuşi era pâinea ce vie coborâtă din cer (cf. In 6,16), pâinea celor tari şi pâinea oamenilor şi a îngerilor. Isus nu avea nevoie să primească de la diavol nici pâinea, dar nici împărăţiile lumii şi nici gloria oamenilor, pentru căci şi pe toate acestea el le primiseră deja de la Tatăl.

Însă aici trebuie să spunem ceva, şi anume că Isus va avea toate aceste bunuri, dar numai după ce va împlini jertfa crucii. Iar diavolul ştia şi aceasta. Şi tocmai aici voia să lovească satana în Isus, ca să-i ofere toate acestea fără trudă, fără suferinţă, fără cruce şi fără moarte.

Prin orice ispită, satan îi spunea lui Isus, dar şi fiecăruia dintre noi: "Ocoleşte crucea!" Ştiţi de ce diavolul caută să ne facă să ocolim crucea? Căci după păcatul strămoşesc, crucea cu toate implicaţiile ei a rămas singura armă pentru a-l învinge pe satan! De aceea, Paul ne spune că propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi care suntem pe calea mântuirii, ea este puterea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,18).

În această lume nu există decât doi conducători: Isus Cristos şi satana. Dacă nu-l ascultaţi pe Isus, înseamnă că vă supuneţi diavolului. Cale de mijloc nu este. De aceea, Paul spune: "N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit" (1Cor 2,2)

Cu ispitele prin care l-a atacat pe Isus, satana ne atacă şi pe noi oamenii. Isus s-a împotrivit ispitelor satanei, lovindu-l cu piatra cuvântului din Scripturi (cf. Lc 4,1-13), căci pentru el, mai important decât satisfacerea foamei fizice, mai important decât toate bogăţiile şi onorurile lumii, era ascultarea de cuvântul Tatăl şi împlinirea misiunii lui.

Biruinţele de astăzi ale lui Isus contra diavolului sunt şi biruinţele noastre, dacă abordările şi metodele lui de luptă vor fi şi abordările şi metodele noastre. Noi, după exemplul lui Isus, trebuie să vedem mai întâi ce ne spune Dumnezeu. Astfel:

Când diavolul ne va spune şi nouă să ne facem rost de pâine chiar şi din "piatră seacă", sărind peste crucea muncii şi a sudorii, noi să-i răspundem că Dumnezeu a hotărât deja că pâinea trebuie câştigată prin sudoarea frunţii (cf. Gen 3,17); iar cine nu va voi să muncească, nici să nu mănânce (cf. 2Tes 3,10-12). Fără această "cruce a pâinii", pierdem pe Isus "Pâinea vieţii" şi "Ospăţul veşnic" din paradis.

Când satana, ca şi pe Isus, ne ispiteşte şi pe noi, cu dorinţa de stăpânire şi de slavă, noi să-i răspundem că la creaţie am primit deja de la Dumnezeu stăpânire peste întreg universul creat, iar la învierea lui Isus am primit şi stăpânirea şi slava împărăţiei cerurilor, în care sunt incluse şi toate cele pământeşti.

Noi toţi trebuie să ştim astăzi că prioritare sunt: pâinea care dă viaţa veşnică, dobândirea împărăţiei veşnic fericite a lui Dumnezeu şi câştigarea slavei cereşti, la care se poate ajunge numai prin cruce (cf. Mt 6,33). Pierzând pâinea ce vie, stăpânirea şi slava împărăţiei cerurilor, ocolind crucea şi închinându-ne satanei, pierdem şi stăpânirea şi slava pe care temporar ni le dă satana. Abia după ce a înviat, a spus ucenicilor: "Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ" (Mt 28,18).

Şi aşa cum Isus a aşteptat ca să primească de la Tatăl pâinea, împărăţia, slava şi puterea, prin cruce, şi n-a acceptat să primească nimic de la cel rău, care cerea ocolirea crucii şi închinarea la el, tot astfel şi noi, înainte de a căuta orice bunătate, stăpânire şi slavă, să le căutăm mai întâi pe cele care vin de la Dumnezeu şi prin modul legitim (crucea) de a o obţine.

Astăzi suntem chemaţi ca, din lecturile pe care le-am ascultat la sfânta Liturghie, să ne facem un crez complet pentru viaţa noastră de creştini.

Astfel din prima lectură să învăţăm că pentru a ajunge în ţara unde curge lapte şi miere, adică în paradis, trebuie să ţinem o dependenţă totală de Dumnezeu; adică în drumul nostru spre cer, care trece prin pustiul greutăţilor şi necazurilor, să nu căutăm alt ajutor, decât pe Dumnezeu.

De la Isus pe care l-am auzit la evanghelie să învăţăm ascultarea totală de Tatăl care ne vorbeşte prin Scripturi; adică să credem aşa cum ne spun Scripturile că suntem "fiii lui Dumnezeu" şi că avem deja în posesie toate cele care decurg din acest titlu, inclusiv puterea asupra duhurilor rele.

Iar de la lectura a doua trebuie să învăţăm încrederea nestrămutată în promisiunile lui Dumnezeu care se vor împlini toate la timpul lor, cu toţi cei care chemă numele său în această viaţă, iar la marea judecată nu vor fi daţi de ruşine, ci vom ajunge la mântuire.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 8.