Reflecţie la Miercurea Cenuşii

"Vă implorăm în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii!" (2Cor 5,20; 6,2)

Sfânta Carte ne spune că toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub soare îşi are ceasul lui. Astfel: "dărâmare îşi are vremea ei şi zidirea îşi are vremea ei... aruncarea cu pietre îşi are vremea ei şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei;...ruptul îşi are vremea lui şi cusutul la loc îşi are vremea lui..." (cf. Qoh 3.1-7).

Aplicând acest text la viaţa noastră şi la Timpul Postului Mare în care am intrat astăzi, putem spune că, după ce până acum, prin păcatele noastre, am dărâmat, am rupt şi am aruncat cu pietre, iată că acum a sosit timpul să rezidim ce-am dărâmat, să coasem ceea ce am rupt, şi să strângem pietrele pe care le-am aruncat, pentru că acum, în Postul Mare, Dumnezeu a hotărât pentru noi "timpul iertării". Căci iată ce ne spune Dumnezeu astăzi prin gura sfântului Paul: "Vă implorăm în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu. Iată, acum este timpul potrivit; iată acum este ziua mântuirii" (2Cor 5,20; 6,2). Şi dacă vom împlini ceea ce ne-a rânduit de el, atunci el ne va asculta, ne va ajuta şi ne va mântui.

Ţinând cont de cuvântul Scripturii, dar şi de exprimarea sfântului Augustin (354-430), care spune: "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine", Biserica ne-a stabilit "acest timp potrivit", în care Cristos îşi începe "pătimirea sa glorioasă", ca noi să lucrăm împreună cu Isus la mântuirea noastră, întorcându-ne la Dumnezeu, aşa cum spun textele de astăzi, prin: neîmpietrirea inimii la cuvântul său (cf. Ps 94,8), ci prin sfâşierea ei, cu plâns, cu post şi cu tânguire (cf. Ioel 2,12-13); printr-o continuă recunoaştere a vinovăţiei noastre; apoi a cererii de iertare şi îndurare; dar şi prin deschidere a buzelor noastre spre lauda lui (cf. Ps 51,3-17); prin a face harul lui Dumnezeu rodnic în noi (cf. 2Cor 6,1); prin rugăciune, pomană şi post, care trebuiesc făcute numai în faţa Domnului şi departe de ochii oamenilor (cf. Mt 6,1-6.16-18).

Între sărbătorile iudaice, sunt două care ar putea să ne ajute pe noi, creştinii, în înţelegerea Miercurii Cenuşii, pe care o celebrăm astăzi; iar aceste două sărbători iudaice sunt: Yom Kippur şi Roş Haşana.

Yom Kipur este considerată de evrei ca fiind ziua cea mai sfântă şi mai însemnată din an.

O tradiţie iudaică spune că, după ce poporul ales a păcătuit, închinându-se la idoli, Yahweh, al cărui nume înseamnă "binecuvântat să-i fie numele", a renunţat de a mai dărui poporului ales Legea sfântă. Dar apoi văzând că poporul său ales, s-a întors la el cu fapte pocăinţă şi de iubire, Dumnezeu le-a iertat păcatul şi i-a dăruit Legea. Iar ziua aceea a iertării era tocmai ziua de Yom Kippur (cf. Ex 30,10; Lev 23,27-31 şi 25,9; Num 29,7-11).

Roş Haşana reprezintă tocmai acel timp în care poporul şi-a conştientizat şi asumat păcatul şi a început să facă pocăinţă; acest moment al asumării păcatului şi al începerii pocăinţei, a fost marcat de un sunet de trâmbiţă (cf. Lev 23,24). În midrashim, o carte de comentarii ale Torei, se spune că, de Roş Haşana, Dumnezeu stă aşezat pe tronul său de mărire şi în faţa lui adună întreaga omenire, evrei şi păgâni (cf. Ps 49,4; Mt 25,31-32). La această judecată divină, fiecare persoană în parte este cercetată şi evaluată pentru a se hotărî dacă merită ori nu iertarea, din ziua de Yom Kippur. În acest timp de 10 zile, căci atât durează Roş Haşana, alături de Dumnezeu care cercetează şi evaluează poporul său, fiecare om este chemat de a-şi face şi el un examen de conştiinţă, prin care să-şi identifice toate greşelile săvârşite faţă de porunci şi faţă de semeni, conaţionali şi străini. Odată descoperite greşelile şi recunoscută în adâncul inimii, omul are datoria, atât de a cere iertare lui Dumnezeu şi semenilor săi, cât şi de a face pocăinţă şi reparaţie faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

Repetăm: Dumnezeu, din iubire şi milă, a dăruit poporului său ales căzut în păcat o zi de iertare, zi numită Yom Kippur; însă această zi de iertare, era precedată de Roş Haşana, un timp de cercetare şi asumare a păcatelor săvârşite, un timp de pocăinţă şi de reparaţie prin fapte de iubire şi milă, prin care omul păcătos avea posibilitatea de a-şi schimba sentinţa din vrednic de pedeapsă şi osândă (cf. Ps 53,3), în cea iertat şi vrednic de viaţa veşnică.

Parafrazând, putem spune că şi pentru noi, creştinii, Postul Mare în care am intrat prin Miercurea Cenuşii, este un nou Roş Haşana, dar creştin. Şi nouă ne-a sunat astăzi din corn profetul Ioel, pentru a începe timpul Postul Mare, de la care nu trebuie să lipsească nimeni, de la pruncul de la sân până la bătrânul sătul de zile (cf. Ioel 2,15-16). Trebuie să ne prezentăm şi să intrăm cu toţii în acest timp de Post Mare, pentru că el este pentru noi toţi un timp de cercetare şi asumare a păcatelor săvârşite, un timp de pocăinţă şi de reparaţie prin fapte de iubire şi milă, un timp în care avem posibilitatea de a ne schimba sentinţa din păcătos vrednic de pedeapsă şi osândă, în cea de fiu iertat şi mântuit, din ziua de Paşte.

Am auzit în prima lectură de astăzi că Dumnezeu ne-a zis, prin profetul Ioel: "Acum întoarceţi-vă la mine din toată inima, cu post, plâns şi cu tânguire" (Ioel 2,12). Iar prin Psalmist ne-a arătat cum să ne rugăm pentru iertare: "Ai milă de noi, Doamne, căci am păcătuit... curăţă-mă de păcatul meu... şi dă-i iarăşi bucuria mântuirii tale" (cf. Ps 51,3.14)

O veche legendă ne spune că Dumnezeu i-a zis într-o zi unuia dintre îngerii lui: "Mergi pe pământ şi adu-mi de acolo lucrul cel mai scump ochilor mei!" Îngerul s-a dus pe pământ, l-a străbătut în lung şi în lat pentru a găsi lucrul cel mai scump ochilor lui Dumnezeu. După câţiva ani de căutări, a găsit un soldat rănit ce murea pentru apărarea ţării sale. A luat o picătură din sângele lui şi i-a dus-o lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a zis că jertfa pentru ţară e scumpă, dar nu e cea mai scumpă pentru ochii săi. Îngerul a plecat iar şi, după alţi câţiva ani de căutări, s-a întors cu duhul unei persoane care a murit contaminată de boala celui pe care îl îngrijea. Dumnezeu i-a zis, jertfa pentru alţii e plăcută, dar nu e cea mai scumpă ochilor mei. Atunci îngerul a plecat din nou în căutări. De data aceasta l-a urmărit pe un criminal ce se îndrepta spre o casă pentru a ucide şi a jefui. Dar privind pe geam, criminalul, a văzut cum o mămică şi-a aşezat copilaşul mic în pătuţ şi acum îl învăţa să se roage. Scena aceasta i-a adus aminte criminalului de anii copilăriei lui, când şi mama lui l-a învăţat să se roage. Inima i s-a înmuiat şi o lacrimă i s-a scurs pe obraz. Îngerul a prins acea lacrimă şi i-a dus-o grabnic lui Dumnezeu, care i-a răspuns: "Acum mi-ai adus lucrul cel mai plăcut ochilor mei, lacrima de pocăinţă, care deschide porţile cerului!" Biblia spune: "Mare bucurie este în înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se converteşte" (Lc 15,7.10).

Să vedem şi un gând despre "impunerea cenuşii", ca semn al nimicniciei la care ne-a adus păcatul: praf şi cenuşă. Biserica, pe baza exemplelor din Scriptură şi având conştiinţa vinovăţiei păcatului şi a nevoii de iertare din partea lui Dumnezeu, pune astăzi cenuşa pocăinţei pe capetele tuturor copiilor ei, ca semn al recunoaşterii nimicniciei şi început al convertirii, dar şi ca semn al speranţei că vor dobândi iertarea şi mântuirea.

Iată câteva exemple biblice de impunerea cenuşii ca semn de recunoaşterea a păcatului, dar şi ca speranţă a iertării: Iosua şi soldaţii săi au făcut pocăinţă acoperindu-şi capetele cu cenuşă, după păcatul de furt sacrileg al lui Acan (cf. Ios 7,1-6); Tamara, după pierderea cinstei şi a fecioriei (cf. 2Sam 13,19); Estera şi Mardocheu au întrebuinţat acelaşi mijloc de pocăinţă pentru a îmblânzi mânia lui Dumnezeu (cf. Est 4,16); Ieremia a sfătuit pe evrei să facă pocăinţă cu cenuşă pentru acelaşi scop (Ier 6,26).

După ce ne-am recunoscut şi plâns păcatele şi am primit cenuşa, după voia lui Dumnezeu, urmează acum pocăinţa şi reparaţia pe care trebuie să o facem, tot după voia lui Dumnezeu, prin cele trei fapte de pietate creştină: pomana, rugăciunea şi postul.

Fiecare faptă de pietate pe care o săvârşim are rânduit la Dumnezeu câte o răsplată. Această răsplată omul are posibilitatea să o ia o singură dată, fie în lumea aceasta, fie în lumea viitoare, după placul lui.

Dar, pentru a merita răsplata în veşnicie, aceste fapte de pietate creştină trebuie împlinite numai sub privirile curate ale lui Dumnezeu şi niciodată sub privirile oamenilor; căci în cazul în care ele sunt împlinite ca să le vadă oameni, ele îşi pierd răsplata din veşnicie. De aceea şi cuvântul lui Isus: să nu ştie stânga ce face dreapta (cf. Mt 6,3).

Dumnezeu nu poate primi o faptă bună, care mai întâi a fost dăruită satanei. Dumnezeu nu îmbracă o haină pe care a îmbrăcat-o mai întâi potrivnicul. Dumnezeu nu vine într-o inimă alături de satana.

Dar şi păcatului săvârşit de om îi este rânduită tot o singură pedeapsă, pe care omul, la fel, o poate lua, fie în lumea aceasta, fie în cea viitoare.

De aceea înţelept este ca pedeapsa pentru păcat să o luăm aici, pocăinţa pentru păcat să o facem aici, pentru ca în viaţa veşnică să primim numai răsplata.

De aceea sfântul Augustin (354-430) spunea: "Doamne, arde-mă, loveşte-mă, taie-mă, aici; dar cruţă-mă în viaţa veşnică!" De aceea, toţi sfinţii şi-au făcut pocăinţa şi reparaţia păcatelor aici pe pământ, iar dincolo au scăpat de orice chin.

Sfântul Petru de Alcantara (1499-1562), un preot care a suferit foarte mult în timpul vieţii, i-a apărut după moarte sfintei Tereza de Avila (1515-1582) şi i-a spus: "Fericite cruci şi suferinţe, fericite pocăinţe şi reparaţii, care mi-au dobândit în ceruri comori aşa mari de slavă!"

Este o povestioară pentru copii, unde ni se spune că nişte broscuţe care locuiau într-un eleşteu murdar au auzit că undeva, în munţii îndepărtaţi, există un lac limpede şi cu hrană aleasă. Toate s-au hotărât să plece spre acel loc care le cerea eforturi deosebite. Gândindu-se la depărare şi la efortul mare, unele dintre el au abandonat din start, altele au abandonat la puţin timp, iar altele au abandonat ceva mai încolo. În ciuda greutăţii drumului şi în ciuda descurajărilor din partea suratelor şi a trecătorilor, numai o broscuţă nu s-a întors din drum, şi a ajuns cu bine la lacul minunat. Cum s-a adeverit mai târziu, această broscuţă nu numai că nu a fost mai puternică şi mai capabilă decât celelalte, dar pe deasupra mai era şi surdă. Dar surzenia nu i-a fost o piedică, ci din contra un mare atu, căci ea neauzind ca şi celelalte broscuţe că mersul înspre lac era unul "imposibil", şi-a putut continua visul şi drumul, şi să ajungă la locul dorit.

Şi noi, creştinii, care am pornit astăzi în căutarea iertării şi mântuirii promise de Dumnezeu, prin învierea lui Cristos, Fiul său. Dar şi noi trebuie să străbatem un drum lung de 40 de zile urcând Calvarul alături de Isus, unde va trebui să plângem şi să ispăşim păcatele împreună cu el. Dacă vom fim atenţi numai la glasul lui Dumnezeu şi al conştiinţei, şi surzi la glasul satanei şi al lumii care ne vor spune mereu că e greu şi imposibil, vom putea parcurge cu bine timpul sfânt al Postului Mare, ne vom putea împlini bine toate îndatoririle cerute, şi vom ajunge fericiţi la ziua iertării şi a mântuirii noastre, Învierea Domnului. Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 32.