Vizită la Seminarul Mare din Roma cu ocazia sărbătorii "Sfânta Fecioară Maria a Încrederii"

Vineri, 8 februarie 2013, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a mers în vizită la Seminarul Mare din Roma, în ajunul sărbătorii "Sfânta Fecioară Maria a Încrederii", care este sâmbătă. La sosirea sa, a fost primit de cardinalul vicar Agostino Vallini şi de rector, pr. Concetto Occhipinti. La 18.30, în capela mare a Seminarului, după salutul rectorului, Papa a ţinut lectio divina asupra textului din Prima Scrisoare a sfântului apostol Petru (1Pt 1,3-5), pentru seminariştii din Seminarul Mare din Roma, din Seminarul Mic din Roma, de la Colegiul Capranica, de la Colegiul diecezan "Redemptoris Mater" şi de la Seminarul "Sfânta Fecioară a Iubirii Divine".

Publicăm în continuare textul de la lectio divina a Sfântului Părinte:

* * *

Eminenţă,
Iubiţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Dragi prieteni,

Este pentru mine în fiecare an o mare bucurie să fiu aici cu voi, să văd atâţia tineri care merg spre preoţie, care sunt atenţi la glasul Domnului, vor să urmeze acest glas şi caută drumul pentru a-l sluji pe Domnul în acest timp al nostru.

Am ascultat trei versete din Prima Scrisoarea a Sfântului Petru (cf. 1,3-5). Înainte de a intra în text, mi se pare important tocmai să fim atenţi la faptul că Petru e cel care vorbeşte. Primele două cuvinte din Scrisoare sunt "Petrus apostolus" (cf. v. 1): el vorbeşte, şi vorbeşte Bisericilor din Asia şi-i numeşte pe credincioşi "aleşi şi cei care trăiesc ca străini în diaspora" (ibidem). Să reflectăm puţin asupra acestui lucru. Petru vorbeşte, şi vorbeşte - aşa cum se simte la sfârşitul Scrisorii - de la Roma, pe care a numit-o "Babilonia" (cf. 5,13). Petru vorbeşte: aproape o primă enciclică, prin care primul apostol, vicar al lui Cristos, vorbeşte Bisericii din toate timpurile.

Petru, apostol. Deci vorbeşte cel care a găsit în Cristos Isus pe Mesia lui Dumnezeu, care a vorbit ca primul în numele Bisericii viitoare: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu" (cf. Mt 16,16). Vorbeşte cel care ne-a introdus în această credinţă. Vorbeşte cel căruia Domnul i-a spus: "Îţi transmit cheile împărăţiei cerurilor" (cf. Mt 16,19), căruia i-a încredinţat turma sa după Înviere, spunându-i de trei ori: "Paşte turma mea, oile mele" (cf. In 21,15-17). Vorbeşte şi omul care a căzut, care l-a tăgăduit pe Isus şi care a avut harul de a vedea privirea lui Isus, de a fi atins în inima sa şi de a fi găsit iertarea şi o reînnoire a misiunii sale. Dar este important mai ales că acest om, plin de pasiune, de dorinţă de Dumnezeu, de dorinţa după împărăţia lui Dumnezeu, după Mesia, că acest om care l-a găsit pe Isus, pe Domnul şi pe Mesia, este şi omul care a păcătuit, care a căzut, şi totuşi a rămas sub ochii Domnului şi astfel rămâne responsabil pentru Biserica lui Dumnezeu, rămâne mandatat de Cristos, rămâne purtător al iubirii sale.

Vorbeşte Petru apostolul, dar exegeţii ne spun: nu este posibil ca această Scrisoare să fie a lui Petru, pentru că greaca este aşa de bună încât nu poate să fie greaca unui pescar de la Lacul Galileii. Şi nu numai limbajul, structura limbii este foarte bună, dar şi gândirea este destul de matură, există deja formule concrete în care se condensează credinţa şi reflecţia Bisericii. Deci ei spun: este deja o stare de dezvoltare care nu poate să fie aceea a lui Petru. Cum să răspundem? Există două poziţii importante: mai întâi, Petru însuşi - adică Scrisoarea - ne dă o cheie pentru că la sfârşitul Scrierii spune: "Vă scriu prin Silvan - dia Silvan". Acest prin [dia] poate să însemne diferite lucruri: poate să însemne că el [Silvan] transportă, transmite; poate să însemne că el a ajutat în redactare; poate însemna că el era realmente scriitorul practic. În orice caz, putem conclude că Scrisoarea însăşi ne arată că Petru nu a fost singur în scrierea acestei Scrisori, ci exprimă credinţa unei Biserici care este deja pe drum de credinţă, într-o credinţă tot mai matură. Nu scrie singur, individ izolat, scrie cu ajutorul Bisericii, al persoanelor care ajută la aprofundarea credinţei, la intrarea în profunzimea gândirii sale, a raţionalităţii sale, a profunzimii sale. Şi acest lucru este foarte important: nu vorbeşte Petru ca individ, vorbeşte ex persona Ecclesiae, vorbeşte ca om al Bisericii, desigur ca persoană, cu responsabilitatea sa personală, dar şi ca persoană care vorbeşte în numele Bisericii: nu numai idei private, nu ca un geniu din secolul al XIX-lea care voia să exprime numai idei personale, originale, pe care nimeni n-ar fi putut să le spună înainte. În Apocalips, în viziunea iniţială a lui Cristos este spus că glasul lui Cristos este glasul multor ape (cf. Ap 1,15). Asta înseamnă: glasul lui Cristos reuneşte toate apele lumii, poartă în sine toate apele vii care dau viaţă lumii; este Persoană, dar tocmai aceasta este măreţia Domnului, care poartă în sine tot fluviul Vechiului Testament, ba chiar, fluviul înţelepciunii popoarelor. Şi ceea ce este spus aici despre Domnul este valabil, în alt mod, şi pentru apostol, care nu vrea să spună numai un cuvânt al său, ci poartă în sine realmente apele credinţei, apele întregii Biserici, şi tocmai aşa dă fertilitate, dă rodnicie şi tocmai aşa este un martor personal care se deschide Domnului şi astfel devine deschis şi larg. Deci, acest lucru este important.

Apoi mi se pare important şi că în această concluzie a Scrisorii sunt numiţi Silvan şi Marcu, două persoane care aparţin şi prieteniilor sfântului Paul. Astfel, prin această concluzie, lumile sfântului Petru şi a sfântului Paul merg împreună: nu este o teologie exclusiv petrină împotriva unei teologii pauline, ci este o teologie a Bisericii, a credinţei Bisericii, în care există diversitate - desigur - de temperament, de gândire, de stil în vorbire între Paul şi Petru. Este bine că există aceste diversităţi, şi astăzi, de carisme, de temperamente diferite, dar totuşi nu sunt contrastante şi se unesc în credinţa comună.

Aş vrea să spun încă un lucru: sfântul Petru scrie de la Roma. Este important: aici avem deja pe Episcopul de Roma, avem începutul succesiunii, avem deja începutul primatului concret situat la Roma, nu numai încredinţat de Domnului, ci situat aici, în acest oraş, în această capitală a lumii. Cum a venit Petru la Roma? Aceasta este o întrebare serioasă. Faptele Apostolilor ne relatează că, după fuga sa din închisoarea lui Irod, a mers într-un alt loc (cf. 12,17) - eis eteron topon -, nu se ştie în care alt loc; unii spun Antiohia, alţii spun Roma. În orice caz, în acest capitol, trebuie spus şi că, înainte de a fugi, a încredinţat Biserica iudeo-creştină, Biserica din Ierusalim, lui Iacob şi, încredinţând-o lui Iacob, el rămâne totuşi Primat al Bisericii universale, al Bisericii păgânilor, dar şi al Bisericii iudeo-creştine. Şi aici la Roma a găsit o mare comunitate iudeo-creştină. Liturgiştii ne spun că în Canonul Roman există urme ale unui limbaj tipic iudeo-creştin; astfel vedem că în Roma se află ambele părţi ale Bisericii: cea iudeo-creştină şi cea păgâno-creştină, unite, expresie a Bisericii universale. Şi pentru Petru desigur trecerea de la Ierusalim la Roma este trecerea la universalitatea Bisericii, trecerea la Biserica păgânilor şi din toate timpurile, la Biserica şi a evreilor. Şi cred că mergând la Roma, sfântul Petru nu numai că s-a gândit la această trecere: Ierusalim / Roma, Biserica iudeo-creştină / Biserica universală. Cu siguranţă şi-a amintit şi de ultimele cuvinte ale lui Isus adresate lui, prezentate de sfântul Ioan: "La sfârşit, tu vei merge acolo unde nu vrei să mergi. Te vor încinge, vor întinde mâinile tale" (cf. In 21,18). Este o profeţie a răstignirii. Filologii ne arată că este o expresie precisă, tehnică, această "întindere a mâinilor", pentru răstignire. Sfântul Petru ştia că sfârşitul său avea să fie martiriul, avea să fie crucea. Şi astfel, va fi în urmare completă a lui Cristos. Deci, mergând la Roma cu siguranţă a mers şi la martiriu: în Babilonia îl aştepta martiriul. Deci, primatul are acest conţinut al universalităţii, dar şi un conţinut martirologic. De la început, Roma este şi loc al martiriului. Mergând la Roma, Petru acceptă din nou acest cuvânt al Domnului: merge spre Cruce şi ne invită să acceptăm şi noi aspectul martirologic al creştinismului, care poate avea forme foarte diferite. Şi crucea poate avea forme foarte diferite, dar nimeni nu poate să fie creştin fără a-l urma pe Cel Răstignit, fără a accepta şi momentul martirologic.

După aceste cuvinte despre expeditor, un cuvânt scurt şi despre persoanele cărora este scris. Deja am spus că sfântul Petru îi defineşte pe cei cărora le scrie cu cuvintele "eklektois parepidemois", "către aleşii care trăiesc ca străini în diaspora" (cf. 1Pt 1,1). Avem din nou acest paradox de glorie şi cruce: aleşi, dar risipiţi şi străini. Aleşi: acesta era titlul de glorie al lui Israel: noi suntem aleşii, Dumnezeu a ales acest popor mic nu pentru că noi suntem mari - spune Deuteronomul - ci pentru că el ne iubeşte (cf. 7,7-8). Suntem aleşi: acesta, acum sfântul Petru îl transferă la toţi cei botezaţi, iar conţinutul propriu al primelor capitole din Prima sa Scrisoare este că botezaţii intră în privilegiile lui Israel, sunt noul Israel. Aleşi: mi se pare că merită să reflectăm asupra acestui cuvânt. Suntem aleşi. Dumnezeu ne-a cunoscut din totdeauna, înainte de naşterea noastră, de zămislirea noastră; Dumnezeu m-a voit drept creştin, drept catolic, m-a voit ca preot. Dumnezeu s-a gândit la mine, m-a căutat printre milioane, printre atâţia, m-a văzut pe mine şi m-a ales, nu pentru meritele mele care nu existau, ci pentru bunătatea sa; a voit ca eu să fiu purtător al alegerii sale, care este mereu şi misiune, mai ales misiune, şi responsabilitate faţă de alţii. Aleşi: trebuie să fim recunoscători şi bucuroşi pentru acest fapt. Dumnezeu s-a gândit la mine, m-a ales pe mine drept catolic, pe mine ca purtător al Evangheliei sale, ca preot. Mi se pare că merită să reflectăm de multe ori asupra acestui lucru şi să reintrăm din nou în acest fapt al alegerii sale: m-a ales, m-a voit; acum eu răspund.

Poate că astăzi suntem tentaţi să spunem: nu vrem să fim bucuroşi că suntem aleşi, ar fi triumfalism. Triumfalism ar fi dacă noi am crede că Dumnezeu m-a ales pentru că eu sunt aşa de mare. Acesta ar fi realmente triumfalism greşit. Însă a fi bucuroşi pentru că Dumnezeu m-a voit nu este triumfalism, ci este recunoştinţă, şi cred că trebuie să învăţăm această bucurie: Dumnezeu a voit ca eu să mă nasc aşa, într-o familie catolică, să-l cunosc de la început pe Isus. Ce dar să fiu voit de Dumnezeu, aşa încât am putut să cunosc faţa lui, am putut să-l cunosc pe Isus Cristos, faţa umană a lui Dumnezeu, istoria umană a lui Dumnezeu în această lume! A fi bucuroşi pentru că m-a ales ca să fiu catolic, ca să fiu în această Biserică a sa, în care subsistit Ecclesia unica; trebuie să fim bucuroşi pentru că Dumnezeu mi-a dat acest har, această frumuseţe de a cunoaşte plinătatea adevărului lui Dumnezeu, bucuria iubirii sale.

Aleşi: un cuvânt de privilegiu şi de umilinţă în acelaşi moment. Însă "aleşi" este - aşa cum spuneam - însoţit de "parapidemois", risipiţi, străini. Fiind creştini suntem risipiţi şi suntem străini: vedem că astăzi în lume creştinii sunt grupul cel mai persecutat pentru că e neconform, pentru că este un stimulent, pentru că este împotriva tendinţelor egoismului, materialismului, ale tuturor acestor lucruri.

Desigur, creştini sunt nu numai străini; suntem şi naţiuni creştine, suntem mândri că am contribuit la formarea culturii; există un patriotism sănătos, o bucurie sănătoasă că aparţinem unei naţiuni care are o mare istorie de cultură, de credinţă. Însă, totuşi, creştini fiind, suntem mereu şi străini - soarta lui Abraham, descrisă în Scrisoarea către Evrei. Creştini fiind, suntem, chiar astăzi, mereu şi străini. La locurile de muncă, creştinii sunt o minoritate, se află într-o situaţie de înstrăinare; e uimitor că unul astăzi poate încă să creadă şi să trăiască aşa. Acest lucru aparţine şi vieţii noastre: este forma de a fi cu Cristos Răstignit; acest a fi străini, netrăind după modul în care trăiesc toţi, ci trăind - sau măcar încercând să trăim - după Cuvântul său, într-o mare diversitate faţă de ceea ce spun toţi. Şi tocmai acest lucru pentru creştini este caracteristic. Toţi spun: "Dar toţi fac aşa, eu de ce nu?". Nu, eu nu, pentru că vreau să trăiesc după Dumnezeu. Sfântul Augustin a spus odată: "Creştinii sunt cei care nu au rădăcinile în jos ca pomii, ci au rădăcinile în sus şi trăiesc această gravitaţie nu în gravitaţia naturală spre în jos". Să-l rugăm pe Domnul ca să ne ajute să acceptăm această misiune de a trăi ca risipiţi, ca minoritate, într-un anumit sens; să trăim ca străini şi totuşi să fim responsabili faţă de alţii şi, tocmai aşa, dând forţă binelui în lumea noastră.

Ajungem în sfârşit la cele trei versete de astăzi. Aş vrea numai să subliniez, sau să spunem un pic să interpretez, atât cât pot, trei cuvinte: cuvântul renăscuţi, cuvântul moştenire şi cuvântul păziţi prin credinţă. Renăscuţi - anaghennesas, spune textul grec - înseamnă: a fi creştin nu este pur şi simplu o decizie a voinţei mele, o ideea de-a mea; eu văd că este un grup care-mi place, devin membru al acestui grup, împărtăşesc obiectivele lor etcetera. Nu: a fi creştin nu înseamnă a intra într-un grup pentru a face ceva, nu este un act numai al voinţei mele, nu este în primul rând al voinţei mele, al raţiunii mele: este un act al lui Dumnezeu. Renăscut nu se referă numai la sfera voinţei, a gândirii, ci la sfera fiinţei. Sunt renăscut: asta înseamnă că a deveni creştin este înainte de toate pasiv; eu nu pot să mă fac creştin, ci sunt renăscut, sunt refăcut de Domnul în profunzimea fiinţei mele. Şi eu intru în acest proces al renaşterii, mă las transformat, reînnoit, regenerat. Acest lucru mi se pare foarte important: creştin fiind, nu-mi fac numai o idee de-a mea pe care o împărtăşesc cu alţi câţiva, şi dacă nu-mi mai plac pot să ies. Nu: se referă tocmai la profunzimea fiinţei, adică devenirea creştină începe cu o acţiune a lui Dumnezeu, mai ales o acţiune a sa, iar eu mă las format şi transformat.

Mi se pare că este materie de reflecţie, chiar într-un an în care reflectăm asupra Sacramentelor Iniţierii creştine, să reflectăm acest lucru: acest pasiv şi activ profund al fiinţei renăscute, al devenirii întregii vieţi creştine, a faptului de a mă lăsa transformat de Cuvântul său, prin comuniunea Bisericii, prin viaţa Bisericii, prin semnele cu care Domnul lucrează în mine, lucrează cu mine şi pentru mine. Şi a renaşte, a fi renăscuţi, indică şi că intru astfel într-o nouă familie: Dumnezeu, Tatăl meu, Biserica, Mama mea, ceilalţi creştini, fraţii mei şi surorile mele. A fi renăscuţi, a ne lăsa renăscuţi implică, deci, şi acest a ne lăsa în mod voit inseraţi în această familie, a trăi prin Dumnezeu Tatăl şi din Dumnezeu Tatăl, a trăi din comuniunea cu Cristos Fiul său, care mă renaşte prin Învierea sa, aşa cum spune Scrisoarea (cf. 1Pt 1,3), a trăi cu Biserica lăsându-mă format de Biserică în atâtea sensuri, în atâtea drumuri, şi a fi deschis faţă de fraţii mei, a recunoaşte în ceilalţi realmente pe fraţii mei, care împreună cu mine sunt renăscuţi, transformaţi, reînnoiţi; un poartă responsabilitate faţă de celălalt. Deci o responsabilitate a Botezului care este un proces al întregii vieţi.

Al doilea cuvânt: moştenire. Este un cuvânt foarte important în Vechiul Testament, unde este spus lui Abraham că seminţia sa va fi moştenitoare a pământului, şi aceasta a fost mereu promisiunea pentru ai săi: Voi veţi avea pământul, veţi fi moştenitori ai pământului. În Noul Testament, acest cuvânt devine cuvânt pentru noi: noi suntem moştenitori, nu ai unei ţări determinate, ci ai pământului lui Dumnezeu, al viitorului lui Dumnezeu. Moştenirea este un lucru din viitor şi astfel acest cuvânt spune mai ales că fiind creştini avem viitorul: viitorul este al nostru, viitorul este al lui Dumnezeu. Şi astfel, fiind creştini, ştim că viitorul este al nostru şi pomul Bisericii nu este un pom muribund, ci pomul care creşte mereu din nou. Deci, avem motiv să nu ne lăsăm impresionaţi - aşa cum a spus Papa Ioan - de profeţii de nenorocire, care spun: Biserica, bine, este un copac venit din grăuntele de muştar, crescut în două milenii, acum are timpul în urma sa, acum este timpul în care moare". Nu. Biserica se reînnoieşte mereu, renaşte mereu. Viitorul este al nostru. Desigur, există un optimism fals şi un pesimism fals. Un pesimism fals care spune: timpul creştinismului s-a terminat. Nu: începe din nou! Optimismul fals era cel de după Conciliu, când conventurile se închideau, seminariile se închideau, şi spuneau: dar... nu-i nimic, totul e bine... Nu! Nu totul e bine. Există şi căderi grave, periculoase şi trebuie să recunoaştem cu realism sănătos că aşa nu merge, nu merge acolo unde se fac lucruri greşite. Dar să fim şi siguri, în acelaşi timp, că dacă pe aici şi pe acolo Biserica moare din cauza păcatelor oamenilor, din cauza necredinţei lor, în acelaşi timp se naşte din nou. Viitorul este realmente al lui Dumnezeu: aceasta este marea certitudine a vieţii noastre, marele, adevăratul optimism pe care-l ştim. Biserica este pomul lui Dumnezeu care trăieşte în veci şi poartă în sine veşnicia şi adevărata moştenire: viaţa veşnică.

Şi, în sfârşit, păziţi prin credinţă. Textul din Noul Testament, din Scrisoarea Sfântului Petru, foloseşte aici un cuvânt rar, phrouroumenoi, care înseamnă: există "paznicii", şi credinţa este ca "paznicul" care păzeşte integritatea fiinţei mele, a credinţei mele. Acest cuvânt interpretează mai ales pe "paznicii" de la porţile unei cetăţi, unde ei stau şi păzesc cetatea, pentru ca să nu fie invadată de puteri de distrugere. Astfel credinţa este "paznic" al fiinţei mele, al vieţii mele, al moştenirii mele. Trebuie să fim recunoscători pentru această pază a credinţei care ne ocroteşte, ne ajută, ne călăuzeşte, ne dă siguranţa: Dumnezeu nu mă lasă să cad din mâinile sale. Păziţi prin credinţă: aşa închei. Vorbind despre credinţă trebuie mereu să mă gândesc la acea femeie siro-feniciană bolnavă, care, în mijlocul mulţimii, găseşte acces la Isus, îl atinge pentru a fi vindecată şi este vindecată. Domnul spune: "Cine m-a atins?". Îi spun: "Dar, Doamne, toţi te ating, cum poţi să întrebi: cine m-a atins?" (cf. Mc 7,24-30). Însă Domnul ştie: există un mod de a-l atinge, superficial, exterior, care realmente n-are nimic de-a face cu o adevărată întâlnire cu El. Şi există un mod de a-l atinge profund. Şi această femeie l-a atins într-adevăr: l-a atins nu numai cu mâna, ci cu inima sa şi astfel a primit forţa vindecătoare a lui Cristos, atingându-l realmente din interior, din credinţă. Aceasta este credinţa: a atinge cu mâna credinţei, cu inima noastră pe Cristos şi astfel a intra în forţa vieţii sale, în forţa vindecătoare a Domnului. Şi să-l rugăm pe Domnul ca tot mai mult să-l putem atinge aşa încât să fim renăscuţi. Să-l rugăm ca să nu ne lase să cădem, ca mereu şi ea să ne ţină de mână şi astfel să ne păzească pentru viaţa adevărată. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.