Reflecţie şi consideraţie la duminica a V-a de peste an - C

"Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni!" (Lc 5,10)

Dacă, acum două duminici, lecturile de la sfânta Liturghie ne vorbeau despre faptul că Dumnezeu şi-a descoperit oamenilor cuvântul său atotputernic, un cuvânt ce taie răul ca o sabie cu două tăişuri şi-l sfarmă ca un ciocan. Duminica trecută am văzut că Dumnezeu a încredinţat acest cuvânt al său tuturor profeţilor şi apostolilor săi, ca să-l scrie şi să ni-l transmită. Duminica aceasta, lecturile de la sfânta Liturghie ne arată cum rodeşte şi cum mântuieşte acest cuvânt.

Evanghelia de astăzi ne spune că apostolii, în frunte cu Petru, pescuiseră toată noaptea şi nu prinseseră nici măcar un peşte. Ei bine, în acest timp de tristeţe pentru ei, când obosiţi şi descurajaţi îşi spălau şi îşi strângeau mrejele, pentru a merge la odihnă, iată că apare Isus şi cere barca lui Petru, şi nu a altuia, pentru a face din ea un amvon pentru predică şi apoi un loc pentru a aduna peşti prinşi.

Petru, deşi obosit, deşi ştia că Isus este dulgher şi nu pescar, deşi ştia că peştii se prin noaptea şi nu ziua, se supune lui Isus, trecând peste logica lui umană. Iar rezultatul supunerii lui faţă de cuvântul lui Isus Cristos a fost o pescuire minunată de suflete şi o pescuire minunată de peşti.

În anul morţii împăratului Ozia, Isaia era în templu şi Dumnezeu i-a deschis o fereastră a cerului, ca să vadă slava lui; căci omul, după căderea lui în păcat, până ce nu vede slava lui Dumnezeu, nu se poate vedea pe sine păcătos şi nici nu poate simţi imboldul de a face ceva pentru a se face vrednic de iubirea şi slava lui Dumnezeu. Iată câteva exemple:

Petru, până ce n-a văzut mulţimea de oameni apărută ca din senin pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu predicat de Isus din barca sa; până ce el, "maestru în ale pescuitului", nu şi-a văzut eşecul ştiinţei sale; până nu a văzut şi pescuirea minunată la porunca "dulgherului", n-a înţeles nimic despre Isus. Dar după ce a văzut cu ochii toate acestea, a înţeles că Isus este Dumnezeu; a înţeles că Isus este stăpânul universului care porunceşte şi peştilor mării (cf. Ps 8,6-8); a înţeles că Isus poate totul, chiar şi acolo unde omul nu poate nimic. Dar mai ales acum a înţeles bine că este un păcătos şi că are nevoie de mântuirea lui Isus; acum a înţeles că trebuie să facă ceva pentru a fi vrednic de un aşa Mântuitor. Şi de unde mai înainte Petru voia să-l îndepărteze pe Dumnezeu de la el, de parcă Isus îi dezvăluise slava sa pentru a pleca de la el, acum împreună cu tovarăşii săi, se face "pescar de oameni" (cf. Lc 5,1-11).

La fel şi Isaia, până ce n-a văzut slava lui Dumnezeu în templu şi până ce n-a văzut îngerii care-l slujeau cu respect şi necondiţionat, nici el nu a înţeles măreţia lui Dumnezeu; nici el nu şi-a seama că este un păcătos; nici el nu şi-a dat seama că trebuie să facă ceva pentru a-l cinsti pe Domnul asemenea îngerilor. Iar după ce a văzut slava, i-a spus lui Dumnezeu care căuta oameni pentru slujba de profet: "Iată, trimite-mă pe mine" (cf Is 6,1-8).

La fel şi psalmistul, până ce nu a văzut slava lui Dumnezeu, în scăparea lui de duşmanii şi de moarte, nu a început să cânte laudele lui Dumnezeu: "Îţi voi cânta, Doamne, înaintea îngerilor tăi" (Ps 137,1)!

Paul, până ce n-a văzut şi el slava lui Isus pe drumul Damascului, până ce el "puternicul", nu s-a văzut aruncat de pe cal, de "dulgherul" Isus, pe ai cărui ucenici îl prigonea, nici el n-a înţeles că Isus este Mesia. Iar când şi-a dat seama că Isus este Dumnezeu adevărat; imediat şi-a dat seama că este păcătos şi slab şi că are nevoie de mântuire şi ajutor; imediat şi-a dat seama că trebuie să facă şi el ceva pentru a deveni demn de un aşa Mântuitor puternic (cf. Fap 9,3-6). Din acel moment, el a lucrat, cu ajutorul harului, mai mult decât toţi ceilalţi (cf. 1Cor 15,9-10), şi repeta mereu "Vai mie dacă nu vestesc evanghelia" (1Cor 9,16)

Văzând cum mulţi creştini de astăzi sunt aşa de indiferenţi faţă de Dumnezeu, cum fug de el, cum vor ca şi Dumnezeu să fugă de ei sau cum sunt chiar suntem împotriva lui, ne vine în minte o întrebare simplă: Dar oare Dumnezeu şi-a arăta slava şi faţă de ei, aşa cum şi-a arătat-o celor din vechime? Răspunsul este da! Ce sunt tainele şi feluritele ajutoare pe care le-am primit?

Este o istorioară în care se spune că Dumnezeu şi-a trimis nişte îngeri pe pământ ca să vadă cum o mai duc oamenii. Îngerii au observat că deşi oamenii o ducea bine, nu mulţumeau niciodată lui Dumnezeu pentru asta; şi crezând că totul li se cuvine, păcătuiau fiecare după plac, ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. Şi au raportat situaţia aceasta lui Dumnezeu. După un anumit timp, îngerii au trimişi iarăşi pe pământ ca să vadă cum o duc oamenii. Acum totul era diferit. Oamenii se rugau, îşi recunoască păcatele, şi vorbeau de Dumnezeu... pentru că o duceau rău.

Oare de ce să aşteptăm pedeapsa? Nu e mai bine ca văzând atotputernicia lui Dumnezeu, din feluritele manifestări ale harului său faţă de noi, să recunoaştem bunătatea şi măreţiei lui, dar şi păcătoşenia şi nimicnicia noastră? Nu este mai bine să părăsim de bunăvoie rătăcirile noastre şi să venim la el ca să ne purifice şi să ne întărească prin jertfa altarului său, decât să ne pedepsească?

Isus nu şi-a epuizat puterea cuvântului său doar într-o singură predică şi într-o singură minune. El ne-a transmis şi nouă acest cuvânt atotputernic, pentru ca prin trăirea lui şi nouă să ne meargă bine; iar prin proclamarea lui către fraţii noştri, să le aducem şi lor iertarea şi mântuirea.

Deci astăzi trebuie să înţelegem că, după spusa sfântului Ioan Gură de Aur, "în barca Bisericii, nimeni nu este numai simplu pasager, dar că toţi au câte o misiune de îndeplinit către fraţii lor"; trebuie să înţelegem şi ca Isaia, Petru şi Paul, că şi noi trebuie să mergem la Isus şi să-i spunem: "Iată-mă, trimite-mă pe mine" (Is 5,11); şi apoi astfel să lucrăm cu harul lui, ca oamenii să ajungă la mântuire (cf. 1Cor 15,1-11).

Să ne amintim de pescuirile minunate de oameni pe care le-a realizat prin cuvântul lui Dumnezeu. Să ne gândim mai ales la Isus, Petru şi Paul. Isus "a prins" la predica de la înmulţirea pâinilor 5.000 de bărbaţi şi toţi atâţia copii şi femei (cf. Mc 6,44). Petru "a pescuit" la prima sa cuvântare de după Rusalii 3.000 de suflete (cf. Fap 2,41), iar imediat după asta, s-a ajuns la 5.000 de suflete (cf. Fap 4,4). Paul după ce el însuşi a fost pescuit de Cristos, la rândul său a pescuit pentru împărăţia cerurilor toată Asia şi o bună parte din Europa (cf. Fap 19,10). Unii dintre aceşti apostoli au ajuns cu mreaja evangheliei până şi prin ţinuturile noastre.

Într-o zi un medic, a găsit pe o stradă un căţeluş şchiop. I-a fost milă de el şi l-a luat acasă ca să-l trateze. I-a curăţit rana, i-a pus picioruşul în ghips şi l-a tratat bine. După un timp căţeluşul s-a făcut bine şi medicul l-a lăsat să plece la stăpânii săi. La câtva timp după asta, căţeluşul a apărut la uşa medicului, cu un căţeluş şchiop după el, ca medicul să-l trateze şi pe el. Mişcat până la lacrimi, medicul l-a tratat şi pe acesta. Medicul care era bun creştin, a învăţat de la acel căţel, tratat de el şi care a adus apoi pe un altul pentru tratament, o lecţie de apostolat creştin, lecţia de a aduce oameni bolnavi sufleteşte la medicul suprem, Isus. Şi din ziua aceea s-a străduit să aducă pe cât mai mulţi păcătoşi la Isus, pentru a fi vindecaţi şi mântuiţi de Isus, aşa cum şi el însuşi a fost vindecat şi mântuit. Scriptura spune: "Cel înţelept câştigă suflete" (Prov 11,30).

În multe biserici, există scaune sau bănci goale. Aceasta din cauză că membrii nu aduc pe nimeni la casa Domnului. Datoria păstorului e să umple amvonul, iar a creştinilor să umple biserica. De ce te mulţumeşti să stai singur într-un colţ, iar celelalte locuri să fie goale? Ce fel de pescar de oameni mai eşti tu şi ce răsplată mai aştepţi tu de la Domnul?

Profetul Daniel şi sfântul Iacob ne sugerează ideea că Dumnezeu ar fi mulţumit de noi, dacă am aduce măcar un suflet la mântuire (cf. Dan 12,3; Iac 5,20). Şi Mântuitorul pare să ne sugereze acelaşi lucru, atunci când ne-a vorbit de mare bucurie care este cer pentru un singur păcătos care se converteşte (cf. Lc 15,7); şi mai ales pentru faptul că el însuşi s-a pus la drumuri lungi, chiar şi numai pentru un suflet. Să ne gândim doar la femeia de la fântâna lui Iacob, la eliberarea copilei păgâne din Tir, să ne gândim la Zaheu.

Orice loc poate deveni un amvon şi o barcă de pescuit; orice timp poate da un pescuit minunat.

Orice zâmbet şi privire frumoasă; orice rugăciune şi jertfă; orice cuvânt frumos şi orice exemplu bun; orice mângâiere şi îmbărbătare; orice mică faptă de ajutor material şi spiritual; toate pot alina un suflet şi toate pot deveni "plase de pescuit" suflete.

Abia acum înţelegem îndemnul şi lui Paul către Timotei: "Preaiubitule, te implor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Cristos Isus, care va veni să judece pe cei vii şi pe cei morţi, în numele venirii lui şi a împărăţiei lui, vesteşte cuvântul, insistă în orice împrejurare, potrivită şi nepotrivită, atrage atenţia, dojeneşte, îndeamnă, dar cu multă răbdare şi grijă de a instrui" (2Tim 4,1-2).

*

Consideraţie la duminica a V-a de peste an - C

"Iată-mă, trimite-mă pe mine" (Is 6,8)!

Textele sfinte din această duminică aduc în prim plan tema "chemării" în slujba Domnului, spre mântuirea noastră şi spre folosul şi mântuirea semenilor noştri.

Mesajul lecturilor de astăzi ar putea fi sintetizat astfel: omul s-a născut păcătos. Dumnezeu, cel mult iubitor de oameni, îl cheamă la purificare şi iertare. Ba mai mult îl chema să-i fie partener în planul său de purificare, iertare şi mântuire tuturor oamenilor. Îi dă harul său ca să lucreze împreună cu el. Pentru asta trebuie să-i mulţumească lui Dumnezeu, aşa cum a făcut psalmistul. Apoi, ca apostolii, trebuie să plece în "largul lumii" şi să facă un pescuit bogat de oameni pentru împărăţia cerurilor. Chiar şi atunci când lucrând cu Dumnezeu, chiar şi atunci când obţine un pescuit minunat de suflete, trebuie să ceară mereu harul său şi să nu uite de starea de păcătos de unde l-a luat Dumnezeu, să stângă tot mai mult legăturile cu el, pentru a nu cădea iar în plasa diavolului.

Tema "chemării" din această duminică merită o atenţie deosebită din partea noastră, pentru că aici se poate vedea cel mai bine cât de mizeră este sărmana noastră fiinţă umană şi cât de mare este îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu, care ne alege pe noi, cei fără nici un merit, într-o aşa de mare demnitate de a fi colaboratorii lui în opera de salvare a omenirii şi a universului, şi apoi într-o demnitate şi mai marea, aceea de a fi părtaşi împreună cu el la bucuria veşnică a paradisului.

Această chemare de a conlucra cu el la planul să veşnic de reînnoire a omului şi a universului întreg, Dumnezeu a adresat-o tuturor fapturilor sale, începând de la îngerii buni pe care i-a văzut Isaia că-l slujeau pe Dumnezeu (cf. Is 6,2), continuând cu aştri şi fenomenele naturii (cf. Ps 19,1-6) şi continuând cu animăluţele, copacii pădurilor, florile câmpului (cf. Ps 8,1-9), şi chiar simplul fir de iarbă de pe pământ, şi apoi sublimând cu chemarea omului, coroana creaţiei sale (cf. Is 6,8; 1Cor 15,8-9; Lc 5,10).

"Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale" (Ps 19,1).

Această chemare şi colaborare a tuturor creaturilor la opera mântuirii, este frumos redată de un poet anonim, care într-un imn de Crăciun, spune: "Îngerii i-au oferit lui Isus cântul lor; bolta cerească i-a oferit o stea; pământul i-a oferit o peşteră; pastori şi magii i-au oferit darul şi vestirea lor; animăluţele i-au oferit căldura lor; numai cei care trebuiau să-l primească, i-au oferit o cruce".

Îmi place să amintesc aici şi o întâmplare din viaţa sfântului Francisc din Assisi (1181-1226), care, ajungând în faţa unui pom, l-a rugat pe acesta să-i vorbească despre iubirea lui Dumnezeu. Se spune că în faţa acestei cereri, copacul a înflorit. Aşa trebuie să fie şi fiecare om chemat de a fi apostol şi pescar de oameni.

Dar Dumnezeu l-a chemat şi pe fiecare om, şi mai ales pe fiecare creştin, ca să conlucreze cu el la salvarea şi mântuirea întregii lumi şi a întregului univers care suferă şi el din cauza păcatului săvârşit de om (cf. Rom 8,19-22). În Vechiul Testament, puţini sunt cei care au răspuns şi au devenit profeţi, majoritatea refuzând şi chiar sfidând pe Dumnezeu cu închinarea la idoli şi cu toate cele ce decurg din această închinare. În Noul Testament, pe cei care au venit la credinţă, Dumnezeu i-a consacrat chiar din prima clipă a venirii lor, după vechea sa promisiune (cf. Ex 19,6; Nm 11,29), ca profeţi, preoţi şi regi sfinţi (cf. 1Pt 2,9), ca să lucreze şi ei alături de sfatul divin (cf. In 5,17), la această salvare universală.

Atitudinea corectă în faţa chemării lui Dumnezeu, trebuie să fie una de smerenie, una de acceptare, una de împlinirea a acestei chemări, una de mulţumire ca a psalmistului şi una de cerere continuă de ajutor, ca a lui Isaia, Petru şi Paul, pentru a putea lucra bine şi să nu alergăm în zadar (cf. Gal 2,2).

Fratele Masseo spuse într-o sfântului Francisc din Assisi: "Vreau să spun, cum se face că toată lumea vine după tine; de ce toţi oamenii vor să te vadă, să te audă şi să se supună cuvântului tău? Căci tu nu eşti atrăgător ca înfăţişare, nici învăţat; nici nu eşti de spiţă nobilă. Cum se face atunci că toată lumea te urmează?"

Sfântul Francisc, auzind aceste cuvinte, mult s-a bucurat în inima sa şi ridicându-şi ochii la cer, a rămas pentru o vreme cu mintea cufundată în Dumnezeu; apoi, revenindu-şi în fire, a îngenuncheat, aducând mulţumiri lui Dumnezeu cu multă înflăcărare spirituală şi adresându-i-se fratelui Masseo, îi zise: "Vrei să ştii de ce toţi oamenii mă urmează? Află că este pentru că Domnul, care este în ceruri, care vede binele şi răul de peste tot, nu a văzut, cu ochii lui cei sfinţi, printre oameni niciunul mai netrebnic, mai nedesăvârşit sau mai mare păcătos ca mine; şi pentru a duce la îndeplinire minunata sa lucrare, nu a găsit pe întreg pământul o creatură mai ticăloasă decât mine; de aceea m-a ales pe mine, pentru a face de ruşine toată puterea, frumuseţea, măreţia, spiţa nobilă şi toată ştiinţa lumii, pentru ca oamenii să afle că orice virtute şi orice lucru bun vin de la el, şi nu de la vreo creatură, că nimeni nu trebuie să se laude înaintea lui; dar cine se laudă, să se laude în Domnul, a căruia e toată slava în vecii vecilor" (cf. Floricelele Sfântului Francisc, cap. X).

Iată acum atitudinea şi răspunsul fiecăruia dintre protagoniştii lecturilor de astăzi, la chemarea lui Dumnezeu de a fi chemarea de a fi colaborator al său la opera mântuirii sale.

Petru şi ceilalţi apostoli, pornind de la miracolul pescuirii minunate şi de la predica frumoasă a lui Isus ţinută din barca lui Petru, au înţeles că mulţimea peştilor prinşi la porunca lui Isus înseamnă mulţimea de oamenii pe care trebuie să-i câştige pentru împărăţia lui Dumnezeu; iar mreaja cu care trebuie să câştige pe aceşti mulţi de oameni era cuvântul lui Dumnezeu.

Din momentul chemării lor, Petru şi tovarăşii săi au pus evanghelia şi împărăţia lui Dumnezeu mai presus de familie, mai presus de câştig, mai presus decât orice bucurie a vieţii acesteia, şi chiar mai presus decât viaţa lor, căci toţi au ajuns să-şi verse sângele pentru evanghelie. De fapt, asta a şi cerut Isus (cf. Lc 14,26), nu mult după chemarea lor ca "pescari de oameni" (Lc 5,10).

Isaia, după cartea scrisă de el şi după vechi izvoare iudaice, a trăit între anii (745-695); el a trăit până la începutul domniei lui Manase, şi ar fi fost ucis din ordinul acestui rege idolatru, fiind tăiat cu fierăstrăul. Isaia, a fost numit profetul speranţei mesianice, pentru că a fost primul care a vorbit despre venirea lui Mesia, despre naşterea lui dintr-o fecioară, şi chiar despre a doua venire a lui Mesia. A fost şi un apărător al monoteismului şi a combătut închinarea la idoli. Isaia a primit vocaţia profetică în anul 742 î.Cr., anul morţii regelui Osia, când a luat sfârşit perioada de prosperitate din Israelul acelor vremuri. Isaia a predicat întregii ţări, preoţilor, regilor şi oamenilor simpli, timp de 46 de ani.

După chemarea şi convertirea sa, Paul a făcut trei mari călătorii misionare, propovăduind evanghelia pe o zonă foarte întinsă, din Arabia până în Spania, atât la evrei cât şi la păgâni. Paul şi-a petrecut viaţa de creştin în suferinţă şi lucrând pentru Cristos, înfiinţând şi organizând Biserici pretutindeni. Sfântul Paul a fost martirizat împreună cu apostolul Petru, pe timpul împăratului Nero, prin decapitare.

Michelangelo Buonarroti (1475-1564) se plimba într-o zi pe străzile Romei. Într-un colţ, a observat o bucată de marmură spartă, care se părea că fusese aruncată ca nefolositoare. Şi-a chemat ucenicii ca să-i ducă marmura în atelier. În piatra diformă, Michelangelo văzuse ceva ce nimeni altcineva nu fusese în stare să vadă. Începu să lucreze asupra pietrei cu dalta şi cu ciocanul. Au trecut săptămâni şi luni, timp în care maestrul a ciocănit şi a lovit piatra, până ce în final a ieşit din mâinile lui talentate chipul unui om, despre care se spunea că era atât de desăvârşită încât îi lipsea doar viaţa. Acel chip de om era a lui David.

Toţi protagoniştii lecturilor de astăzi au făcut ceea ce a făcut Michelangelo Buonarroti cu acel bolovan diform, a scos din el un profet ca David. Acel "David", trebuie să-l scoatem şi noi din orice om pierdut, care este fratele nostru!

Am citit undeva despre un tânăr, pe nume George; era student şi, fiind în vacanţă la mare cu nişte prieteni, a zărit îl larg un vapor de pasageri eşuat şi mulţi oameni care se zbăteau în ape căutându-şi salvarea. George, ştiind să înoate, le-a spus tovarăşilor lui că merge să le vină în ajutor. Au fost multe voci care i-au spus: "E greu... e imposibil... e primejdios... poţi să mori...", dar el nu le-a luat în seamă; s-a încins cu un capăt al unei frânghii, a lăsat celălalt capăt în mâinile tovarăşilor săi, şi a plecat de urgenţă spre vasul sfărâmat. În curând s-a întors cu un prim grup de oameni salvaţi, pe care i-a legat de frânghia lui. Era aproape mort de frig şi de oboseală, când a văzut pe alţii care se luptau cu valurile. Deşi toţi îl opreau, el a plecat din nou şi i-a salvat şi pe ei. Era total epuizat, delira, dar fericit repeta: "Dacă ar mai fi unul, m-aş duce şi după el"!

Cred că aceasta ar trebui să fie şi deviza noastră de "pescari de oameni": "Chiar dacă ar mai fi un om singur pierdut pe pământ, şi după acesta m-aş duce ca să-l câştig pentru cer".

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 18.