Ce m-a învăţat papa
de Joaquin Navarro-Valls

Din seara zilei de 28 februarie Biserica nu va mai avea papă pentru câteva săptămâni. Astfel, se v-a deschide, aşa cum a fost programat, aşa numita perioadă de scaun vacant, în care se va desfăşura următorul Conclav. Conclavul va trebui să-l aleagă pe succesorul lui Benedict al XVI-lea, nu mai târziu de jumătatea lunii martie. O primă condiţie pentru a înţelege sensul aceste faze istorice excepţionale este că instituţia petrină rămâne între timp în picioare, aşa cum s-a întâmplat mereu şi în trecut, atunci când a absentat provizoriu o persoană de la cârma Bisericii. Pe de altă parte este adevărat că nici un om nu poate să-şi însuşească Pontificatul, deşi, este la fel de adevărat că Benedict al XVI-lea a voit să rămână total liber în decizia sa, ca, de altfel, orice Vicar al lui Cristos şi orice altă persoană responsabilă, justificând, prezentând raţiuni şi, mai ales, renunţând în conştiinţă la ministerul său. La rugăciunea "Angelus" de duminica trecută, papa a lămurit alegerea făcută astfel: "Dacă Dumnezeu îmi cere să mă retrag, fac asta tocmai pentru ca eu să pot să continui să slujesc Biserica într-un mod mai adecvat vârstei şi puterilor mele".

Reflectând asupra unor astfel de cuvinte, atât de solemn, îmi revin în memorie, spontan, multe amintiri pe care le păstrez despre acest papă. Spre exemplu, în vara anul 2005, fiind pentru câteva luni în Val d'Aosta, imediat după alegerea sa, am locuit în aceiaşi casă în care se retrăgea de multe ori şi Ioan Paul al II-lea. Îmi aduc aminte mai ales clima deschisă în care discutam cu un om conştient de rolul său, dar, totodată, şi atât de detaşat de sarcina asumată recent. Era îmbrăcat cu o reverendă albă, fără pelerina de pe umeri, o haină identică cu cea pe care, peste câteva ore, o va purta ca Pontif sau episcope emerit al Romei. Am vorbit despre multe lucruri cu acea ocazie, printre care despre câteva cărţi abia ieşite de la tipar în care se vorbea despre pontificatul tocmai început, dar care deja se lansau în forme profetice şi în expuneri răsunătoare despre viitor. Îmi amintesc că era în special o carte în care se vorbea despre papa Ratzinger, analizând peremptoriu ce va alege să facă, unde avea să meargă, şi aşa mai departe. M-a întrebat surâzător: "D-voastră credeţi că se merită să o citesc?". I-am răspuns ironic: "Dacă, la un moment dat, în viitor veţi avea vreun dubiu cu privire la ceea ce trebuie să faceţi, aici veţi putea găsi scrisă o soluţie sigură!". A râs cu poftă, desigur fără ca să aibă minima curiozitate măcar ca să deschidă acea carte. Am conştientizat atunci, din acel scurt colocviu, că vorbeam nu doar cu un om de o inteligenţă efervescentă dar şi de un cap al Bisericii conştient, simpatic, transparent, senin. Mai apoi, am înţeles că liniştea sa, se năştea dintr-o extraordinară încredere pe care viaţa interioară şi cultura deosebită i-o garanta. Probabil, tocmai de asta nu m-a surprins că în prima sa vacanţă de vară la Castel Gandolfo, a primit câţiva oaspeţi oarecum neobişnuiţi pentru un papă, atât de diferiţi de el şi de influenţi pentru opinia publică: Oriana Fallaci, cu care a avut un lung colocviu privat, şi Hans Küng, cunoscutul teolog dizident, cu care a discutat mai bine de patru ore, inclusiv în timpul prânzului. Scriitoarea italiană, care a insistat mult să se poată întâlni personal cu Sanctitatea Sa, a spus după vizită despre ea că "da, este atee, dar atee-creştină". Dialogul dintre ei, de fapt, a fost, într-adevăr intens, deschis, stabilind un soi de dialog intelectual între culturi, o sintonie greu de înţeles, plină de puncte de vedere diferite şi complexităţi. de fapt, Ratzinger este singura persoană care poate să înţeleagă semnificaţia unui paradox atât de excepţional cum este cel care ţine împreună ateismul şi creştinismul, în atâtea persoane de valoare ale timpurilor noastre. Nu mai puţin articular a fost, apoi, confruntarea cu Küng. Coleg cu Ratzinger la Tübingen, definise alegerea lui Benedict al XVI-lea ca papă "cea mai mare deziluzie a epocii noastre". În ciuda acestui comentariu, nu tocmai binevoitor, iată-l în faţa unui Ratzinger răbdător, dispus să discute amabil cu el, fără a ridica bariere formale, ca doi colegi universitari. Incredibil. Aceste două alegeri au fost cu adevărat curajoase, dacă ne gândim, spre exemplu, cât de multe persoane, cu responsabilităţi mult mai mici, evită să se întâlnească chiar şi cu vecinii casei, din teama de a nu se afla în încurcătură. Sensul celor două întâlniri rămâne, fără îndoială, foarte clar. În mod normal, nu se întâmplă ca un mare profesor de teologie să acopere responsabilităţi importante în Biserică. Ca să devină papă, este, apoi, de-a dreptul un fapt foarte rar. Ratzinger, în ciuda faptului că a fost prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, ca şi Suveran Pontif, nu a avut niciodată nevoie să folosească, cât de puţin, exercitarea funcţiei pentru a suplini efortul de a-l înţelege pe celălalt. Incredibila sa forţă de gândire a fost de aşa măsură de a nu fi trebuit niciodată să adoptă calitatea funcţiei, chiar şi atunci când ar fi putut să aibă un avantaj din aceasta, preferând să aplice vigoarea şi puterea personalităţii sale. Doar ţinând cont de acestea putem înţelege deschiderea sa la dialog, disponibilitatea sa faţă de toate religiile, dar şi fermitatea cu care a arătat lumii relele din Biserică. În prologul primei sale cărţi despre Isus, de exemplu, a voit explicit să facă să se înţeleagă că dorea să fie citită după meritul interpretării sale şi nu din spirit de ascultare, bine ştiind cât de tiranice şi reductive sunt, de multe ori, judecăţile impetuoase ale interpreţilor. Este clar, după toate, că nici în câmp practic, în care a trebuit inevitabil să se statornicească în aceşti şapte ani, nu i-a lipsit fermitatea şi determinarea. Un exemplu emblematic, l-a dat când, în timpul perioadei acute a scandalului preoţilor pedofili, a impus o schimbare bruscă în normele Codului de Drept Canonic, prevăzând posibilitatea denunţării autorităţilor civile de către episcopi a abuzurilor, abrogând şi prevederea prescrierii de zece ani, acolo unde legea fiecărui Stat permite acest lucru. La ultima Sfântă Liturghie din 2005, înainte să devină Pontif, cu aceiaşi convingere lucidă a identificat şi descris deriva relativistă a culturii contemporane. Mulţi s-au întrebat ce efecte a produs această disperată bătălie culturală. Ei bine, nu doar că a definit în sugestiile sale esenţiale logica ce conduce într-o nouă şi subtilă formă totalitarismul ce ameninţă timpurile noastre, dar a şi contestat dur pretenţia sceptică şi pesimistă, ce consideră că orice certitudine ar fi doar o opinie, continuând, astfel, dezbaterea raţională asupra adevărului, iniţiată cu câţiva ani mai înainte filosoful german Jurgen Habermas. Negării, fără speranţa unor puncte de referinţă definitive pentru raţionalitate, Ratzinger a afirmat convingerea că omul poate să cunoască adevărul, putând să atingă valoarea reală şi universală a omului în lume, plecând de la cultura din care fiecare face parte. Pe de altă parte, un efect distructiv al relativismului modern, consecinţă tocmai a nihilismului dominant astăzi, este pierderea conceptului însuşi de limită etică. Asta a dus la ignorarea esenţei comune la care fiecare persoană participă prin propria singularitate, personală şi comunitară, şi la afirmarea că fiecare poate să facă tot ceea ce vrea fără nici o altă limită în afară de violenţa faţă de sine şi faţă de celălalt. În cele trei mari discursuri politice ţinute la Londra, Berlin şi Praga, Benedict al XVI-lea a extins această orientare antropologică curentă, punctând pe afirmarea importanţei juridice şi sociale a binelui comun, ce nu poate să fie redus la un joc combinativ de forţe individuale scop în sine şi nici la animalitatea inumană a instinctelor, ci la prezenţa unei referinţe obiective care este dreptul natural. Nu m-a surprins că premierul britanic David Camerun, salutându-l la aeroport, după vizita pastorală în Regatul Unit, i-a spus mirat: "Sfinte Părinte, d-voastră ne-aţi făcut să ne aşezăm şi să gândim".

Acum rămâne deschis discursul despre viitorul Joseph Ratzinger, omul şi teologul, un viitor, care este deja sustras de şapte ani autonomiei personale. În cadrul Audienţei de săptămâna trecută a asigurat că va fi aproape de Biserica întreagă cu rugăciunea, rămânând retras şi ascuns. Acelaşi lucru l-a reafirmat la rugăciunea "Angelus" de duminică şi la ultima Audienţă de ieri, în care a mărturisit foarte elocvent " că nu s-a simţit niciodată singur în misiunea de a duce bucuria şi greutatea ministerului petrin, chiar dacă nu a avut nici un privacy". Nu ne este greu, aşadar, să-l vedem rămânând el însuşi în acea blândeţe care a acoperit multe suferinţe şi preocupări pentru Biserică, sub calma bine dispunere a surâsului său bucuros.

De altfel, marea învăţătură ce ne este dată prin această alegere morală este respectul pentru conştiinţa interioară. Ca să înţelegem valoarea pe care i-o atribuie, putem să-l cităm pe cardinalul Newman, beatificat tocmai de el, care, atunci când i se cerea să vorbească despre religie după cină răspundea: "Eu sunt mereu gata să închin înaintea papei: mai întâi, însă, înaintea conştiinţei mele şi, apoi, a papei". Asta e adevărat, întrucât nu este conştiinţa fundamentul real al adevărului, ci este adevărul ce transpare direct printr-o conştiinţă clară, simplă şi în bună credinţă.

Ei bine, atunci ce s-a întâmplat în aceste ultime luni? Poate că s-au accentuat în el diferitele afecţiuni fizice, care se acumulează şi cresc în fiecare, mai ales după o anumită vârstă? În cazul său, în special probleme de vedere, de dezechilibru (să ne gândim la ultimele sale două căderi recente, printre care cea din Mexic), de inimă, ce l-au convins că poate e mai bine pentru Biserică să renunţe la conducerea ei, fără, totuşi, ca să poată el însuşi să renunţe vreodată la Biserică, la Cruce şi la suferinţa personală.

Trebuie să ne întrebăm, mai degrabă, de la ce poate renunţa astăzi realmente Benedict al XVI-lea? Din 2005 a renunţat deja la sine însuşi, luând pe umeri Biserica universală. Acum, acest gest al său neaşteptat, cu siguranţă nu-i va redobândi absolut nimic din viaţa sa trecută. Va merge într-o mănăstire, dezgolindu-se de tot sau aproape de tot ceea ce i-a mai rămas, transferându-i sarcina enormă succesorului său şi eliberând Biserica de slăbiciunea sa. Viitorul papă, de fapt, va trebuie să facă multe lucruri, dar nu va trebui să reconstruiască propriu-zis nimic, nimic nefiind distrus de predecesorul său Benedict al XVI-lea. Viceversa, Benedict al XVI-lea a lăsat ca moştenire propria sa persoană, adică o învăţătură permanentă şi o asistenţă spirituală constantă şi liberă.

(Publicat în "La Republica" din 28 februarie 2013)

Traducere de pr. Virgil Blaj, OFMConv.
 

lecturi: 5.