Audienţă acordată participanţilor la Adunarea Plenară a Consiliului Pontifical "Cor Unum" (19 ianuarie 2013)

Dragi prieteni,

Cu afecţiunea şi cu bucurie vă urez bun-venit, cu ocazia Adunării Plenare a Consiliului Pontifical Cor Unum. Îi mulţumesc Preşedintelui, cardinalul Robert Sarah, pentru cuvintele sale şi adresez salutul meu cordial fiecăruia dintre voi, extinzându-l în mod ideal la toţi cei care lucrează în slujirea carităţii Bisericii. Cu recentul Motu proprio Intima Ecclesiae natura am voit să reafirm sensul eclezial al activităţii voastre. Mărturia voastră poate să deschidă poarta credinţei pentru atâtea persoane care caută iubirea lui Cristos. Astfel, în acest An al Credinţei tema "Caritatea, noua etică şi antropologia creştină", pe care voi o trataţi, reflectă legătura stringentă dintre iubire şi adevăr, sau, dacă se preferă, dintre credinţă şi caritate. De fapt, întregul ethos creştin îşi primeşte sensul său din credinţa ca "întâlnire" cu iubirea lui Cristos, care oferă un nou orizont şi imprimă vieţii direcţia decisivă (cf. Enciclica Deus caritas est, 1). Iubirea creştină găseşte fundament şi formă în credinţă. Întâlnindu-l pe Dumnezeu şi experimentând iubirea sa, învăţăm "să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru El, şi cu El pentru alţii" (ibid., 33).

Pornind de la acest raport dinamic între credinţă şi caritate, aş vrea să reflectez asupra unui punct, pe care l-aş numi dimensiunea profetică pe care credinţa o imprimă în caritate. Adeziunea credinciosului la Evanghelie imprimă de fapt carităţii forma sa tipic creştină şi-i constituie principiul de discernământ. Creştinul, îndeosebi cel care lucrează în organismele de caritate, trebuie să se lase orientat de principiile credinţei, prin care noi aderăm la "punctul de vedere al lui Dumnezeu", la proiectul său cu privire la noi (cf. Enciclica Caritas in veritate, 1). Această nouă privire asupra lumii şi asupra omului oferită de credinţă furnizează şi criteriul corect de evaluare a exprimărilor de caritate, în contextul actual.

În orice epocă, atunci când omul n-a căutat acest proiect, a fost victima tentaţiilor culturale care au ajuns să-l facă sclav. În ultimele secole, ideologiile care îndemnau la cultul naţiunii, al rasei, al clasei sociale s-au dovedit adevărate idolatrii; şi la fel se poate spune despre capitalismul sălbatic cu cultul profitului, din care au rezultat crize, inegalităţi şi mizerie. Astăzi se împărtăşeşte tot mai mult o simţire comună cu privire la demnitatea inalienabilă a oricărei fiinţe umane şi responsabilitatea reciprocă şi interdependentă faţă de ea; şi asta în folosul adevăratei civilizaţii, civilizaţia iubirii. Pe de altă parte, din păcate, şi timpul nostru cunoaşte umbre care întunecă proiectul lui Dumnezeu. Mă refer mai ales la o tragică reducţie antropologică ce repropune vechiul materialism hedonist, la care se adaugă însă un "prometeism tehnologic". Din unirea dintre o viziune materialistă despre om şi marea dezvoltare a tehnologiei rezultă o antropologie în fondul său atee. Ea presupune ca omul să fie redus la funcţiuni autonome, mintea la creier, istoria umană la un destin de autorealizare. Toate acestea, făcându-se abstracţie de Dumnezeu, de dimensiunea propriu-zis spirituală şi de orizontul ultrateren. În perspectiva unui om privat de sufletul său, deci privat de o relaţie personală cu Creatorul, ceea ce este posibil din punct de vedere tehnic devine permis din punct de vedere moral, orice experiment este acceptabil, orice politică demografică este permisă, orice manipulare este legitimată. Şiretenia cea mai de temut a acestui curent de gândire este de fapt absolutizarea omului: omul vrea să fie ab-solutus, dezlegat de orice legătură şi de orice constituţie naturală. El pretinde să fie independent şi crede că numai în afirmarea de sine se află fericirea sa. "Omul contestă propria natură... Există de acum numai omul în abstract, care apoi alege pentru sine în mod autonom ceva ca natură a sa" (Discurs adresat Curiei romane, 21 decembrie 2012). Este vorba de o negare radicală a caracterului de creatură şi de filiaţie al omului, care ajunge într-o singurătate dramatică.

Credinţa şi discernământul creştin sănătos ne induc de aceea să acordăm o atenţie profetică acestei probleme etice şi mentalităţii care este subînţeleasă în ea. Colaborarea justă cu instanţe internaţionale în domeniul dezvoltării şi al promovării umane nu trebuie să ne facă să închidem ochii în faţa acestor ideologii grave, iar Păstorii Bisericii - care este "coloana şi temelia adevărului" (1Tim 3,15) - au obligaţia de a avertiza cu privire la aceste derive atât pe credincioşii catolici cât şi orice persoană de bunăvoinţă şi de raţiune dreaptă. De fapt, este vorba de o derivă negativă pentru om, chiar dacă se travesteşte în sentimente bune urmărind un presupus progres, sau presupuse drepturi, sau un presupus umanism. În faţa acestei reducţii antropologice, ce misiune revine fiecărui creştin şi îndeosebi vouă, celor angajaţi în activităţi caritative, deci în raport direct cu atâţia alţi actori sociali? Desigur, trebuie să exercităm o supraveghere critică şi, uneori, să recuzăm finanţări şi colaborări care, direct sau indirect, favorizează acţiuni sau proiecte în contrast cu antropologia creştină. Însă în mod pozitiv Biserica este mereu angajată să promoveze omul după planul lui Dumnezeu, în demnitatea sa integrală, respectând dubla sa dimensiune verticală şi orizontală. La asta tinde şi acţiunea de dezvoltare a organismelor ecleziale. De fapt, viziunea creştină despre om este un mare da spus demnităţii persoanei chemate la comuniunea intimă cu Dumnezeu, o comuniune filială, umilă şi încrezătoare. Fiinţa umană nu este nici individ de sine stătător nici element anonim în colectivitate, ci persoană singulară şi irepetabilă, rânduită intrinsec spre relaţie şi spre socialitate. De aceea Biserica reafirmă marele său da spus demnităţii şi frumuseţii căsătoriei ca exprimare de alianţă fidelă şi rodnică dintre bărbat şi femeie şi nu-ul spus filozofiilor ca aceea a lui gender se motivează prin faptul că reciprocitatea dintre masculin şi feminin este expresie a frumuseţii naturii voite de Creator.

Dragi prieteni, vă mulţumesc pentru angajarea voastră în favoarea omului, în fidelitate faţă de adevărata sa demnitate. În faţa acestor provocări epocale, noi ştim că răspunsul este întâlnirea cu Cristos. În El omul poate să realizeze pe deplin binele său personal şi binele comun. Vă încurajez să continuaţi cu suflet bucuros şi generos, în timp ce din inimă vă împart Binecuvântarea mea Apostolică.

BENEDICTUS PP. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.