Importanţa trilogiei lui Benedict al XVI-lea despre Isus completată cu prologul despre evangheliile copilăriei

În faţa singurului om care este măsura pentru toţi

De Gerhard Ludwig Müller

Cu prologul despre "relatările copilăriei", Joseph Ratzinger Benedict al XVI-lea completează trilogia sa despre Isus din Nazaret, pe care Biserica îl mărturiseşte ca unic mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (cf. 1Tim 2,5). Primul volum tratează despre drumul lui Isus "de la botez la schimbarea la faţă", în timp ce al doilea volum îl conduce pe cititor de la "intrarea în Ierusalim până la înviere".

Desigur că merită de studiat această operă extraordinară de circa 900 de pagini. Oricine doreşte să ştie ce anume se poate aştepta de la Dumnezeu şi care este situaţia omului, trebuie să treacă prin Isus din Nazaret. De fapt, Isus nu este una din figurile determinante din istoria omenirii, ci singurul om care este măsura pentru toţi. Prin intermediul lui, Dumnezeu a venit la noi, în el ne-a acceptat şi a revelat fiecărui om vocaţia sa cea mai înaltă. Este unicul nume sub cer prin intermediul căruia vom fi mântuiţi (cf. Fap 4,12). Pentru aceasta, Biserica crede că în Cristos este dată "cheia, centrul şi scopul întregii istorii umane" (GS, nr. 10).

Compusă din trei părţi, opera nu este redactată după o ordine cronologică, deoarece evangheliile nu vor să fie o biografie în sensul genului literar. Ca mărturie a Bisericii, ele revelează semnificaţia mântuitoare a lui Cristos, care a fost trimis de Tatăl şi a cărui viaţă se încheie în moarte şi în înviere. De aceea, cele două volume despre viaţa publică a lui Isus şi despre pătimirea şi învierea sa constituie partea cea mai consistentă a trilogiei.

Chiar dacă ultimul volum publicat, despre relatările copilăriei lui Isus în Matei şi în Luca, este mult mai scurt, acest lucru nu diminuează importanţa primelor două capitole ale evangheliilor amintite mai sus. Relatările copilăriei nu se lungesc în amintirile frumoase ale primilor ani din viaţa unei persoane care devenind adultă ajunge în centrul atenţiei. Sunt, în schimb, intim împletite cu Evanghelia lui "Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu" (Mc1,1) pentru a forma o unitate. Mai ales reprezintă, şi din punct de vedere literar, trecerea de la Vechiul la Testament. Constituie un pilon important între cele două părţi ale Scripturii şi arată astfel unitatea istoriei mântuirii.

Universul semantic al relatării Bunei Vestiri se naşte din credinţa poporului lui Dumnezeu, aşa cum este mărturisită de Vechiul Testament, incompatibilă cu orice gen de mitologie antică şi modernă.

Chiar dacă în cele două Evanghelii nu toate detaliile istorice corespund şi prezentarea diferitelor scene urmează concepţia teologică a fiecărui evanghelist, nu există însă nici o îndoială cu privire la credibilitatea istorică a relatărilor copilăriei. Centrul lor istorico-teologic este zămislirea lui Isus prin lucrarea Duhului Sfânt şi naşterea sa din Fecioara Maria, fără sămânţă de bărbat. Astfel suntem conduşi, în mod foarte ponderat şi clar formulat din punct de vedere intelectual, spre misterul persoanei Celui care este "lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău Israel" (Lc 2,32). Aşa se exprimă Simeon la prezentarea Domnului în Templu.

Particularitatea literară şi teologică a Evangheliilor corespunde unicităţii lui Isus, care a ajuns până la noi prin mărturia discipolilor şi a Bisericii primare după Paşte şi după Rusalii. Maria, mama sa, şi alte rude sunt legate cu viaţa publică a lui Isus şi mărturisite şi de Biserica de la începuturi. Pentru aceasta, mărturia lor despre viaţa ascunsă a lui Isus, în primii treizeci de ani ai vieţii sale, face parte din tradiţia despre Isus şi constituie parte integrantă a mărturisirii lui Cristos din partea Bisericii. Nu este o construcţie literară bazată pe o idee teologică subiectivă care leagă relatările copilăriei cu naraţiunea vieţii publice a lui Isus şi cu mărturia pătimirii şi a învierii. Mai degrabă, este Dumnezeul unul şi întreit cel care se revelează, în credinţa Bisericii, ca autor al Sfintei Scripturi în Vechiul şi în Noul Testament, în unica istorie a mântuirii.

Ar fi în contradicţie cu particularitatea literară a Evangheliilor, ca mărturie despre persoana şi despre misiunea lui Isus, dacă s-ar voi să se scoată la lumină un nucleu istoric şi tot restul să se lase unei interpretări existenţiale libere. În lumina credinţei, relatările copilăriei lui Isus formează o parte constitutivă a Evangheliei lui Cristos. Pruncul, care prin lucrarea Duhului Sfânt se naşte din Fecioara Maria, va mântui poporul său de păcate (cf. Mt 1,21). Marea bucurie, de care trebuie să fie făcut părtaş întregul popor, se întemeiază pe mesajul îngerului adresat păstorilor: "Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul" (Lc 2,11).

În relatările copilăriei se pot recunoaşte referinţe din diferite genuri literare. Însă acest lucru nu limitează voinţa lor de exprimare istorico-teologică. Fiind Evanghelie, sunt mărturisire a lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care va edifica pentru toţi Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, în primul capitol, Papa începe de la întrebarea cu privire la originea lui Isus ca întrebare cu privire la existenţă şi misiune, pornind de la explicarea celor două genealogii. Continuă apoi, în capitolul al doilea, cu expunerea vestirii naşterii Botezătorului şi a lui Isus, pentru a trata după aceea în capitolul al treilea despre naşterea Domnului la Betleem şi despre prezentarea lui la Templu.

În capitolul al patrulea, Papa se dedică naraţiunilor despre magii din Răsărit şi despre fuga Sfintei Familii în Egipt. Într-un epilog este explicată relatarea despre Isus, în vârstă de doisprezece ani, în Templu, care îmbracă o foarte mare importanţă din punct de vedere cristologic. Aici, pentru prima dată, Isus însuşi ia cuvântul, revelând propria descendenţă transcendentă de la Dumnezeu. În Templu el se află în casa "Tatălui meu". În templul trupului său acum Dumnezeu este pentru totdeauna în mijlocul nostru, în milostivirea sa şi în iubirea sa.

Pentru a recuceri unitatea intimă a dogmaticii şi a exegezei, trebuie depăşită contrapoziţia dualistă a raţionalismului şi a empirismului din filozofia modernă. Raţiunea omului, în existenţa sa fizico-mentală, are mereu o orientare empirico-istorică şi în acelaşi timp depăşeşte mereu ceea ce poate să fie constatat numai în mod pozitivist. Şi lumea concretă este făcută accesibilă din punct de vedere lingvistic şi intelectual, prin care omul este mereu şi în mod esenţial deschis la raţiunea transcendentă a oricărei realităţi. Dumnezeu i se poate revela în lume şi în istorie.

Întruparea Cuvântului şi zămislirea lui Isus ca om, prin lucrarea Duhului Sfânt, nu este un mit şi nici o raritate biologică, ci un adevăr istoric. De fapt, în mod diferit de gnoză, cu dualismul său aspru între spirit şi materie, Creatorul cerului şi al pământului în acţiunea sa mântuitoare îmbrăţişează orice dimensiune a creaţiei. Cel care crede că Dumnezeu are puterea asupra materiei, înţelege şi raţionalitatea credinţei în întruparea Cuvântului în Fecioara Maria, în învierea trupului Domnului şi în transubstanţierea pâinii şi vinului în trupul şi în sângele lui Cristos în sacramentul altarului.

Când vreun sceptic mă întreabă dacă într-adevăr cred că Fiul Unicul Născut al lui Dumnezeu a fost zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt şi s-a născut din Fecioara Maria fără contribuţia unui bărbat, atunci răspund cu convingere şi fără a ezita: da, pentru că eu cred în Dumnezeu, pentru care nimic nu este imposibil. Creaţia nu scapă din mâna lui Dumnezeu. Cuvântul veşnic poate să se facă trup într-o fecioară. Sunt raţionale credinţa în Dumnezeu şi caracterul nelimitat al posibilităţilor sale de acţiune. În schimb ar fi contrar raţiunii să se limiteze planul mântuitor şi acţiunea lui Dumnezeu în istorie la ceea ce omul consideră posibil.

Motivul cel mai profund al celui care refuză faptul că Cristos s-a născut din Fecioara Maria este de natură filozofico-dualistă şi gnostică contrară materiei şi este înrădăcinat în teama că Dumnezeu ar putea să se apropie prea mult de om. În schimb, din credinţă se naşte bucuria datorită faptului că Dumnezeu a privit la umilinţa slujitoarei sale. Acolo unde se recunoaşte iubirea lui Dumnezeu, nu mai sunt frici şi temeri, pentru că suntem numiţi şi suntem fii şi fiice ai lui Dumnezeu.

Însă mesajul evangheliilor nu se epuizează în dezbaterea despre tema modernă a credinţei şi raţiunii. Importanţa sa actuală reiese pe deplin în raportul dintre acţiunea lui Dumnezeu şi răspunsul uman. Harul lui Dumnezeu acţionează în aşa fel încât se adresează libertăţii omului şi o duce la împlinire.

Tocmai în acceptarea liberă a Fecioarei Maria se revelează că Duhul lui Dumnezeu este mereu un Duh de libertate şi de iubire. În Maria, mama celor care cred, omul este ridicat şi făcut liber. Relatările copilăriei se arată în toată modernitatea lor acolo unde este vorba de harul care-l conduce pe om la libertatea sa deplină.

Când Maria îi dă îngerului răspunsul vieţii sale "fie mie după cuvântul tău", pentru orice om devine evident că este chemat la "libertatea şi la gloria fiilor lui Dumnezeu". Scrie Papa: "Este momentul ascultării libere, umile şi în acelaşi timp generoase, în care se realizează decizia cea mai înaltă a libertăţii umane. Maria devine mamă prin intermediul «da»-ului său" (pag. 47).

În premisă autorul defineşte cartea sa despre relatările copilăriei "un fel de mică «sală de intrare» la cele două volume precedente despre figura şi despre mesajul lui Isus din Nazaret". Având conştiinţa deplină despre problemele teologice şi istorice care se pun atunci când se studiază Sfânta Scriptură, "întrebarea cu privire la raportul trecutului cu prezentul face parte în mod nelipsit din interpretarea însăşi". Deoarece, conform credinţei noastre, Dumnezeu este autorul mărturiei despre acţiunea sa mântuitoare, prin intermediul lui Isus Cristos şi în Duhul Sfânt, în ultima analiză exegeza ştiinţifică nu slujeşte ceea ce a fost odinioară, ci pe cel care este Cuvântul, care s-a făcut om şi a locuit în mijlocul nostru. Prin noua sa carte, Papa doreşte să ne arate ce anume înseamnă că Isus este Emanuel, Dumnezeu cu noi (cf. Mt 1,23).

(După L'Osservatore romano, 19 ianuarie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.