Conciliul al II-lea din Vatican înţelege angajarea ecumenică drept parte esenţială a misiunii Bisericii

Fără căutarea unităţii credinţa ar renunţa la ea însăşi

De cardinal Kurt Koch, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

Anul Credinţei, pe care ni-l dăruieşte Papa Benedict al XVI-lea, se leagă strâns cu Conciliul al II-lea din Vatican nu numai dintr-un punct de vedere temporal, ci şi al conţinutului. De fapt, el a fost inaugurat în ziua comemorării deschiderii conciliului, care a avut loc în urmă cu cincizeci de ani, şi este însufleţit de intenţia de a-i actualiza principalele afirmaţii magisteriale, văzând în el punctul de referinţă decisiv pentru misiunea Bisericii şi astăzi. În asta intră şi angajarea ecumenică asumată de Biserica catolică, ce nu este o temă secundară a conciliului, ci una din priorităţile sale centrale, aşa cum se citeşte deja în prima frază a decretului despre ecumenism: "promovarea refacerii unităţii între toţi creştinii este unul din principalele ţeluri ale sfântului conciliu ecumenic Vatican II" (Unitatis redintegratio, nr. 1).

Convingerea că ecumenismul a fost un important leitmotiv al conciliului şi pentru reînnoirea Bisericii catolice a fost exprimată de Papa Paul al VI-lea deja la începutul celei de-a doua sesiuni a conciliului, în incisivul său discurs de deschidere, căruia consultantul de atunci Joseph Ratzinger îi recunoştea "un adevărat caracter ecumenic". Papa sublinia că apropierea ecumenică dintre creştini şi Bisericile despărţite era unul dintre obiectivele centrale, sau drama spirituală, pentru care conciliul a fost convocat. Şi în momentul promulgării decretului despre ecumenism, la sfârşitul sesiunii a treia a conciliului, el afirma în mod expres că acest decret explica şi completa constituţia dogmatică despre Biserică: "ea doctrina explicationibus completa". În felul acesta Papa Paul al VI-lea remarca în manieră incontestabilă că decretul despre ecumenism nu era nici un document aparte, nici nu putea fi considerat ca un document printre multe altele, ci se situa în cadrul întregului magisteriu conciliar şi constituia rezultatul atenţiei îndreptate spre una dintre priorităţile centrale ale întregului conciliu.

În acest sens, constituţia despre liturgia sacră menţionează printre obiectivele conciliului acela de "a favoriza ceea ce poate să contribuie la unirea tuturor celor care cred în Cristos" (Sacrosanctum Concilium, nr. 1). Decretul despre activitatea misionară a Bisericii aminteşte că eforturile ecumenice se conjugă în mod puternic cu opera misionară, deoarece divizarea creştinilor este de prejudiciu pentru sfânta cauză a predicării Evangheliei şi "îi împiedică pe mulţi să îmbrăţişeze credinţa" (Ad gentes, nr. 6). Este pătrunsă de angajarea ecumenică şi întreaga constituţie pastorală despre Biserică în lumea contemporană, aşa cum reiese îndeosebi din paragrafele conclusive: "Gândul nostru se îndreaptă şi către fraţii care nu trăiesc încă în deplină comuniune cu noi şi către comunităţile lor; suntem totuşi uniţi cu ei prin mărturisirea Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi prin legătura iubirii" (Gaudium et spes, nr. 92). O legătură intimă există mai ales între decretul despre ecumenism şi constituţia dogmatică despre Biserică, în care se găsesc fundamentele de credinţă ale angajării ecumenice a Bisericii catolice. Ecumenismul este cu totul altceva decât o problemă de simplă politică eclezială sau o activitate pur pragmatică; el este, mai degrabă, intrinsec credinţei însăşi. De aceea, Anul Credinţei ne cheamă şi să actualizăm fundamentele de credinţă ale misiunii ecumenice a Bisericii şi să le cimentăm din nou în faţa unei situaţii ecumenice profund schimbate. Mă voi limita aici să amintesc cele două fundamente dogmatice principale ale ecumenismului enunţate de constituţia dogmatică despre Biserică.

Fundamentul de importanţă mai mare pe care se bazează legătura ecumenică existentă între Biserica catolică şi creştinii necatolici se găseşte în primul rând în legătura sacramentală a botezului, aşa cum se citeşte în articolul 15 al Constituţiei dogmatice despre Biserică: "Cu aceia care, fiind botezaţi, poartă numele de creştini dar nu mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea urmaşului lui Petru, Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere". Recunoaşterea botezului ca legătură sacramentală de unitate între toţi cei care prin intermediul său sunt renăscuţi se bazează mai ales pe faptul că botezul îl uneşte pe cel botezat cu Cristos aşa de intim încât cel botezat îşi află locuinţa sa în Isus Cristos şi trăieşte într-o întrepătrundere reciprocă, aproape mistică. Rezultă în mod direct că, prin trecerea existenţială a celui botezat la Cristos, are loc şi introducerea sa în Biserică drept Trup al lui Cristos. De fapt, faptul de a fi în Cristos ca dar al botezului este o realitate eclezială de bază: "a fi în Cristos" este sinonim cu "a fi în Trupul lui Cristos". Botezul este poarta de intrare în Biserică, aşadar şi în ecumenism. Botezul şi recunoaşterea reciprocă a botezului constituie fundamentul de credinţă al tuturor eforturilor ecumenice până acolo încât ecumenismul creştin este în mod esenţial un ecumenism baptismal şi se află sau cade tocmai cu acest fundament.

În al doilea rând, în lumina celor spuse mai sus, este coerent ca mai ales articolul 8 din constituţia dogmatică despre Biserică să formuleze ceea ce este auto-înţelegerea Bisericii catolice în aşa fel încât să includă în ea dimensiunea ecumenică. De fapt, atunci când Biserica lui Isus Cristos se spune că ea este realizată în Biserica catolică, în acest subsistit in este conţinută în miez toată problema ecumenică. Mai precis, aşa cum explică Papa Benedict al XVI-lea, această afirmaţie exprimă două lucruri: pe de o parte, se realizează o "concretizare puternică", în sensul că Biserica lui Isus Cristos nu este o idee platonică, ci există în istorie ca subiect concret şi este realizată în Biserica catolică. Pe de altă parte, nu se exclude cu asta că şi în afara acestei realizări istorice există o realitate eclezială; mai degrabă, se face loc "pluralului «Biserici» alături de singular".

Iată-ne în faţa problemei centrale a dialogului ecumenic, care este aceea de a şti cum se raportează între ele pluralul - produs în istorie - Bisericilor şi Comunităţilor ecleziale despărţite şi singularul - la fel de legat de istorie - al unităţii Bisericii catolice. Această necesară clarificare ecleziologică încă nu a condus la un consens ecumenic satisfăcător, ci, dimpotrivă, a făcut evidentă o problemă şi mai profundă. Deoarece diferitele ecleziologii comportă şi concepte de ecumenism foarte diferite, adevărata dilemă a situaţiei ecumenice de astăzi constă în faptul că nu mai suntem în acord cu privire la ceea ce înseamnă ecumenism şi la ceea ce este obiectivul său. Adesea nu mai ştim ce vrem în ecumenism şi ce ar trebui să vrem. Acest lucru reprezintă o mare provocare. De fapt, nu mai suntem în acord cu privire la unde trebuie să ne conducă drumul nostru, riscăm să ne îndreptăm spre direcţii diferite, trebuind apoi la sfârşit să constatăm că ne-am îndepărtat şi mai mult unii de alţii. Pentru a evita tocmai acest lucru, astăzi este indispensabil să reflectăm din nou asupra destinaţiei pe care trebuie s-o aibă călătoria ecumenică în lumina credinţei.

Faptul că această reflecţie necesară asupra obiectivului comun al mişcării ecumenice este astăzi aşa de dificil se datorează în mod fundamental spiritului pluralist şi relativist al timpului postmodern, aşa de larg răspândit şi în creştinătate. Ideea cheie a postmodernităţii este aceea că nu putem şi că nu trebuie să cercetăm cu gândirea dincolo de pluralitatea realităţilor, dacă nu vrem să fim bănuiţi că ne îndreptăm spre o gândire totalitară; adică există convingerea că pluralitatea este unicul mod în care totalitatea realului ni se arată, dacă face asta vreodată. Acest refuzare a oricărei gândiri de unitate, în linie de principiu, a condus în mişcarea ecumenică la pierderea obiectivului comun şi la un pluralism ecleziologic devenit de acum plauzibil pe larg, conform căruia orice căutare a unităţii - mai precis şi în ecumenism - este privită cu suspiciune. Unitatea este văzută maxim ca o recunoaştere tolerantă a multiplicităţii şi varietăţii, în care se consideră deja realizată o diversitate reconciliată. Ecumenismul creştin va putea să facă faţă acestei mari provocări numai dacă nu se va conforma paradigmei postmoderne, ci va ţine trează şi astăzi, cu tenacitate iubitoare, căutarea unităţii, pentru că fără căutarea unităţii, credinţa creştină ar renunţa la ea însăşi. Unitatea este şi rămâne categoria fundamentală a credinţei creştine, atât în Sfânta Scriptură cât şi în tradiţia Bisericii. Neunirea, despărţirea şi dezbinarea sunt, pentru Sfânta Scriptură, consecinţe ale păcatului, cărora le este contrapus mesajul răscumpărător al unei unităţi fundamentale, aşa cum se spune în mod inegalabil în Scrisoarea către Efeseni: "Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă, aceea a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toate, prin toţi şi în toţi" (Ef 4,4-6). Constatarea că, la distanţă de cincizeci de ani de la începutul conciliului, încă nu am obţinut obiectivul ecumenic al unei unităţi în credinţă, ne-a făcut oricum să înţelegem tot mai mult că nu noi oamenii creăm unitatea şi că nu putem defini nici forma ei şi nici timpul în care se va realiza, ci putem doar s-o primim în dar.

În această privinţă, rugăciunea sacerdotală a lui Isus ni se prezintă ca un indicator util. De fapt, Isus nu a poruncit discipolilor săi unitatea, nici n-a pretins-o de la ei, ci s-a rugat pentru ea. Rugăciunea pentru unitate este şi rămâne, aşadar, şi astăzi semnul distinctiv al oricărui efort ecumenic. Cu rugăciunea, exprimă convingerea noastră de credinţă că mişcarea ecumenică este operă a Duhului Sfânt, care a iniţiat-o şi că am demonstra că avem puţin credinţă dacă n-am crede că Duhul Sfânt o va şi duce la împlinire: când, unde şi cum va voi. Cel mai profund fundament de credinţă al unităţii creştine, adică magna charta a ecumenismului, ne este dăruită, aşadar, în rugăciunea sacerdotală a lui Isus, cu care el invocă unitatea discipolilor de atunci pentru a-i îmbrăţişa pe toţi cei care, prin cuvântul lor, vor crede, aşa cum afirmă în mod pregnant Papa Benedict al XVI-lea: "orizontul vast al comunităţii viitoare a credincioşilor se deschide prin generaţii, Biserica viitoare este inclusă în rugăciunea lui Isus. El invocă unitatea pentru viitorii discipoli". Deoarece în rugăciunea lui Isus sunt cuprinşi şi creştinii de astăzi, se proiectează şi asupra lor lumina unităţii invocată de Isus şi tocmai din rugăciunea sacerdotală a lui Isus putem înţelege cel mai bine în ce anume constă şi trebuie să constea, la nivelul cel mai profund, angajarea ecumenică în lumina credinţei: dacă unitatea discipolilor este prioritatea centrală a rugăciunii lui Isus, ecumenismul poate să fie numai o unire, din partea creştinilor, cu rugăciunea sa, însuşindu-şi dorinţa care se află mai mult la inima lui Isus însuşi. Şi dacă ecumenismul are un motiv şi un fundament nu pur şi simplu interpersonal şi filantropic, ci realmente cristologic, atunci el nu va putea fi altceva decât participare la rugăciunea sacerdotală a lui Isus.

Isus însuşi vrea să ne introducă în această rugăciune şi vrea să ne arate drumul pe care, ca nişte creştini despărţiţi şi ca Biserici despărţite, vom putea să ne apropiem tot mai mult unii de alţii. A recunoaşte în rugăciunea lui Isus locul cel mai interior al unităţii noastre şi a intra tot mai profund în acest fundament de credinţă al angajării ecumenice este misiunea urgentă a timpului de astăzi pe care Anul Credinţei ne cheamă să ne-o asumăm şi s-o îndeplinim, amintindu-ne ceea ce este marea moştenire a Conciliului al II-lea din Vatican.

(După L'Osservatore romano, vineri 18 ianuarie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.