Vatican: Audienţă acordată Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, pentru prezentarea urărilor de An Nou (7 ianuarie 2013)

Luni, 7 ianuarie 2013, în Sala Regia din Palatul Apostolic Vatican, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea i-a primit în audienţă pe membrii Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun pentru prezentarea urărilor pentru noul an. După cuvintele introductive ale decanului Corpului Diplomatic, ES domnul Alejandro Emilio Valladares Lanza, ambasadorul Hondurasului la Sfântul Scaun, şi mesajul de urare al vicedecanului, ES domnul Jean-Claude Michel, ambasadorul Principatului de Monaco la Sfântul Scaun, papa a rostit discursul pe care-l prezentăm în continuare.

Excelenţe,

Doamnelor şi Domnilor!

Sunt bucuros să vă primesc ca la începutul fiecărui an nou, stimaţi membri ai Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, pentru a vă adresa un personal salut şi urări; îl extind cu plăcere la iubitele naţiuni pe care le reprezentaţi şi le asigur lor amintirea mea constantă şi rugăciunea mea. Sunt deosebit de recunoscător Decanului, ambasadorul Alejandro Valladares Lanza, şi Vice-Decanului, ambasadorul Jean-Claude Michel, pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-au adresat în numele Dumneavoastră al tuturor. În mod special doresc, apoi, să-i salut pe cei care iau parte pentru prima dată la această întâlnire. Prezenţa dumneavoastră este un semn semnificativ şi apreciat al raporturilor rodnice pe care, în toată lumea, Biserica catolică le întreţine cu autorităţile civile. Este vorba despre un dialog care îndrăgeşte binele integral, spiritual şi material, al oricărui om şi tinde să-i promoveze pretutindeni demnitatea transcendentă. Aşa cum am amintit în Alocuţiunea de la ultimul Consistoriu Ordinar Public pentru crearea de noi cardinali, "Biserica, încă de la începuturile sale, este orientată kat'holon, adică îmbrăţişează întregul univers" şi cu el orice popor, orice cultură şi tradiţie. Această "orientare" nu reprezintă o ingerinţă în viaţa diferitelor societăţi, ci foloseşte mai degrabă pentru a lumina conştiinţa dreaptă a cetăţenilor lor şi pentru a-i invita să lucreze pentru binele oricărei persoane şi pentru progresul neamului omenesc. În această perspectivă, şi pentru a favoriza o colaborare rodnică dintre Biserică şi stat în slujba binelui comun, anul trecut Sfântul Scaun a semnat acorduri bilaterale cu Burundi şi cu Guineea Ecuatorială şi l-a ratificat pe cel cu Muntenegru; cu acelaşi suflet participă la lucrările diferitelor Organizaţii şi Entităţi internaţionale. În această privinţă, sunt bucuros că, în lunea decembrie, a fost primită cererea sa de a deveni Observator Extra-Regional în Sistemul de Integrare Centroamericană, şi din cauza contribuţiei pe care Biserica catolică o oferă în diferite sectoare ale societăţilor din această regiune. Vizitele diferiţilor şefi de stat şi de guvern pe care le-am primit în cursul anului trecut, precum şi neuitatele Călătorii apostolice pe care le-am făcut în Mexic, în Cuba şi în Liban, au fost ocazii privilegiate pentru a reafirma angajarea civică a creştinilor din ţările acelea, precum şi pentru a promova demnitatea persoanei umane şi fundamentele păcii.

În acest context, îmi este drag să menţionez şi munca preţioasă desfăşurată de Reprezentanţii Pontificali în dialogul constant cu guvernele voastre. Îndeosebi doresc să amintesc aprecierea de care se bucură E.S. Mons. Ambrose Madtha, Nunţiu Apostolic în Coasta de Fildeş care a murit în mod tragic în urmă cu o lună într-un accident rutier, împreună cu şoferul care-l însoţea.

Doamnelor şi Domnilor Ambasadori,

Evanghelia lui Luca relatează că, în noaptea de Crăciun, păstorii aud corurile îngereşti care-l preamăresc pe Dumnezeu şi vestesc pacea asupra omenirii. Evanghelistul subliniază astfel relaţia strânsă dintre Dumnezeu şi dorinţa profundă a omului din orice timp de a cunoaşte adevărul, de a practica dreptatea şi de a trăi în pace (cf. Ioan al XXIII-lea, Pacem in terris: AAS 55 [1963], 257). Astăzi suntem induşi adesea să credem că adevărul, dreptatea şi pacea sunt utopii şi că ele se exclud reciproc. A cunoaşte adevărul pare imposibil şi eforturile pentru a-l afirma apar să se canalizeze adesea în violenţă. Pe de altă parte, conform unei concepţii răspândite de acum, angajarea pentru pace se reduce la căutarea de compromisuri care să garanteze convieţuirea dintre popoare, sau dintre cetăţeni în cadrul unei naţiuni. Dimpotrivă, în optica creştină există o conexiune intimă între preamărirea lui Dumnezeu şi pacea oamenilor pe pământ, aşa încât pacea nu apare dintr-un simplu efort uman, ci este părtaşă de însăşi iubirea lui Dumnezeu. Şi tocmai uitarea lui Dumnezeu, şi nu preamărirea sa, generează violenţa. De fapt, atunci când se încetează să se facă referinţă la un adevăr obiectiv şi transcendent, cum este posibil să se realizeze un dialog autentic? În acest caz, cum se poate evita ca violenţa, declarată sau ascunsă, să devină regula ultimă a raporturilor umane? În realitate, fără o deschidere transcendentă, omul cade pradă uşoară relativismului şi apoi îi este greu să acţioneze după dreptate şi să se angajeze pentru pace.

La manifestările contemporane ale uitării lui Dumnezeu se pot asocia cele datorate necunoaşterii adevăratei sale feţe, care este cauza unui fanatism vătămător de matrice religioasă, care şi în anul 2012 a secerat victime în unele ţări reprezentate aici. Aşa cum am avut ocazia să spun, este vorba despre o falsificare a religiei însăşi, care, în schimb, tinde să-l reconcilieze pe om cu Dumnezeu, să lumineze şi să purifice conştiinţele şi să clarifice faptul că orice om este imagine a Creatorului. Aşadar, dacă preamărirea lui Dumnezeu şi pacea pe pământ sunt strâns unite între ele, apare clar că pacea este, în acelaşi timp, dar al lui Dumnezeu şi îndatorire a omului, pentru că cere răspunsul său liber şi conştient.

Pentru acest motiv am voit să intitulez anualul Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii: Fericiţi făcătorii de pace. Apasă înainte de toate asupra autorităţilor civile şi politice responsabilitatea gravă de a lucra pentru pace. Ele, cele dintâi, sunt chemate să rezolve numeroasele conflicte care continuă să însângereze omenirea, începând de la acea regiune privilegiată în planul lui Dumnezeu, care este Orientul Mijlociu. Mă gândesc înainte de toate la Siria, sfâşiată de masacre continue şi teatru al unor uriaşe suferinţe în rândul populaţiei civile. Reînnoiesc apelul meu pentru ca armele să fie depuse şi cât mai curând să prevaleze un dialog constructiv pentru a pune capăt unui conflict care, dacă durează, nu va avea învingători, ci numai învinşi, lăsând în urma sa numai o întindere de ruine. Permiteţi-mă, Doamnelor şi Domnilor Ambasadori, să vă cer să continuaţi să sensibilizaţi autorităţile dumneavoastră, pentru ca să fie furnizate de urgenţă ajutoarele indispensabile pentru a face faţă gravei situaţii umanitare. Apoi privesc cu atenţie vie la ?ara Sfântă. Ca urmare a recunoaşterii Palestinei ca Stat Observator non Membru al Naţiunilor Unite, reînnoiesc dorinţa ca, având sprijinul comunităţii internaţionale, israelienii şi palestinienii să se angajeze pentru o convieţuire paşnică în cadrul celor două state suverane, unde respectarea dreptăţii şi a aspiraţiilor legitime ale celor două popoare să fie ocrotită şi garantată. Ierusalime, devino ceea ce semnifică numele tău! Cetate a păcii şi nu a diviziunii; profeţie a Împărăţiei lui Dumnezeu şi nu mesaj de instabilitate şi de contrapoziţie!

Apoi, îndreptând gândul spre iubita populaţie irakiană, doresc ca ea să parcurgă calea reconcilierii, pentru a ajunge la stabilitatea dorită.

În Liban - unde, în luna septembrie, am întâlnit diferitele sale realităţi constitutive - pluralitatea tradiţiilor religioase să fie o adevărată bogăţie pentru ţară, precum şi pentru toată regiunea, iar creştinii să ofere o mărturie eficace pentru construirea unui viitor de pace cu toţi oamenii de bunăvoinţă.

Şi în Africa de Nord este prioritară colaborarea tuturor componentelor societăţii şi fiecăreia trebuie să-i fie garantată cetăţenie deplină, libertatea de a mărturisi public propria religie şi posibilitatea de a contribui la binele comun. Pe toţi egiptenii îi asigur de apropierea mea şi de rugăciunea mea, în această perioadă în care se formează noi instituţii.

Îndreptând privirea spre Africa sub-sahariană, încurajez eforturile pentru a construi pacea, mai ales acolo unde rămân deschise rănile războaielor şi apasă grave consecinţe umanitare. Mă gândesc în mod deosebit la regiunea Cornului Africii, precum şi la estul Republicii Democratice Congo, unde violenţele s-au reacutizat, obligând numeroase persoane să-şi părăsească propriile case, propriile familii şi propriile contexte de viaţă. În acelaşi timp, nu pot să ignor celelalte ameninţări care se arată la orizont. La intervale obişnuite, Nigeria este teatru al atentatelor teroriste care seceră victime, mai ales în rândul credincioşilor creştini adunaţi în rugăciune, ca şi cum ura ar vrea să transforme templele de rugăciune şi de pace în tot atâtea centre de frică şi de diviziune. Am simţit o mare tristeţe aflând că, până şi în ziua în care noi celebrăm Naşterea Domnului, au fost ucişi creştini în mod barbar. Şi Mali este sfâşiat de violenţă şi este marcat de o profundă criză instituţională şi socială, care trebuie să trezească un interes eficace din partea comunităţii internaţionale. În Republica Centrafricană doresc ca discuţiile anunţate pentru următoarele zile să readucă stabilitatea şi să scutească populaţia de a revedea ororile războiului civil.

Mereu din nou construirea păcii trece prin ocrotirea omului şi a drepturilor sale fundamentale. Această angajare, deşi cu modalităţi şi intensităţi diferite, interpelează toate ţările şi trebuie să fie inspirată constant de demnitatea transcendentă a persoanei umane şi de principiile înscrise în natura sa. Printre acestea figurează în prim plan respectarea vieţii umane, în orice fază a ei. De aceea m-am bucurat că o rezoluţie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în ianuarie anul trecut, a cerut interzicerea eutanasiei, înţeleasă ca ucidere voluntară, prin faptă sau omisiune, a unei fiinţe umane în condiţii de dependenţă. În acelaşi timp, constat cu tristeţe că, în diferite ţări, chiar de tradiţie creştină, s-a lucrat pentru a introduce sau a lărgi legislaţii care nu penalizează sau liberalizează avortul. Avortul direct, adică voit ca un scop sau ca un mijloc, este în mod grav contrar legii morale. Afirmând asta, Biserica catolică nu intenţionează să fie lipsită de înţelegere şi de bunăvoinţa, chiar şi faţă de mamă. Mai degrabă este vorba de a veghea pentru ca legea să nu ajungă să altereze pe nedrept echilibrul dintre dreptul egal la viaţă al mamei şi al copilului nenăscut. În acest domeniu, recenta decizie a Curţii Interamericane a Drepturilor Umane referitoare la fecundaţia in vitro, care redefineşte în mod arbitrar momentul conceperii şi slăbeşte apărarea vieţii prenatale, este la fel izvor de îngrijorare.

Din păcate, mai ales în Occident, există numeroase echivocuri cu privire la semnificaţia drepturilor umane şi a obligaţiilor corelate cu ele. Adesea drepturile sunt confundate cu manifestări exacerbate de autonomie a persoanei, care devine autoreferenţială, fără să mai fie deschisă la întâlnirea cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, ci concentrată asupra ei însăşi în tentativa de a satisface propriile necesităţi. Dimpotrivă, pentru a fi autentică, apărarea drepturilor trebuie să-l ia în considerare pe om în integralitatea sa personală şi comunitară.

Continuând în reflecţia noastră, merită să subliniem cum educaţia este o altă cale privilegiată pentru construirea păcii. Ne învaţă asta, printre altele, actuala criză economică şi financiară. Ea s-a dezvoltat pentru că prea des a fost absolutizat profitul, în dauna muncii, şi s-au aventurat fără frâne mai degrabă pe drumurile economiei financiare decât ale celei reale. Aşadar trebuie recuperat sensul muncii şi al unui profit proporţionat cu ea. În acest scop, merită să se educe pentru a rezista în faţa tentaţiilor intereselor particulare şi pe termen scurt, pentru a se orienta mai degrabă în direcţia binelui comun. În afară de asta, este urgent de a forma leaders, care, în viitor, vor conduce instituţiile publice naţionale şi internaţionale (cf. Mesajul pentru a XLVI-a Zi Mondială a Păcii, 8 decembrie 2012, 6). Şi Uniunea Europeană are nevoie de Reprezentanţi clarvăzători şi calificaţi, pentru a face alegerile dificile care sunt necesare pentru a vindeca economia sa şi a pune baze solide pentru dezvoltarea sa. Singure, unele ţări poate că vor merge mai repede, dar, împreună, toate vor merge cu siguranţă mai departe! Dacă îngrijorează indicele diferenţial dintre taxele financiare, ar trebui să provoace tulburare diferenţele crescânde dintre puţini, tot mai bogaţi, şi mulţi, în mod iremediabil mai săraci. Până la urmă este vorba de a nu ne resemna cu "spread al bunăstării sociale", în timp ce se combate cel al finanţelor.

A investi în educaţie în ţările în curs de dezvoltare din Africa, din Asia şi din America Latină înseamnă a le ajuta să învingă sărăcia şi bolile, precum şi a realiza sisteme de drept corecte şi care respectă demnitatea umană. Este clar că, pentru a afirma dreptatea, nu sunt suficient modele economice bune, oricât ar fi ele de necesare. Dreptatea se realizează numai dacă există persoane drepte! De aceea, a construi pacea înseamnă a-i educa pe indivizi să combată corupţia, criminalitatea, producerea şi traficul de droguri, precum şi să evite diviziuni şi tensiuni, care riscă să vlăguiască societatea, împiedicându-i dezvoltarea şi convieţuirea paşnică. Continuând în conversaţia noastră de astăzi, aş vrea să adaug că pacea socială este pusă în pericol şi de unele atentate la adresa libertăţii religioase: uneori este vorba de marginalizări ale religiei în viaţa socială; în alte cazuri de intoleranţă sau chiar de violenţă faţă de persoane, de simboluri identitare şi de instituţii religioase. Se întâmplă şi ca aceia care cred - şi în mod deosebit creştinii - să fie împiedicaţi să contribuie la binele comun cu instituţiile lor educative şi asistenţiale. Pentru a salvgarda efectiv exercitarea libertăţii religioase este apoi esenţial a respecta dreptul la obiecţia de conştiinţă. Această "frontieră" a libertăţii atinge principii de mare importanţă, cu caracter etic şi religios, înrădăcinate în însăşi demnitatea persoanei umane. Ele sunt ca "zidurile portante" ale oricărei societăţi care vrea să fie cu adevărat liberă şi democratică. De aceea, a interzice obiecţia de conştiinţă individuală şi instituţională, în numele libertăţii şi pluralismului, în mod paradoxal ar deschide în schimb porţile pentru intoleranţă şi pentru nivelarea forţată.

În afară de asta, într-o lume cu graniţele tot mai deschise, a construi pacea prin dialog nu este o alegere, ci o necesitate! În această perspectivă, Declaraţia comună dintre Preşedintele Conferinţei Episcopale Poloneze şi Patriarhul de Moscova, semnată în luna august, este un semn puternic dat de credincioşi pentru a favoriza raporturile dintre poporul rus şi poporul polonez. La fel, doresc să menţionez acordul de pace realizat recent în Filipine şi, în mod deosebit, să subliniez rolul dialogului dintre religii pentru o convieţuire paşnică în regiunea Mindanao.

Excelenţe, Doamnelor şi Domnilor,

La sfârşitul Enciclicei Pacem in terris, care aniversează anul acesta cincizeci de ani, Predecesorul meu Fericitul Ioan al XXIII-lea amintea că pacea rămâne "numai sunet de cuvinte" dacă nu este însufleţită şi integrată de caritate (AAS 55 [1963], 303). Aşadar, aceasta din urmă este la inima acţiunii diplomatice a Sfântului Scaun şi, mai înainte încă, a grijii Succesorului lui Petru şi a întregii Biserici catolice. Caritatea nu înlocuieşte dreptatea negată, dar pe de altă parte dreptatea nu suplineşte caritatea refuzată. Biserica practică zilnic caritatea în operele asistenţiale, cum sunt spitalele şi dispensarele, şi educative, cum sunt orfelinatele, şcolile, colegiile, universităţile, precum şi cu asistenţa dată populaţiilor aflate în dificultate, în special în timpul conflictelor şi după ele. În numele carităţii, Biserica vrea să fie aproape şi de cei care suferă din cauza calamităţilor naturale. Mă gândesc la victimele inundaţiilor din sud-estul asiatic şi ale uraganului care a lovit coasta de est a Statelor Unite ale Americii. Mă gândesc şi la cei care au îndurat puternicul cutremur, care a devastat unele regiuni din Italia de nord. Aşa cum ştiţi, am voit să merg personal în acest locuri, unde am putut să constat dorinţa arzătoare cu care se intenţionează să se reconstruiască ceea ce a fost distrus. Doresc ca, în acest moment al istoriei sale, acest spirit de tenacitate şi de angajare comună să însufleţească toată iubita naţiune italiană.

Încheind întâlnirea noastră, aş vrea să amintesc că la sfârşitul Conciliului al II-lea din Vatican - inaugurat exact în urmă cu cincizeci de ani - Venerabilul Papă Paul al VI-lea a adresat câteva Mesaje care sunt mereu de actualitate, dintre care unul este destinat tuturor guvernanţilor. I-a îndemnat în aceşti termeni: "Vă revine vouă să fiţi pe pământ promotorii ordinii şi păcii între oameni. Dar nu uitaţi asta: Dumnezeu este (...) marele artizan al ordinii şi păcii pe pământ" (Mesaj adresat guvernanţilor, 8 decembrie 1965, 3). Astăzi îmi însuşesc aceste consideraţii, formulându-vă Dumneavoastră, Doamnelor şi Domnilor Ambasadori şi stimaţi Membri ai Corpului Diplomatic, familiilor Dumneavoastră şi colaboratorilor Dumneavoastră, cele mai calde urări pentru Anul Nou. Mulţumesc!

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 7.