Omilia papei în Solemnitatea Epifaniei Domnului 2013

Duminică, 6 ianuarie 2012, Solemnitatea Epifaniei Domnului, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a celebrat în bazilica vaticană sfânta Liturghie în cursul căreia a conferit hirotonirea episcopală preoţilor: Mons. Angelo Vincenzo Zani, ales arhiepiscop titular de Volturno şi numit secretar al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică; Mons. Fortunatus Nwachukwu, ales arhiepiscop titular de Acquaviva şi numit nunţiu apostolic în Nicaragua; Mons. Georg Gänswein, secretar particular al Sfântului Părinte, ales arhiepiscop titular de Urbisaglia şi numit prefect al Casei Pontificale; Mons. Nicolas Henry Marie Denis Thevenin, ales arhiepiscop titular de Eclano şi numit nunţiu apostolic în Guatemala. Au concelebrat cu Sfântul Părinte episcopii co-consacratori: cardinalul Tarcisio Bertone, SDB, şi cardinalul Zenon Grocholewski şi cei patru episcopi aleşi. Ritualul hirotonirii a avut loc după proclamarea sfintei Evanghelii şi anunţarea zilei Paştelui, care anul acesta se celebrează la 31 martie. În cursul sfintei Liturghii, papa a rostit omilia pe care o prezentăm în continuare:

Iubiţi fraţi şi surori,

Pentru Biserica ce crede şi se roagă, magii din Răsărit care, sub conducerea stelei, au găsit calea spre ieslea din Betleem sunt numai începutul unei mari procesiuni care pătrunde istoria. Pentru aceasta, liturgia citeşte Evanghelia care vorbeşte despre drumul magilor împreună cu splendidele viziuni profetice din Is 60 şi din Ps 72, care ilustrează cu imagini îndrăzneţe pelerinajul popoarelor spre Ierusalim. Asemenea păstorilor care, ca primi oaspeţi la Pruncul nou-născut care este culcat în iesle, personifică săracii din Israel şi, în general, sufletele umile care în interior trăiesc foarte aproape de Isus, tot aşa oamenii care provin din Răsărit personifică lumea popoarelor, Biserica neamurilor - oamenii care de-a lungul tuturor secolelor pornesc la drum spre Pruncul din Betleem, cinstesc în El pe Fiul lui Dumnezeu şi se prosternă în faţa Lui. Biserica numeşte această sărbătoare "Epifania" - apariţia Divinului. Dacă privim faptul că, încă de la acel început, oameni de orice provenienţă, din toate continentele, din toate diferitele culturi şi din toate diferitele moduri de gândire şi de viaţă au fost şi sunt pe drum spre Cristos, putem spune cu adevărat că acest pelerinaj şi această întâlnire cu Dumnezeu în figura Pruncului este o Epifanie a bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii sale faţă de oameni (cf. Tit 3,4).

Urmând o tradiţie iniţiată de Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, celebrăm sărbătoarea Epifaniei şi ca zi a Hirotonirii episcopale pentru patru preoţi care de acum înainte, în funcţiuni diferite, vor colabora la Ministeriul Papei pentru unitatea unicei Biserici a lui Isus Cristos în pluralitatea Bisericilor particulare. Legătura dintre această Hirotonire episcopală şi tema pelerinajului popoarelor spre Isus Cristos este evidentă. Episcopul are nu numai misiunea de a merge în acest pelerinaj împreună cu ceilalţi, ci de a precede şi de a indica drumul. Însă aş vrea în această liturgie să reflectez împreună cu voi iarăşi asupra unei întrebări mai concrete. Pe baza istoriei relatate de Matei putem desigur să ne facem o anumită idee despre ce tip de oameni trebuie să fi fost aceia care, ca urmare a semnului stelei, au pornit la drum pentru a-l găsi pe acel Rege care, nu numai pentru Israel, ci pentru întreaga omenire avea să întemeieze o nouă specie de regalitate. Aşadar, ce tip de oameni erau aceştia? Şi să ne întrebăm şi dacă, în pofida diferenţei de timpuri şi de îndatoriri, pornind de la ei se poate întrevedea ceva despre ce anume este Episcopul şi despre cum trebuie el să-şi îndeplinească misiunea sa.

Oamenii care au pornit atunci spre necunoscut erau, în orice caz, oameni cu inima neliniştită. Oameni stimulaţi de căutarea neliniştită a lui Dumnezeu şi a mântuirii lumii. Oameni în aşteptare, care nu se mulţumeau cu salariul lor asigurat şi cu poziţia lor socială probabil considerabilă. Erau în căutarea realităţii mai mari. Erau probabil oameni înţelepţi care aveau o mare cunoaştere a astrelor şi probabil dispuneau şi de o formare filozofică. Însă nu voiau numai să ştie atâtea lucruri. Voiau să ştie mai ales lucrul esenţial. Voiau să ştie cum se poate reuşi să se fie persoană umană. Şi pentru aceasta voiau să ştie dacă Dumnezeu există, unde şi cum este El. Dacă El se îngrijeşte de noi şi cum putem noi să-l întâlnim. Voiau nu numai să ştie. Voiau să recunoască adevărul cu privire la noi şi cu privire la Dumnezeu şi la lume. Pelerinajul lor exterior era expresie a faptului că ei în interior erau pe drum, expresie a pelerinajului interior al inimii lor. Erau oameni care-l căutau pe Dumnezeu şi, în definitiv, erau în drum spre El. Erau căutători ai lui Dumnezeu.

Dar cu asta ajungem la întrebarea: cum trebuie să fie un om căruia i se impune mâinile prin Hirotonirea episcopală în Biserica lui Isus Cristos? Putem spune: el trebuie să fie mai ales un om al cărui interes este îndreptat către Dumnezeu, pentru că numai atunci el se interesează cu adevărat şi de oameni. Am putea spune asta şi invers: un Episcop trebuie să fie un om care îi are pe oameni la inimă, care este atins de evenimentele oamenilor. Trebuie să fie om pentru ceilalţi. Dar poate să fie aşa cu adevărat numai dacă este un om cucerit de Dumnezeu. Dacă pentru el neliniştea spre Dumnezeu a devenit o nelinişte faţă de creatura sa, omul. Asemenea magilor din Răsărit, şi un Episcop nu trebuie să fie unul care exercită numai meseria sa şi nu vrea altceva. Nu, el trebuie să fie cuprins de neliniştea lui Dumnezeu faţă de oameni. Trebuie, ca să spunem aşa, să gândească şi să simtă împreună cu Dumnezeu. Nu numai omul are în sine neliniştea constitutivă faţă de Dumnezeu, ci această nelinişte este o participare la neliniştea lui Dumnezeu faţă de noi. Pentru că Dumnezeu este neliniştit în ceea ce ne priveşte, El ne urmează până în iesle, până la Cruce. "Căutându-mă te-ai aşezat obosit, m-ai răscumpărat cu supliciul Crucii: fie ca atâta efort să nu fie zadarnic", se roagă Biserica în Dies irae. Neliniştea omului faţă de Dumnezeu şi, pornind de la ea, neliniştea lui Dumnezeu faţă de om trebuie să nu-i dea pace Episcopului. Asta înţelegem când spunem că Episcopul trebuie să fie mai ales un om de credinţă. Deoarece credinţa nu este altceva decât faptul de a fi atinşi în interior de Dumnezeu, o condiţie care ne conduce pe calea vieţii. Credinţa ne trage înlăuntrul unei stări înc are suntem cuprinşi de neliniştea lui Dumnezeu şi face din noi nişte pelerini care în interior sunt în drum spre adevăratul Rege al lumii şi spre promisiunea sa de dreptate, de adevăr şi de iubire. În acest pelerinaj, Episcopul trebuie să preceadă, trebuie să fie cel care indică oamenilor drumul spre credinţă, speranţă şi iubire.

Pelerinajul interior al credinţei către Dumnezeu se desfăşoară mai ales în rugăciune. Sfântul Augustin a spus odată că rugăciunea, în ultimă analiză, n-ar fi altceva decât actualizarea şi radicalizarea dorinţei noastre de Dumnezeu. În locul cuvântului "dorinţă" am putea pune şi cuvântul "nelinişte" şi să spunem că rugăciunea vrea să ne smulgă din comoditatea noastră falsă, din faptul de a fi închişi în realităţile materiale, vizibile şi să ne transmită neliniştea faţă de Dumnezeu, făcând-ne tocmai aşa şi deschişi şi neliniştiţi unii faţă de alţii. Episcopul, ca pelerin al lui Dumnezeu, trebuie să fie mai ales un om care se roagă. Trebuie să fie într-un permanent contact interior cu Dumnezeu; sufletul său trebuie să fie larg deschis spre Dumnezeu. Dificultăţile sale şi cele ale altora, precum şi bucuriile sale şi cele ale altora trebuie să le ducă la Dumnezeu şi astfel, în felul său, să stabilească acel contact între Dumnezeu şi lume în comuniune cu Cristos, pentru ca lumina lui Cristos să strălucească în lume.

Să ne întoarcem la magii din Răsărit. Aceştia erau şi mai ales oameni care aveau curaj, curajul şi umilinţa credinţei. Trebuia curaj pentru a primi semnul stelei ca o poruncă de a porni, pentru a ieşi - spre necunoscut, spre nesigur, pe căi pe care existau multiple pericole la pândă. Putem să ne imaginăm că decizia acestor oameni a trezit derâdere: luarea în râs din partea realiştilor care putea doar să-şi bată joc de fantasmagoriile acestor oameni. Cel care pornea pe promisiuni aşa de nesigure, risca totul, putea să apară doar ridicol. Însă pentru aceşti oameni atinşi în interior de Dumnezeu, calea conform indicaţiilor divine era mai importantă decât opinia oamenilor. Căutarea adevărului era pentru ei mai importantă decât luarea în râs din partea lumii, aparent inteligente.

Cum să nu ne gândim, într-o astfel de situaţie, la misiunea unui Episcop în timpul nostru? Umilinţa credinţei, a faptului de a crede împreună cu credinţa Bisericii din toate timpurile, se va afla în mod repetat în conflict cu inteligenţa dominantă a celor care se bazează pe ceea ce aparent este sigur. Cel care trăieşte şi vesteşte credinţa Bisericii, în multe puncte nu este conform cu opiniile dominante chiar şi în timpul nostru. Agnosticismul care domneşte pe larg astăzi îşi are dogmele sale şi este extrem de intolerant faţă de tot ceea ce-l pune în discuţie şi ceea ce pune în discuţie criteriile sale. De aceea, curajul de a contrazice orientările dominante este astăzi deosebit de urgent pentru un Episcop. El trebuie să fie viteaz. Şi această vitejie sau tărie nu constă în a lovi cu violenţă, în agresivitate, ci în a se lăsa lovit şi în a ţine piept criteriilor opiniilor dominante. Curajul de a rămâne în mod ferm cu adevărul este cerut în mod inevitabil celor pe care Domnul îi trimite ca miei în mijlocul lupilor. "Celui care se teme de Domnul nu-i este frică de nimic", spune Ben Sirah (34,16). Teama de Dumnezeu eliberează de teamă de oameni. Face liberi!

În acest context, îmi vine în minte un episod de la începuturile creştinismului pe care sfântul Luca îl relatează în Faptele Apostolilor. După discursul lui Gamaliel, care descuraja violenţa faţă de comunitatea de la început a celor care credeau în Isus, sinedriul i-a chemat pe Apostoli şi a poruncit să fie biciuiţi. Apoi le-au interzis să predice în numele lui Isus şi i-au repus în libertate. Continuă sfântul Luca: "Iar ei au plecat din faţa Sinedriului bucuroşi pentru că au fost învredniciţi să îndure batjocură pentru numele lui. Şi în fiecare zi... nu încetau să înveţe şi să-l vestească pe Cristos Isus" (5,40 şu). Şi succesorii Apostolilor trebuie să se aştepte să fie în mod repetat bătuţi, în manieră modernă, dacă nu încetează să vestească în mod auzibil şi comprehensibil Evanghelia lui Isus Cristos. Şi atunci pot să fie bucuroşi că au fost învredniciţi să îndure batjocură pentru El. Desigur vrem, ca Apostolii, să-i convingem pe oameni şi, în acest sens, să obţinem aprobarea lor. Desigur nu provocăm, ci dimpotrivă îi invităm pe toţi să intre în bucuria adevărului care indică drumul. Însă aprobarea opiniilor dominante nu este criteriul căruia ne supunem. Criteriul este El însuşi: Domnul. Dacă apărăm cauza Lui, vom cuceri, graţie lui Dumnezeu, mereu din nou persoane pentru calea Evangheliei. Dar în mod inevitabil vom fi şi bătuţi de cei care, cu viaţa lor, sunt în contrast cu Evanghelia, şi atunci putem fi recunoscători că suntem învredniciţi să participăm la Pătimirea lui Cristos.

Magii au urmat steaua şi astfel au ajuns până la Isus, la marea Lumină care luminează pe tot omul care vine în această lume (cf. In 1,9). Ca pelerini ai credinţei, magii au devenit ei înşişi stele care strălucesc pe cerul istoriei şi ne indică drumul. Sfinţii sunt adevăratele constelaţii ale lui Dumnezeu, care luminează nopţile din această lume şi ne conduc. Sfântul Paul, în Scrisoarea către Filipeni, a spus credincioşilor săi că trebuie să strălucească asemenea aştrilor în lume (cf. 2,15).

Dragi prieteni, acest lucru ne priveşte şi pe noi. Acest lucru vă priveşte mai ales pe voi care, la această oră, veţi fi hirotoniţi Episcopi ai Bisericii lui Isus Cristos. Dacă veţi trăi cu Cristos, legaţi din nou cu El în Sacrament, atunci şi voi veţi deveni înţelepţi. Atunci veţi deveni aştri care-i precedă pe oameni şi le arată calea corectă a vieţii. La această oră noi toţi de aici ne rugăm pentru voi, ca Domnul să vă umple cu lumina credinţei şi a iubirii. Pentru ca acea nelinişte a lui Dumnezeu faţă de om să vă atingă, pentru ca toţi să experimenteze apropierea sa şi să primească darul bucuriei sale. Ne rugăm pentru voi ca Domnul să vă dăruiască mereu curajul şi umilinţa credinţei. O rugăm pe Maria care le-a arătat magilor pe noul Rege al lumii (Mt 2,11) ca ea, ca Mamă iubitoare, să-l arate pe Isus Cristos şi vouă şi să vă ajute să fiţi indicatori ai drumului care duce la El. Amin.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 22.