Vatican: Audienţa generală de miercuri, 30 ianuarie 2013. "Cred în Dumnezeu: Tatăl atotputernicul"

Iubiţi fraţi şi surori,

În cateheza de miercurea trecută ne-am oprit asupra cuvintelor de la începutul Crezului: "Cred în Dumnezeu". Însă mărturisirea de credinţă specifică această afirmaţie: Dumnezeu este Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului şi al pământului. Aşadar, aş vrea să reflectez acum împreună cu voi asupra primei, fundamentalei definiţii a lui Dumnezeu pe care Crezul ne-o prezintă: El este Tată.

Nu este întotdeauna uşor să vorbim astăzi despre paternitate. Mai ales în lumea occidentală, familiile dezbinate, activităţile de muncă tot mai absorbante, preocupările şi adesea truda de a echilibra bugetele familiale, invazia distrăgătoare a mijloacelor mass-media în cadrul trăirii zilnice sunt câţiva din mulţii factori care pot împiedica un raport senin şi constructiv între taţi şi copii. Comunicarea devine uneori dificilă, încrederea dispare şi raportul cu figura paternă poate să devină problematică; şi astfel devine problematică şi imaginarea lui Dumnezeu ca un tată, neavând modele adecvate de referinţă. Pentru cel care a avut experienţa unui tată prea autoritar şi inflexibil, sau indiferent şi mai puţin afectuos, sau chiar absent, nu este uşor să se gândească cu seninătate la Dumnezeu ca Tată şi să se abandoneze Lui cu încredere.

Însă revelaţia biblică ne ajută să depăşim aceste dificultăţi vorbindu-ne despre un Dumnezeu care ne arată ce anume înseamnă cu adevărat a fi "tată"; şi mai ales Evanghelia ne revelează această faţă a lui Dumnezeu ca Tată care iubeşte până la dăruirea propriului Fiu pentru mântuirea omenirii. Referinţa la figura paternă ne ajută, aşadar, să înţelegem ceva din iubirea lui Dumnezeu care însă rămâne infinit mai mare, mai fidelă, mai totală decât aceea a oricărui om. "Cine dintre voi - spune Isus pentru a le arăta discipolilor faţa Tatălui - dacă fiul îi va cere pâine, îi va da o piatră? Sau, dacă va cere un peşte, îi va da un şarpe? Aşadar, dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care i le cer?" (Mt 7,9-11; cf. Lc 11,11-13). Dumnezeu ne este Tată pentru că ne-a binecuvântat şi ne-a ales înainte de crearea lumii (cf. Ef 1,3-6), ne-a făcut realmente fiii săi în Isus (cf. 1In 3,1). Şi, ca Tată, Dumnezeu însoţeşte cu iubire existenţa noastră, dăruindu-ne Cuvântul său, învăţătura sa, harul său, Duhul său.

El - aşa cum revelează Isus - este Tatăl care hrăneşte păsările cerului fără ca ele să trebuiască să semene şi să secere, şi îmbracă în culori minunate florile câmpului, cu haine mai frumoase decât cele ale regelui Solomon (cf. Mt 6,26-32; Lc 12,24-28); şi noi - adaugă Isus - valorăm mult mai mult decât florile şi decât păsările cerului! Şi dacă El este aşa de bun încât face "să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt 5,45), vom putea mereu, fără frică şi cu încredere totală, să ne încredinţăm iertării sale de Tată atunci când greşim drumul. Dumnezeu este un Tată bun care-l primeşte şi-l îmbrăţişează pe fiul pierdut şi căit (cf. Lc 15,11 şu), dăruieşte gratuit celor care cer (cf. Mt 18,19; Mc 11,24; In 16,23) şi oferă pâinea din cer şi apa vie care face să trăim în veci (cf. In 6,32.51.58).

De aceea rugătorul din Psalmul 27, înconjurat de duşmani, asediat de cei răi şi de calomniatori, în timp ce caută ajutor de la Domnul şi-l invocă, poate să dea mărturia sa plină de credinţă afirmând: "Chiar tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a primit la sine" (v. 10). Dumnezeu este un Tată care nu-i abandonează niciodată pe fiii săi, un Tată iubitor care susţine, ajută, primeşte, iartă, mântuieşte, cu o fidelitate care depăşeşte imens fidelitatea oamenilor, pentru a se deschide la dimensiuni de veşnicie. "Pentru că veşnică este îndurarea lui", aşa cum continuă să repete în mod litanic, la fiecare verset, Psalmul 136 reparcurgând istoria mântuirii. Iubirea lui Dumnezeu Tatăl nu dispare niciodată, nu se satură de noi; este iubire care dăruieşte până la extrem, până la jertfirea Fiului. Credinţa ne dăruieşte această certitudine, care devine o stâncă sigură în construirea vieţii noastre: noi putem să înfruntăm toate momentele de dificultate şi de pericol, experienţa întunericului crizei şi a timpului durerii, sprijiniţi de încrederea că Dumnezeu nu ne lasă singur şi este mereu aproape pentru a ne mântui şi a ne duce la viaţa veşnică.

În Domnul Isus se arată în plinătate faţa binevoitoare a Tatălui care este în ceruri. Cunoscându-l pe El putem să-l cunoaştem şi pe Tatăl (cf. In 8,19; 14,7), văzându-l pe El putem să-l vedem pe Tatăl, pentru că El este în Tatăl şi Tatăl este în El (cf. In 14,9.11). El este "chipul Dumnezeului nevăzut" aşa cum îl defineşte imnul din Scrisoarea către Coloseni, "primul născut din toată creaţia... primul născut dintre cei morţi", "în el avem răscumpărarea, iertarea păcatelor" şi reconcilierea tuturor lucrurilor, "făcând pace prin sângele crucii sale, prin el, fie între cele de pe pământ, fie între cele din ceruri" (cf. Col 1,13-20).

Credinţa în Dumnezeu Tatăl cere să credem în Fiul, sub acţiunea Duhului, recunoscând în Crucea care mântuieşte dezvăluirea definitivă a iubirii divine. Dumnezeu ne este Tată dăruindu-ni-l pe Fiul său; Dumnezeu ne este Tată iertând păcatul nostru şi ducându-ne la bucuria vieţii înviate; Dumnezeu ne este Tată dăruindu-ni-l pe Duhul care ne face fii şi ne permite să numim, într-adevăr, "Abba, Tată" (cf. Rom 8,15). De aceea Isus, învăţându-ne să ne rugăm, ne invită să spunem "Tatăl nostru" (Mt 6,9-13; cf. Lc 11,2-4).

Aşadar, paternitatea lui Dumnezeu este iubire infinită, duioşie care se apleacă asupra noastră, fii slabi, care au nevoie de toate. Psalmul 103, marea cântare a milostivirii divine, proclamă: "Aşa cum un tată îşi iubeşte copiii, aşa îi iubeşte Domnul pe cei care se tem de el. Căci el ştie din ce am fost făcuţi şi nu uită că suntem ţărână" (v. 13-14). Tocmai micimea noastră, natura noastră umană slabă, fragilitatea noastră devine apel la milostivirea Domnului pentru ca să manifeste măreţia şi duioşia sa de Tată ajutându-ne, iertându-ne şi mântuindu-ne.

Şi Dumnezeu răspunde la apelul nostru, trimiţându-l pe Fiul său, care moare şi învie pentru noi; intră în fragilitatea noastră şi realizează ceea ce omul singur n-ar fi putut niciodată să realizeze: ia asupra Sa păcatul lumii, ca miel nevinovat, şi ne redeschide drumul spre comuniunea cu Dumnezeu, ne face adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Acolo, în Misterul pascal, se revelează în toată luminozitatea sa faţa definitivă a Tatălui. Şi acolo, pe Crucea glorioasă, are loc manifestarea deplină a măreţiei lui Dumnezeu ca "Tată atotputernic".

Dar am putea să ne întrebăm: cum este posibil să ne gândim la un Dumnezeu atotputernic privind la Crucea lui Cristos? La această putere a răului, care ajunge până acolo să-l ucidă pe Fiul lui Dumnezeu? Noi am vrea desigur o atotputernicie divină după schemele noastre mentale şi după dorinţele noastre: un Dumnezeu "atotputernic" care să rezolve problemele, care să intervină pentru a evita dificultăţile, care să învingă puterile vrăjmaşe, să schimbe cursul evenimentelor şi să anuleze durerea. Astfel, astăzi diferiţi teologi spun că Dumnezeu nu poate să fie atotputernic, altminteri n-ar putea să existe atâta suferinţă, atâta rău în lume. În realitate, în faţa răului şi a suferinţei, pentru mulţi, pentru noi, devine problematic, dificil, să credem într-un Dumnezeu Tată şi să-l credem atotputernic; unii caută refugiu în idoli, cedând tentaţiei de a găsi răspuns într-o presupusă atotputernicie "magică" şi în promisiunile sale iluzorii.

Însă credinţa în Dumnezeu atotputernicul de determină să parcurgem cărări complet diferite: să învăţăm să cunoaştem că gândirea lui Dumnezeu este diferită de gândirea noastră, căile lui Dumnezeu sunt diferite de căile noastre (cf. Is 55,8) şi chiar şi atotputernicia sa este diferită: nu se exprimă ca forţă automată sau arbitrară, ci este marcată de o libertate iubitoare şi paternă. În realitate, Dumnezeu, creând creaturi liber, dăruind libertate, a renunţat la o parte din puterea sa, lăsând puterea libertăţii noastre. Astfel El iubeşte şi respect răspunsul liber de iubire dat la chemarea sa. Ca Tată, Dumnezeu doreşte ca noi să devenim fiii săi şi să trăim ca atare în Fiul său, în comuniune, în familiaritate deplină cu El. Atotputernicia sa nu se exprimă în violenţă, nu se exprimă în distrugerea oricărei puteri adverse aşa cum dorim noi, ci se exprimă în iubire, în milostivire, în iertare, în acceptarea libertăţii noastre şi în apelul neobosit la convertirea inimii, într-o atitudine numai aparent slabă - Dumnezeu pare slab, dacă ne gândim la Isus Cristos care se roagă, care se lasă ucis. O atitudine aparent slabă, formată din răbdare, din blândeţe şi din iubire, demonstrează că acesta este adevăratul mod de a fi puternic! Aceasta este puterea lui Dumnezeu! Şi această putere va învinge! Înţeleptul din Cartea Înţelepciunii, aşa se adresează lui Dumnezeu: "Tu ai milă de toţi oamenii, pentru că eşti atotputernic, închizi ochii în faţa păcatelor lor, ca ei să se convertească. Căci tu iubeşti tot ce există... Dar tu le cruţi pe toate, pentru că toate sunt ale tale, stăpâne, iubitorul vieţii" (11,23-24a.26).

Numai cel care este cu adevărat puternic poate să suporte răul şi să se arate milostiv; numai cel care este cu adevărat puternic poate să exercite pe deplin forţa iubirii. Şi Dumnezeu, căruia îi aparţin toate lucrurile pentru că toate au fost făcute de El, revelează forţa sa iubind totul şi pe toţi, într-o aşteptare răbdătoare a convertirii noastre a oamenilor, pe care doreşte să ne aibă ca fii. Dumnezeu aşteaptă convertirea noastră. Iubirea atotputernică a lui Dumnezeu nu cunoaşte limite, aşa încât "nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi" (Rom 8,32). Atotputernicia iubirii nu este aceea a puterii lumii, ci este aceea a dăruirii totale, şi Isus, Fiul lui Dumnezeu, revelează lumii adevărata atotputernicie a Tatălui dându-şi viaţa pentru noi păcătoşii. Iată adevărata, autentica şi perfecta putere divină: a răspunde la rău nu cu rău ci cu bine, la insulte cu răbdare, la ura ucigaşă cu iubirea care dă viaţă. Atunci răul este cu adevărat învins, pentru că este spălat de iubirea lui Dumnezeu; atunci moartea este definitiv înfrântă pentru că este transformată în dăruire a vieţii. Dumnezeu Tatăl îl învie pe Fiul: moartea, marea duşmană (cf. 1Cor 15,26), este înghiţită şi privată de veninul său (cf. 1Cor 15,54-55), iar noi, eliberaţi de păcat, putem accede la realitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Deci, atunci când spunem "Cred în Dumnezeu Tatăl atotputernicul", noi exprimăm credinţa noastră în puterea iubirii lui Dumnezeu care în Fiul său mort şi înviat înfrânge ura, răul, păcatul şi ne deschide la viaţa veşnică, aceea a fiilor care doresc să fie pentru totdeauna în "Casa Tatălui". A spune "Cred în Dumnezeu Tatăl atotputernicul", în puterea sa, în modul său de a fi Tată, este mereu un act de credinţă, de convertire, de transformare a gândirii noastre, a întregii noastre afecţiuni, a întregului nostru mod de a trăi.

Iubiţi fraţi şi surori, să-i cerem Domnului să sprijine credinţa noastră, să ne ajute să găsim cu adevărat credinţa şi să ne dea forţa de a-l vesti pe Cristos răstignit şi înviat şi să-l mărturisim în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Şi Dumnezeu să ne dea harul să primim darul filiaţiei noastre, pentru a trăi în plinătate realităţile din Crez, în abandonarea încrezătoare în iubirea Tatălui şi în atotputernicia sa milostivă care este adevărata atotputernicie şi mântuieşte.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.