Reflecţie la Epifania Domnului

Epifania este arătarea mântuirii tuturor căutătorilor, închinătorilor şi martorilor lui Dumnezeu.

Cuvântul Epifanie vine de la grecescul "epifaneo", care înseamnă arătare, descoperire. Iar noi astăzi sărbătorim o triplă Epifanie, o triplă arătare, o triplă descoperire, a Mântuitorului Isus, lumii.

1. După ce Isus, la Crăciun, s-a arătat, s-a descoperit poporului evreu, reprezentat de păstori, prin vorbire şi cânt de îngeri, astăzi Isus s-a descoperit şi neamurilor păgâne, reprezentate de magi, printr-o stea strălucitoare, şi le-a chemat la mântuirea adusă de el.

2. A doua Epifanie pe care o celebrăm astăzi este aceea unde Isus cu păcatele noastre asupra sa (cf. In 1,29), s-a lăsat botezat de Ioan în Iordan şi a primit mărturia că este Fiul lui Dumnezeu, de la Tatăl şi de Duhul Sfânt (cf. Lc 3,22).

3. Iar a treia Epifanie pe care o celebrăm astăzi este aceea unde Isus îşi manifestă dumnezeirea la Cana, la o nuntă, transformând apa în vin (cf. In 2,1-12), şi arătând prin asta că el ne poate transforma vieţile păcătoase în vieţi umplute de har, şi că ne poate scoate din orice necaz.

Deci toate aceste trei Epifanii ale Domnului nostru Isus Cristos le sărbătorim în ziua de astăzi.

Dar pentru că fiecare din aceste trei Epifanii, conţin un bogat tezaur de învăţătură, Biserica Catolică a decis ca fiecare din aceste trei Epifanii să fie celebrate şi meditate separat fiecare.

Dacă ar fi să sintetizăm tezaurul de învăţătură, pe care îl conţine pericopa evanghelică de astăzi, cea a arătării Mântuitorului Isus popoarelor păgâne prin magi şi a chemării lor la mântuire, am putea să-l redăm în trei idei simple. Epifania Domnului este: 1. Sărbătoarea căutătorilor de Dumnezeu. 2. Sărbătoarea închinătorilor lui Dumnezeu. 3. Sărbătoarea martorilor lui Dumnezeu.

În decursul istoriei, Dumnezeu s-a manifestat omului şi l-a chemat la mântuire, în diferite feluri. De exemplu: pe Balaam l-a chemat prin glasul unui asin (cf. Nm 22, 21-30); pe Ghedeon l-a chemat printr-un înger (cf. Jud 6,11-24); pe Moise l-a chemat printr-un rug aprins (cf. Ex 3,2-4); pe regele Manase, regele lui Iuda, printr-o boală (cf. 2Rg 20,1-5); pe păstori printr-o cântare frumoasă (cf. Lc 2,13); pe Magi i-a chemat printr-o stea (cf. Mt 2,2); pe Petru l-a chemat prin fratele lui (cf. In 1,41); pe Natanael l-a chemat printr-un prieten (cf. In 1,45); pe Paul l-a chemat printr-un accident (cf. Fap 9,3-5) etc.

Dacă privim în istoria Bisericii, vom vedea că pe sfinţii ca: Augustin, Paul Pustnicul şi Antonie Pustnicul i-a chemat prin citirea şi studierea Bibliei; pe sfinţii: Francisc, Ludovic IX, Maximilian Kolbe, prin glasul mamelor sfinte; pe scriitorul francez, Paul Claudel, printr-un cânt frumos dintr-o biserică; pe evreul Alfons Ratisbone, prin imaginea unei frumoase icoane a Maicii Domnului; pe Boris, regele bulgarilor, printr-o icoană a judecăţii de pe urmă; pe scriitorul francez, Denis Diderot, prin frumuseţea unei aripi de fluture etc.

Spuneam că Sărbătoarea Epifaniei este sărbătoarea căutătorilor, închinătorilor şi martorilor lui Dumnezeu. Ei bine, toţi aceşti oameni amintiţi în exemplele de mai sus, din Vechiul şi Noul Testament, din istoria Bisericii şi a Poporului lui Dumnezeu, după ce au auzit chemarea lui Dumnezeu, au început să-l caute pe Dumnezeu, iar apoi găsindu-l au început să-l iubească şi să-l slujească, să-l mărturisească şi astfel să se mântuiască. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să ajungă la această căutare, la această descoperire, la această cunoaşterea adevărului, la această iubire slujire şi la această mărturisire, ca apoi să ajungă la mântuire (cf. 1Tm 2,4).

Şi fiecare dintre noi auzim zilnic chemarea lui Dumnezeu prin multe glasuri: glasul Scripturilor, glasul predicatorilor, glasul creaţiei, glasul clopotului, glasul paşilor oamenilor în drum spre biserică, glasul conştiinţei, glasul luminii, glasul corului, glasul celor dragi care ne îndeamnă, prin glasul suferinţelor şi bolilor ce ne ating etc. Dar unde este alegarea noastră spre Dumnezeu, unde este schimbarea vieţii noastre, unde este adorarea şi slujirea noastră iubitoare, unde este cântarea noastră de bucurie, unde este mărturisirea noastră?

Într-o zi, pe când mergea spre biserica pe care o păstorea din Boston, Adoniram Judson Gordon (1836-1895), un predicator baptist, a văzut un copil ducând o colivie cu câteva păsări prinse. "De unde ai păsările acelea?", l-a întrebat Gordon. "Le-am prins pe câmp", a răspuns copilul. "Şi ce vrei să faci cu ele?", l-a întrebat din nou Gordon. "O, am să mă joc cu ele pentru o vreme şi apoi am să le dau pisicii noastre de acasă - a spus copilul. Sunt doar păsări de câmp şi nu pot cânta prea bine". Pastorul i-a spus: "Îţi dau doi dolari pentru colivie şi pentru pasări, vrei?" "S-a făcut", a răspuns băiatul. "N-aţi făcut o afacere prea bună", spuse copilul. Gordon a luat colivia cu păsările, a dus-o în spatele bisericii şi a dat drumul păsărilor, care şi-au luat zborul, cântând în libertate. Următoarea duminică, Gordon avea colivia goală pe amvonul bisericii şi a povestit întâmplarea. "Când le-am eliberat, a spus el adunării, au zburat spre înălţimi şi cântecul lor părea a spune: «Răscumpărat, răscumpărat!»"

Cei care nu-l cunosc pe Isus ca Mântuitor al lor personal sunt ca acele păsări înainte de-a fi eliberate. Ei "nu pot cânta bine" pentru că sunt prinşi în colivia păcatului. Dar acum nu mai trebuie să fie aşa, căci Isus s-a născut ca să ne elibereze pe toţi. Isus a spus: "Dacă Fiul vă va face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi" (In 8,36). El ne poate dărui libertatea, acea libertate care să ne schimbe viaţa, acea libertate care pune o cântare nouă în inima noastră, acea libertate care să ne facă martori ai iubirii sale.

Când israeliţii au fost eliberaţi din robia egipteană, au proclamat: "Vom cânta Domnului... El ne-a scăpat" (cf. Ex 15,2). Fuseseră eliberaţi şi puteau cânta; fuseseră eliberaţi şi puteau mărturisi faptele măreţe ale Domnului. Dar oare noi nu am fost eliberaţi? Atunci unde e schimbarea vieţii noastre, unde e cântul nostru de bucurie, unde e mărturisirea noastră? A avea un suflet mântuit înseamnă să ai o viaţă schimbată, o cântare în inima ta şi o mărturie a vieţii tale.

Evanghelia ne spune că magii veniţi la ieslea lui Isus nu numai că i s-au închinat, nu numai că i-au adus dar pe măsura unui rege divin, ci s-a şi întors pe un alt drum în ţara lor (cf. Mt 2,1-12). Apoi, tradiţia ne mai informează că magii, plecând spre ţările lor de origine, au luat cu ei pământ sfânt din Betleem, pentru a zidi altare lui Isus în ţările lor, ca acolo să-i aducă Domnului o închinare nouă, ca acolo să-l mărturisească pe Domnul Isus.

Prima lectură de astăzi profeţeşte că Popoarele se vor îndrepta spre lumina Domnului; că ele vor veni de departe; că vor tresăltând de bucurie, şi că inima le va creşte şi le va bate tare (cf. Is 60,3-5). Iar Psalmul responsorial de astăzi ne redă şi el anunţul de veacuri al profeţilor: "Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne" (Ps 71,11).

Spuneam că sărbătoarea Epifaniei este sărbătoarea căutătorilor şi închinătorilor lui Dumnezeu. Dar trebuie să mai spunem că ea este şi sărbătoarea prin excelenţă a martorilor lui Dumnezeu. Magii au mărturisit tuturor convertirea lor, întorcându-se acasă pe un alt drum (Mt 2,12). Apoi luând pământ sfânt, au construit altare de închinare şi l-au mărturisit pe Dumnezeu în ţările lor de origine.

Ţinând cont de viaţa schimbată şi de mărturia magilor, dar şi de viaţa schimbată şi de mărturia tuturor celor veniţi la credinţă dintre popoarele păgâne, din rândul cărora facem parte şi noi, lectura a doua de astăzi anunţă împlinirea tuturor acestor profeţii, sintetizând: "Păgânii sunt împreună moştenitori cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi, şi sunt părtaşi împreună cu noi la aceeaşi făgăduinţă, în Cristos Isus" (Ef 3,6).

Dacă magii au purtat pământ sfânt din Ţara lui Isus în ţările lor de origine, noi vom purta astăzi în casele noastre apa sfinţită de Bobotează, care este semnul prezenţei şi puterii regeneratoare a lui Dumnezeu, prin care primim viaţa cea nouă prin iertarea păcatelor prin botez şi prin spovadă; prin care primim ocrotirea împotriva diavolului şi apărare împotriva tuturor bolilor; prin care primim apărare de orice primejdie a trupului şi a sufletului. Şi aşa cum pentru magi pământul sfânt luat din ţara lui Isus a fost o continuă ocazie de a-şi aminti de Isus şi de mântuirea lui, de Isus şi de datoria de a-l mărturisi pe Isus între popoarele lor, la fel şi pentru noi apa de Bobotează pe care o vom purta astăzi în casele noastre să fie şi pentru noi o continuă ocazie de a ne aminti de Isus şi de mântuirea lui, dar şi o continuă ocazie de ne aminti de datoria de a-l mărturisi între oameni.

Când Domnul străluceşte în viaţa cuiva, acel om se simte atras de ceea ce aude şi vede, iar apoi mărturiseşte.

Aşa i s-a întâmplat unui bucătar de fast-food, pe nume Nicholas Herman (1614-1691), devenit mai apoi călugăr carmelit, la Paris, sub numele de "fratele Lawrence al Învierii". Acesta, nemulţumit de viaţa lui zilnică, se îngrijora mereu cu privire la mântuirea lui. Apoi într-o zi, în timp ce privea un copac, fu lovit de acelaşi adevăr despre care vorbeşte David (cf. Ps 1,3), şi anume că secretul creşterii spirituale stă în a fi înrădăcinat şi fundamentat în ceva (şi cineva) mai profund şi mai puternic decât tine. Aşa că Nick, după cum obişnuiau prietenii să-i spună, lăsă meseria de bucătar în lume şi intră într-o mănăstire a carmeliţilor din Paris, unde hotărî să-şi transforme viaţa într-un experiment a ceea ce el numea: "conversaţia obişnuită, tăcută şi tainică a sufletului cu Dumnezeu". Deşi în mănăstire şi-a petrecut viaţa în anonimat, lucrând acum într-un atelier de reparat încălţăminte, modul în care el a interacţionat cu Dumnezeu i-a făcut pe mulţi oameni din toată lumea să-l cunoască pe Dumnezeu, aşa cum îl cunoştea şi el acum. Prietenii lui spuneau acum că "îl găseau pe Dumnezeu peste tot, aşa cum îl găsea şi "fratele Lawrence al Învierii", în timp ce repara papucii fraţilor, ca şi atunci când se ruga împreună cu adunarea călugărilor". Iar după ce Nick a murit, prietenii şi fraţii călugări i-au strâns scrisorile lui şi conversaţiile lui într-o carte cu titlul: Practicând prezenţa lui Dumnezeu. Este una dintre cele mai citite cărţi din ultimele patru secole. Domnul Isus a spus: "Şi după ce voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage la mine pe toţi oamenii" (In 12,32). Şi cum va realiza asta? Prin mărturia urmaşilor săi în lume! Creştinule, tu ce mărturie dai lui Dumnezeu, printre semenii între care trăieşti?

Aşadar, cu cât îl laşi pe Isus să se exprime mai mult prin viaţa ta schimbată şi de martor al său, cu atât mai mulţi oameni vor fi atraşi către el. O viaţă creştină frumoasă este ca o stea a Betleemului şi ca o lumină în noapte, care cheamă şi călăuzeşte pe mulţi oameni la Cristos.

Să nu uităm niciodată cuvintele lui Isus: "Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35). "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât văzând ei faptele voastre bune, să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri" (Mt 5,16).

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 92.