Reflecţie: Îngerul de zăpadă

- Nu şi nu!

Pe punctul de-a începe să plângă, puştiul strigă, sus şi tare, că vrea să ia parte la concurs. Cum îl ştiam de încăpăţânat, ar fi stat acolo, urlând cât îl ţineau puterile, toată ziua, până când ori îl lăsăm să participe, ori nu ne mai ardea nici nouă de vreun concurs. Doar nu era prima dată când ne-ar fi stricat joacă! Aşa că, a lehamite, i-am făcut semn să-şi ocupe locul şi am spus încă o dată regulamentul - cu gândul să-l facem să renunţe când o vedea cât e de greu: o să câştige cine face cel mai frumos om de zăpadă, aici, în curtea bisericii, până la amiază. Gata - începem!

Zăpada era tocmai bună şi era din belşug, doar eram la munte - soarele strălucea sus pe cerul înalt şi senin, nu era nici prea frig, nici prea cald - ce mai, nici nu se putea o vreme mai bună. Şi mai era şi vacanţă! Vacanţă de Crăciun, deh! Toţi brăduţii din curte fuseseră împodobiţi cu beteală (n-aveai cum să atârni globuri afară, doar gerul nopţii şi viscolul le-ar fi spart, nu?!) - dar oricum brazii n-aveau nevoie de găteli, erau gata împodobiţi cu zăpadă şi ţurţuri lungi, răsuciţi şi... gustoşi şi străluceau de-ţi luau ochii în soarele dimineţii!

Cum vă spun, zăpada era din belşug, fiecare aveam locul nostru, iar arbitru avea să fie - cine altul - preotul nostru cel tânăr, frumos şi bun. Lumea zicea de el că-i doar un copil, dar uite ce lucruri nemaipomenite face şi nu mai contenea cu laudele. Parcă de când venise el, venise şi bucuria în sat şi oamenii se făcuseră cumva mai buni - doar se ştie că numai oamenii plini de bucurie pot fi cu adevărat buni. Ia uite-l- trece acu' pe lângă noi şi se uită cu luare-aminte cum lucrăm fiecare - da' după cât e de bucuros, cred că mai degrabă ar vrea să facă şi el un om de zăpadă decât să fie "juriul". Sau măcar să pună mâna să ne ajute, să mai îndrepte lucrurile pe ici-pe colo. Dar asta nu se poate! E om mare şi drept - dacă ajută pe unul sau pe altul sau chiar dacă ne ajută pe toţi şi pe fiecare în parte, unde mai e meritul nostru şi unde-i concursul?!

Aşa că se făcu nevăzut în biserică - s-o fi dus să se roage - mi-am spus, doar preoţii nu fac nimic altceva toată ziua decât vorbesc direct cu Tata - adică se roagă pentru noi toţi şi toate celelalte lucruri (spitalul din sat, casa pentru cei bătrâni şi singuri, chiar şi şcoala cea nouă şi cantina pentru drumeţi şi mai ştiu eu câte şi mai câte) se făceau singure, datorită rugăciunilor lui - aşa credeam eu la vremea aceea.

Şi nu m-am mai gândit la altceva decât la omul meu de zăpadă. Era cam caraghios - mi-am zis, da' cum aţi fi vrut să fie un om de zăpadă, cu morcov în loc de nas, cu ochii de cărbune şi cu un surâs larg cât toată faţa fiindcă, vedeţi voi, era un om de zăpadă plin de bucurie! Asta înseamnă că era bun şi înţelept! Da' cum să ştie oamenii că e înţelept, dacă nu-i pun şi o carte în mână?! Aşa că, în loc de matură i-am aşezat sub braţul lui de zăpadă, o carte învelită în coperţi de plastic - ei, ce carte! Asta-i bună! Doar nu era să-mi prăpădesc bunătate de cărţi de şcoală! Am şterpelit de acasă cartea de bucate a mamei, că doar când se topeşte zăpada, o să i-o duc eu înapoi. Şi apoi ce nevoie are ea de carte de bucate, când nimeni nu face bucate aşa de bune ca ea!

Aşa că, vedeţi voi, nici nu ştiu când a trecut timpul şi iată, clopotul bisericii bătu amiază. Am lăsat toţi lopăţelele, făraşul, măturile - uneltele noastre - jos şi ne-am adunat în jurul preotului, să mergem prin curtea bisericii de la un om de zăpadă la altul, să vedem ce-a făcut fiecare. Şi ce credeţi?! Nu erau oameni de zăpadă, aşa cum îi vedeţi desenaţi, rotunzi, burtoşi, cu tigaie sau ceaun în cap şi mătura în mâna - nu - erau aşa, cum să vă spun, chiar sculpturi. Sau cel puţin aşa zicea şi se minuna preotul nostru. Semănau cumva cu oamenii din sat: uite, de al meu zicea că e învăţătorul nostru, de-al lui văru-meu - că era doctorul satului (de unde o fi găsit stetoscop să-i atârne de gât?!), ba uite şi bucătarul de la cantină drumeţilor - şi ce-am mai râs când l-am recunoscut pe şoferul de autobuz - şi tot aşa.

Când am ajuns la omul de zăpadă al pustiului, se făcu deodată tăcere.

Preotul însuşi îl privi mirat, se aplecă şi-l mângâie pe cap (pe nesuferitul de puşti, auzi colo!) aşa că mi-am făcut şi eu loc printre cei mai mari, să văd oare ce minune făcuse plângăciosul ăsta, de tăceau cu toţii! Probabil că nu reuşise să facă nimic, da' aşa era preotul bun cu noi, cu toţi - mai ales cu cei mici!

Când colo, am amuţit de uimire.

Din zăpada înaltă se ridica... un înger. Era de-adevărat un înger! Cu aripi mari, de zăpadă, în care se puteau vedea până şi penele lungi, albe şi strălucitoare, cu veşmânt alb ca zăpada (hei, chiar era din zăpadă!), unduind uşor în jurul lui de-ai fi zis că pluteşte pe nouri, cu mânuţe de zăpadă întinse a îmbrăţişare - era chiar un înger. Avea şi aureola - o închipuise cumva din ţurţuri şi zăpadă şi strălucea în raza lungi în lumina soarelui de amiază - numai că n-avea chip. Faţa lui, albă ca zăpadă, nu avea nici frunte, nici sprâncene, nici ochi, nici obrăjori - nimic.

- N-ai avut timp să-ţi termini opera? - întrebă, cu uimire şi respect, preotul.

- Dar e gata, izbucni în lacrimi puştiul. Cum, nici tu nu înţelegi?! Faţa îngerului e chipul fiecăruia dintre noi şi n-aveam cum să-i fac atâtea chipuri câţi oameni sunt pe pământ!

Era de la sine înţeles cine câştigase concursul. Nu mai era nimic de spus. De fapt, fiecare sculptase ceea ce văzuse. Dar când şi unde oare văzuse puştiul ăsta mic şi plângăcios un înger?!

*

Tata râdea bucuros, apoi se prefăcu supărat:

- Dragul meu, nu-i chiar cinstit ce-ai făcut, ştii?!

- Bine, dar n-am făcut nimic, doar am stat lângă el aşa, din joacă şi dacă toţi m-au văzut pe mine în loc să vadă omul de zăpadă pe care puştiul nu reuşise nici măcar să-l înalţe, nu-i vina mea, ci meritul lor. Fiindcă numai oamenii sfinţi îi văd pe cei asemenea lor.

*

Şi de atunci, în curtea bisericii, se înalţă un înger care are veşmânt alb ca zăpadă, aripi înalte şi strălucitoare ca zăpadă, mânuţe întinse a îmbrăţişare şi aureola sclipitoare ca din ţurţuri de gheaţă - şi n-are chip, fiindcă are chipul tuturor oamenilor de pe pământ.

Dar nimeni nu mai ştie că, în dimineaţa aceea de iarnă, plină de soare, chiar acolo, în curtea bisericii, a stat ca să-l mângâie pe puştiul care plângea un înger de adevărat.

Îngerul de zăpadă.

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 10.