A doua predică de Advent 2012 a părintelui Raniero Cantalamessa

II. Conciliul al II-lea din Vatican: după 50 de ani. O cheie de lectură

1. Conciliul: hermeneutica rupturii şi cea a continuităţii

În această meditaţie aş vrea să reflectez asupra celui de-al doilea mare motiv de celebrare a acestui an: a cincizecea aniversare a începutului Conciliului al II-lea din Vatican.

În ultimele decenii, s-au înmulţit tentativele de a trasa un bilanţ al rezultatelor Conciliului al II-lea din Vatican¹. Nu este cazul de a continua în această linie, iar pe de altă parte nici timpul avut la dispoziţie n-ar permite asta. Paralel cu aceste lecturi analitice, a existat, chiar din anii Conciliului, tentativa unei evaluări sintetice, cu alte cuvinte căutarea unei chei de lectură a evenimentului conciliar. Eu aş vrea să mă inserez în acest efort de a încerca, mai mult, o lectură a diferitelor chei de lectură.

Ele au fost în mod substanţial trei: actualizare (it. aggiornamento), ruptură, noutate în continuitate. Anunţând lumii conciliul, Ioan al XXIII-lea a folosit în mod repetat cuvântul "aggiornamento" [actualizare, aducere la zi], care, graţie lui, a intrat în vocabularul universal. În discursul de deschidere a Conciliului a dat o primă explicaţie la ceea ce înţelegea el cu acest termen: "Al douăzeci şi unulea Conciliu Ecumenic vrea să transmită în întregime, nu diminuată, nu deformată, învăţătura catolică [...]. Însă noi nu trebuie numai să păstrăm această preţioasă comoară, ca şi cum ne-am preocupa numai de antichitate, ci, inimoşi, fără teamă, trebuie să continuăm în lucrarea pe care o cere epoca noastră, continuând drumul pe care Biserica l-a parcurs timp de aproape douăzeci de secole [...]. Este nevoie ca această învăţătură sigură şi neschimbătoare, căreia trebuie să i se dea un asentiment fidel, să fie aprofundată şi expusă în conformitate cu ceea ce este cerut de timpurile noastre"².

Însă, treptat ce lucrările şi sesiunile Conciliului înaintau, s-au schiţat două grupări opuse care accentuau, dintre cele două exigenţe exprimate de papa, prima sau a doua: continuitatea cu trecutul sau noutatea faţă de trecut. În cadrul acestora din urmă, cuvântul "aggiornamento" [actualizare, aducere la zi] a ajuns să fie înlocuit de cuvântul ruptură. Însă cu un spirit şi cu intenţii foarte diferite, în funcţie de propria orientare. Pentru aripa aşa-numită progresistă, era vorba de o cucerire care trebuia salutată cu entuziasm; pentru frontul opus, era vorba de o tragedie pentru întreaga Biserică.

Între aceste fronturi - în acord în afirmarea faptului, dar opuse în evaluarea sa - se situează poziţia Magisteriului papal care vorbeşte despre "noutate în continuitate". Paul al VI-lea, în Ecclesiam suam, reia cuvântul "aggiornamento" [actualizare, aducere la zi] al lui Ioan al XXIII-lea şi spune că vrea să ţină cont de el ca "direcţie programatică"³. La începutul pontificatului său, Ioan Paul al II-lea a reafirmat evaluarea predecesorului său⁴ şi în mai multe ocazii s-a exprimat în aceeaşi linie. Dar mai ales actualul Sfânt Părinte Benedict al XVI-lea a explicat ce anume înţelege Magisteriul Bisericii prin "noutate în continuitate". A făcut asta la puţine luni după alegerea sa, în cunoscutul discurs programatic adresat Curiei Romane la 22 decembrie 2005. Să ascultăm câteva pasaje: "Apare întrebarea: De ce receptarea Conciliului, în mari părţi ale Bisericii, s-a desfăşurat până acum în mod aşa de dificil? Ei bine, totul depinde de interpretarea corectă a Conciliului sau - aşa cum am spune astăzi - de hermeneutica sa corectă, de corecta cheie de lectură şi de aplicare. Problemele receptării s-au născut din faptul că s-au confruntat două hermeneutici contrare şi s-au certat între ele. Una a provocat zăpăceală, cealaltă, în mod tăcut dar tot mai vizibil, a adus roade. Pe de o parte există o interpretare pe care aş vrea s-o numesc «hermeneutică a discontinuităţii şi a rupturii»; ea adesea s-a putut folosi de simpatia mijloacelor mass-media şi chiar de o parte a teologiei moderne. [...] Hermeneuticii discontinuităţii i se opune hermeneutica reformei".

Papa admite că o anumit discontinuitate şi ruptură a existat, dar ea nu se referă la principiile şi la adevărurile de bază ale credinţei creştine, ci la unele decizii istorice. Între acestea aminteşte de situaţia de conflictualitate creată între Biserică şi lumea modernă, care a culminat cu condamnarea în bloc a modernităţii sub Pius al IX-lea, dar şi situaţii mai recente, ca aceea creată de dezvoltările ştiinţei, de noul raport dintre religii cu implicaţiile pe care el le are faţă de problema libertăţii de conştiinţă; nu în ultimul rând, tragedia Shoah care impunea o regândire a atitudinii faţă de poporul ebraic. Scrie el: "Este clar că în toate aceste sectoare, care în ansamblul lor formează o unică problemă, putea să apară şi o oarecare formă de discontinuitate şi că, într-un anumit sens, s-a manifestat de fapt o discontinuitate, în care totuşi, făcându-se diferitele distincţii între situaţiile istorice concrete şi exigenţele lor, nu rezulta că este abandonată continuitatea în principii - fapt care cu uşurinţă scapă la prima vedere. Tocmai în acest ansamblu de continuitate şi discontinuitate la nivele diferite constă natura adevăratei reforme".

Dacă de la planul axiologic, adică al principiilor şi valorilor, trecem la planul cronologic, am putea spune că Conciliul reprezintă o ruptură şi o discontinuitate faţă de trecutul apropiat al Bisericii şi reprezintă, în schimb, o continuitate faţă de trecutul său îndepărtat. În multe puncte, mai ales cu privire la punctul central care este ideea de Biserică, Conciliul a voit să facă o întoarcere la origini, la izvoarele biblice şi patristice ale credinţei.

Lectura Conciliului însuşită de Magisteriu, adică aceea a noutăţii în continuitate, a avut un precursor ilustru în "Eseu despre dezvoltarea doctrinei creştine" al cardinalului Newman, definit adesea, şi pentru asta, "Părintele absent de la Vatican II". Newman demonstrează că, atunci când e vorba despre o mare idee filozofică sau despre o credinţă religioasă, cum este creştinismul, "nu se poate judeca de la începuturile sale cele ce sunt virtualităţile sale şi ţintele la care tine. [...] În funcţie de noile relaţii pe care ea ajunge să le aibă, apar pericole şi speranţe şi principiile vechi reapar sub formă nouă. Ea se schimbă împreună cu ele pentru a rămâne mereu identică sieşi. Într-o lume supranaturală lucrurile merg altfel, dar aici pe pământ a trăi înseamnă a se schimba şi perfecţiunea este rezultatul multor transformări"⁵.

Sfântul Grigore cel Mare anticipa, într-un fel, această convingere atunci când afirma că Scriptura "cum legentibus crescit", "creşte cu aceia care o citesc"⁶; adică ea creşte în virtutea faptului că este citită şi trăită, în măsura în care apar noi întrebări şi noi provocări din partea istoriei. Aşadar, doctrina credinţei se schimbă, dar pentru a rămâne fidelă faţă de ea însăşi; se schimbă în contingenţele istorice, pentru a nu se schimba în substanţe, aşa cum spunea Benedict al XVI-lea.

Un exemplu banal, dar indicativ, este cel al limbii. Isus vorbea limba din timpul său; nu ebraica, limba nobilă şi a Scripturilor (latina timpului!), ci aramaica vorbită de mulţime. Fidelitatea faţă de această realitate iniţială nu putea să constea, şi nu constă, în a continua să vorbească în aramaică tuturor viitorilor ascultători ai Evangheliei, ci să vorbească în greacă grecilor, în latineşte latinilor, în armeană armenilor, în coptă copţilor, şi aşa mai departe până în zilele noastre. Aşa cum spunea Newman, tocmai schimbându-ne suntem adesea fideli faţă de realitatea originară.

2. Litera ucide, Duhul dă viaţa

Cu tot respectul şi admiraţia datorate contribuţiei imense şi pioniereşti a cardinalului Newman, la distanţă de un secol şi jumătate de eseul său şi cu ceea ce a trăit creştinătatea între timp, totuşi nu se poate să nu se prezinte şi o lacună în dezvoltarea argumentului său: absenţa aproape totală a Duhului Sfânt. În dinamica de dezvoltare a doctrinei creştine, nu se ţine cont suficient de rolul proeminent pe care Isus l-a rezervat Mângâietorului în a revela discipolilor acele adevăruri pe care ei încă nu le puteau înţelege şi în a-i conduce "la tot adevărul" (In 16,12-13).

Ce anume permite să se rezolve paradoxul şi să se vorbească despre noutate în continuitate, despre permanenţă în schimbare, dacă nu tocmai acţiunea Duhului Sfânt în Biserică? Înţelesese perfect acest lucru sfântul Irineu atunci când afirmă că revelaţia este ca un "depozit preţios conţinut într-un vas de valoare care, graţiei Duhului lui Dumnezeu, întinereşte mereu şi face să reîntinerească şi vasul care o conţine"⁷. Duhul Sfânt nu spune cuvinte noi, nu creează noi sacramente, noi instituţii, ci reînnoieşte şi dă însufleţeşte mereu cuvintele, sacramentele şi instituţiile create de Isus. Nu face lucruri noi, ci face noi lucrurile!

Atenţia insuficientă faţă de rolul Duhului Sfânt explică multe dintre dificultăţile care s-au creat în receptarea Conciliului al II-lea din Vatican. Tradiţia, în numele căreia unii au refuzat Conciliul, era o Tradiţie în care Duhul Sfânt nu juca nici un rol. Era un ansamblu de credinţe şi de practici fixat o dată pentru totdeauna, valul predicii apostolice care înaintează şi se propagă de-a lungul secolelor şi, ca orice val, nu se poate percepe decât în mişcare. A congela Tradiţia şi a o face să pornească, sau să se termina, la un anumit punct, înseamnă a face din ea o tradiţie moartă şi nu aşa cum o defineşte Irineu o "Tradiţie vie". Charles Péguy exprimă, ca poet, acest mare adevăr teologic:

"Isus nu ne-a dat nişte cuvinte moarte
pe care noi trebuie să le închidem în cutii mi (sau în cutii mari)
şi pe care trebuie să le păstrăm în ulei rânced...
ca pe mumiile din Egipt.
Isus Cristos nu ne-a dat nişte conserve de cuvinte care trebuie păstrate.
Ci ne-a dat cuvinte vii care trebuie să hrănească...
Şi depinde de noi, nestatornici şi trupeşti,
Să facem să trăiască şi să hrănim şi să menţinem vii în timp
Acele cuvinte rostite vii în timp"⁸.

Însă trebuie spus imediat că pe frontul extremismului opus lucrurile nu erau altfel. Aici se vorbea cu plăcere despre "spiritul Conciliului", dar nu era vorba, din păcate, despre Duhul Sfânt. Prin "spiritul Conciliului" se înţelegea acel plus de elan, de curaj inovator, care n-ar fi putut să intre în textele Conciliului din cauza rezistenţei unora şi a necesarului compromis dintre părţi.

Acum aş vrea să încerc să ilustrez ceea ce mi se pare adevărata cheie de lectură pneumatică a Conciliului, adică rolul pe care-l are Duhul Sfânt în punerea în practică a Conciliului. Preluând un gând temerar al sfântului Augustin cu privire la vorba paulină despre literă şi Duh (2Cor 3,6), sfântul Toma de Aquino scrie: "Prin literă se înţelege orice lege scrisă care rămâne în afara omului, chiar şi preceptele morale conţinute în Evanghelie; pentru aceasta chiar şi litera Evangheliei ar ucide, dacă nu s-ar adăuga, înăuntru, harul credinţei care vindecă"⁹.

În acelaşi context, sfântul Doctor afirmă: "Legea nouă este în mod principal însuşi harul Duhului Sfânt care este dat credincioşilor"¹⁰. Preceptele din Evanghelie sunt şi ele legea cea nouă, dar în sens material, în ceea ce priveşte conţinutul; harul Duhului Sfânt este legea cea nouă în sens formal, deoarece dă forţa de a pune în practică aceleaşi precepte evanghelice. Este ceea ce Paul defineşte "legea Duhului care dă viaţa în Cristos Isus" (Rom 8,2).

Acesta este un principiu universal care se aplică oricărei legi. Dacă până şi preceptele evanghelice, fără harul Duhului Sfânt, ar fi "literă care ucide", ce să spunem despre preceptele Bisericii şi ce să spunem, în cazul nostru, despre decretele Conciliului al II-lea din Vatican? "Implementarea", sau punerea în practică a Conciliului nu are loc aşadar de-a dreptul, nu trebuie căutată în aplicarea literală şi aproape mecanică a Conciliului, ci "în Duh", înţelegând cu asta pe Duhul Sfânt şi nu un vag "spirit al Conciliului" deschis la orice subiectivism. Magisteriul papal a fost primul care a recunoscut această exigenţă. Ioan Paul al II-lea scria în 1981: "Toate opera de reînnoire a Bisericii, pe care Conciliul al II-lea din Vatican a propus-o şi a iniţiat-o aşa de providenţial - reînnoire care trebuie să fie în acelaşi timp «aggiornamento» [actualizare, aducere la zi] şi consolidare în ceea ce este veşnic şi constitutiv pentru misiunea Bisericii - nu se poate realiza decât în Duhul Sfânt, adică prin ajutorul luminii sale şi al puterii sale"¹¹.

3. Unde trebuie căutate roadele Conciliului al II-lea din Vatican

Au existat, în realitate, aceste mult dorite "noi Rusalii"? Un cunoscut studios al lui Newman, Ian Ker, a scos în evidenţă contribuţia pe care el o poate da, atât la înţelegerea desfăşurării Conciliului, cât şi la înţelegerea timpului post-Conciliu¹². Ca urmare a definiţiei infailibilităţii papale la Conciliul I din Vatican în 1879, cardinalul Newman a fost indus să facă o reflecţie generală asupra conciliilor şi asupra sensului definiţiilor lor. Concluzia sa a fost că adesea conciliile pot avea efecte neînţelese în acel moment de cei care au participat la ele. Aceştia pot vedea în concilii mult mai mult, sau mult mai puţin, decât ceea ce după aceea vor produce aceste decizii.

În felul acesta, Newman altceva decât să aplice definiţiilor conciliare principiul dezvoltării pe care îl ilustrase cu privire la doctrina creştină în general. O dogmă, ca orice mare idee, nu se înţelege pe deplin decât după ce s-au văzut consecinţele şi dezvoltările sale istorice. După ce fluviul - ca să folosim imaginea sa - din terenul accidentat în care s-a născut, coborând, găseşte în sfârşit patul său larg şi adânc¹³. S-a întâmplat aşa cu definiţia infailibilităţii papale care în climatul aprins din acel moment a părut pentru mulţi că ar conţine mult mai mult decât ceea ce au dedus din ea Biserica şi papa însuşi. Oricum ea nu a făcut inutil orice viitor conciliu ecumenic, aşa cum, în acel moment, s-au temut sau au sperat unii; Conciliul al II-lea din Vatican confirmă asta¹⁴.

Toate acestea au o confirmare singulară în principiul hermeneutic al lui Gadamer despre "istoria efectelor" (Wirkungsgeschichte), conform căruia pentru a înţelege un text trebuie ţinut cont de efectele pe care el le-a produs în istorie, inserându-se în această istorie şi dialogând cu ea¹⁵. Este ceea ce se întâmplă în mod exemplar în lectura spirituală a Scripturii. Ea nu explică textul numai în lumina a ceea ce l-a precedat, aşa cum face lectura istorico-filologică prin cercetarea izvoarelor, ci şi în lumina a ceea ce a urmat după el, explică profeţia în lumina realizării sale în Cristos, Vechiul Testament în lumina Noului Testament.

Toate acestea aruncă o lumină singulară asupra timpului de după Conciliu. Şi aici, adevăratele realizări se situează probabil într-o parte diferită de aceea în care priveam noi. Noi priveam la schimbarea în structuri şi instituţii, la o distribuire diferită a puterii, la limba care trebuie folosită în liturgie şi nu ne dădeam seama cât de mici era aceste noutăţi în comparaţie cu noutatea pe care o realiza Duhul Sfânt. Ne-am gândit să stricăm cu mâinile noastre burdufurile vechi, în timp ce Dumnezeu oferea metoda sa de a strica burdufurile vechi, care constă în a pune în ele vinul nou.

La întrebarea dacă au existat noi Rusalii trebuie să se răspundă fără ezitare: Da! Care este semnul cel mai convingător? Reînnoirea calităţii vieţii creştine, acolo unde aceste Rusalii au fost primite. Faptul cel mai calificator din punct de vedere doctrinal al Conciliului al II-lea din Vatican sunt primele două capitole din Lumen gentium, în care se defineşte Biserica drept sacrament şi drept popor al lui Dumnezeu aflat pe drum sub conducerea Duhului Sfânt, însufleţită de carismele sale, sub conducerea ierarhiei. Aşadar, Biserica drept mister şi instituţie: drept koinonia, înainte de a fi ierarhie. Ioan Paul al II-lea a relansat această viziune făcând din punerea sa în practică "angajarea prioritară în momentul intrării în noul mileniu"¹⁶.

Ne întrebăm: această imagine de Biserică unde a trecut de la documente la viaţă? Unde a luat "carne şi sânge"¹⁷? Unde este trăită viaţa creştină după "legea Duhului", cu bucurie şi convingere, din atracţie şi nu din constrângere? Unde este ţinut Cuvântul lui Dumnezeu la mare cinste, unde se manifestă carismele, unde este mai simţită neliniştea pentru o nouă evanghelizare şi pentru unitatea creştinilor?

Fiind vorba de un fapt interior care are loc în inima persoanelor, răspunsul ultim la aceste întrebări îl cunoaşte numai Dumnezeu. Ar trebui să repetăm, cu privire la noile Rusalii, ceea ce spunea Isus despre împărăţia lui Dumnezeu: "Nici nu poţi spune: «Iat-o aici!» sau «Iat-o acolo!», căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este printre voi" (Lc 17,21). Totuşi putem percepe semne, ajutaţi şi de sociologia religioasă care se ocupă de aceste lucruri. Din acest punct de vedere, răspunsul care se dă din mai multe părţi la această întrebare este: în mişcările ecleziale!

Trebuie precizat imediat un lucru. Din mişcările ecleziale fac parte, în substanţă dacă nu în formă, şi parohiile, asociaţiile de credincioşi şi noile comunităţi, în care se trăieşte aceeaşi koinonia şi aceeaşi calitate de viaţă creştină. Din acest punct de vedere, mişcările şi parohiile nu trebuie văzute în opoziţie sau în concurenţă între ele, ci unite în realizarea, în mod diferit, a unuia şi aceluiaşi model de viaţă creştină. Între ele trebuie menţionate şi unele din aşa-numitele "comunităţi de bază", cele în care factorul politic nu a izbândit asupra factorului religios.

Trebuie să se insiste asupra numelui corect: mişcări "ecleziale", nu mişcări "laicale". Majoritatea dintre ele sunt formate, nu dintr-una, ci din toate componentele ecleziale: laici, desigur, dar şi episcopi, preoţi, călugări, surori. Reprezintă ansamblul carismelor, "poporul lui Dumnezeu" din Lumen gentium. Numai din motive practice (pentru că există deja Congregaţia clerului şi cea a persoanelor consacrate) se ocupă de ele "Consiliul Pontifical al laicilor".

Ioan Paul al II-lea vedea în aceste mişcări şi comunităţi parohiale vii "semnele unei noi primăveri a Bisericii"¹⁸. În acelaşi sens s-a exprimat, în mai multe ocazii, Papa Benedict al XVI-lea¹⁹. În omilia de la Liturghia crismei din Joia Sfântă 2012 a spus: "Cel care priveşte la istoria din perioada post-conciliară, poate recunoaşte dinamica adevăratei reînnoiri, care adesea a asumat forme neaşteptate în mişcări pline de viaţă şi care face aproape tangibile vivacitatea inepuizabilă a Bisericii, prezenţa şi acţiunea eficace a Duhului Sfânt".

Vorbind despre semnele unor noi Rusalii nu se poate să nu se menţioneze în mod deosebit, măcar datorită vastităţii fenomenului, Reînnoirea carismatică, sau Reînnoirea în Duhul, chiar dacă ea nu este, propriu-zis vorbind, o mişcare eclezială în sensul sociologic al termenului (nu are un fondator, o structură, o spiritualitate proprie), ci este mai degrabă un curent de har destinat să se răspândească în Biserică asemenea unei descărcări electrice în masă.

Când, pentru prima dată, în 1973, unul din cei mai mari artizani ai Conciliului al II-lea din Vatican, cardinalul Suenens, a auzit vorbindu-se despre fenomen, scria o carte intitulată: "Duhul Sfânt - izvorul speranţelor noastre", şi iată ce povesteşte în memoriile sale: "Am încetat să scriu cartea. M-am gândit că era problemă de cea mai elementară coerenţă să acord atenţie acţiunii Duhului Sfânt, oricât de surprinzător s-ar putea manifesta ea. Eram deosebit de interesat de vestea trezirii carismelor, din moment ce Conciliul invocase o asemenea trezire".

Şi iată ce a scris după ce a constatat personal şi a trăit dinăuntru această experienţă, împărtăşită acum de milioane de alte persoane: "Dintr-o dată, sfântul Paul şi Faptele Apostolilor păreau că devin vii şi devin parte din prezent; ceea ce era în mod autentic adevărat în trecut pare să se întâmple din nou sub ochii noştri. Este o descoperire a adevăratei acţiuni a Duhului Sfânt care este mereu în acţiune, aşa cum a promis însuşi Isus. El îşi menţine cuvântul său. Este din nou o explozie a Duhului de la Rusalii, o bucurie care devenise necunoscut pentru Biserică"²⁰.

Desigur, mişcările ecleziale şi noile comunităţi nu epuizează toate potenţialităţile şi aşteptările de reînnoire ale Conciliului, dar răspund la cea mai importantă dintre ele, cel puţin în ochii lui Dumnezeu. Ele nu sunt scutite de slăbiciuni şi uneori şi de derive parţiale; dar ce altă mare noutate a apărut în istoria Bisericii fără divagaţii umane? Nu s-a întâmplat acelaşi lucru când, în secolul al XIII-lea, au apărut ordinele cerşetoare? Şi atunci au fost Pontifi Romani, mai ales Inocenţiu al III-lea, care au recunoscut şi au primit cei dintâi harul momentului şi au încurajat restul episcopatului să facă la fel.

4. O promisiune îndeplinită

Aşadar, ne întrebăm: care este semnificaţia Conciliului, înţeles ca ansamblul documentelor produse de el, Dei Verbum, Lumen gentium, Gaudium et spes, Nostra aetate, etc.? Le vom lăsa deoparte pentru a aştepta totul de la Duhul Sfânt? Răspunsul este conţinut în fraza cu care Augustin rezumă raportul dintre lege şi har: "A fost dată legea pentru ca să se caute harul şi a fost dat harul pentru ca să se respecte legea"²¹. Aşadar, Duhul nu dispensează de valorizarea literei, adică a decretelor, Conciliului al II-lea din Vatican; dimpotrivă, chiar el stimulează la studierea lor şi la punerea lor în practică. Şi de fapt, în afara ambientului şcolar şi academic unde ele sunt materie de discuţie şi de studiu, tocmai în realităţile ecleziale amintite mai sus ele sunt ţinute la mare cinste.

Am experimentat asta eu însumi. Eu m-am eliberat de prejudecăţile împotriva evreilor şi împotriva protestanţilor, absorbite în anii de formare, nu pentru că am citit Nostra aetate, ci pentru că am avut şi eu, în spaţiul meu mic şi prin meritul câtorva fraţi, experienţa noilor Rusalii. După aceea am simţit nevoia de a reciti Nostra aetate, aşa cum am recitit Dei Verbum după ce Duhul a făcut să se nască în mine o nouă iubire faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de evanghelizare. Însă mişcarea poate să fie în cele două sensuri: unii - pentru a folosi limbajul lui Augustin - de literă au fost induşi să-l caute pe Duhul, alţii de Duhul au fost determinaţi să respecte litera.

Poetul Thomas S. Eliot a scris nişte versuri care ne pot lumina cu privire la sensul celebrărilor care au loc pentru cei 50 de ani ai Conciliului al II-lea din Vatican:

"Nu trebuie să ne oprim în explorarea noastră
Şi sfârşitul explorării noastre
Va fi să ajungem acolo de unde am plecat
Şi să cunoaştem locul pentru prima dată"²².

După atâtea explorări şi controverse, suntem conduşi din nou şi noi acolo de unde am plecat, adică la evenimentul Conciliului. Însă strădania din jurul său n-a fost zadarnică pentru că, în sensul cel mai profund, numai acum suntem în măsură "să cunoaştem locul pentru prima dată", adică să-i evaluăm semnificaţia, necunoscută nici chiar de Părinţii Conciliului.

Asta permite să spunem că pomul crescut din Conciliu este coerent cu sămânţa din care s-a născut. De fapt, din ce s-a născut evenimentul Conciliului al II-lea din Vatican? Cuvintele cu care Ioan al XXIII-lea descrie emoţia care a însoţit "înflorirea neaşteptată în inima sa şi de pe buzele sale a cuvântului simplu Conciliu"²³, au toate semnele unei inspiraţii profetice. În discursul de încheiere a primei sesiuni el a vorbit despre Conciliu ca despre "noi dorite Rusalii, care vor îmbogăţi Biserica din belşug cu energii spirituale"²⁴.

La 50 de ani de distanţă nu putem decât să constatăm împlinirea din partea lui Dumnezeu a promisiunii făcute Bisericii prin gura umilului său slujitor, fericitul Ioan al XXIII-lea. Dacă nu se pare că a vorbi despre noi Rusalii este cam exagerat, date fiind toate problemele şi controversele apărute în Biserică după Conciliu şi din cauza Conciliului, nu trebuie să facem altceva decât să mergem ca să recitim Faptele Apostolilor şi să constatăm că probleme şi controverse n-au lipsit nici după primele Rusalii. Şi nu mai puţin aprinse decât cele de astăzi!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Cf. Il Concilio Vaticano II. Recezione e attualit? alla luce del Giubileo, a cura di R. Fisichella, Ed. San Paolo 2000.
² Ioan al XXIII-lea, Discurs de deschidere a Conciliului al II-lea din Vatican, 11 octombrie 1962, nr. 6,5. (Textele Conciliului sunt citate în versiunea prezentă pe situl internet oficial al Vaticanului).
³ Paul al VI-lea, Enciclica Ecclesiam suam, 52; cf. şi Insegnamenti di Paolo VI, vol. IX (1971), pag. 318.
⁴ Ioan Paul al II-lea, Audienţa generală din 1 august 1979.
⁵ J.H. Newman, Lo sviluppo della dottrina cristiana, Bologna, Il Mulino 1967, pag. 46 şu.
⁶ Grigore cel Mare, Comentariu la Iob XX,1 (CC 143 A, pag. 1003).
⁷ Sf. Irineu, Împotriva ereziilor, III, 24,1.
⁸ Ch. Péguy, Le Porche du myst?re de la deuxi?me vertu, La Pléiade, Paris 1975, pag. 588 şu (trad. ital. di M. Cassola, Milano 1978, pag. 60-62).
⁹ Toma de Aquino, Summa theologiae, I-IIae, q. 106, a. 2.
¹⁰ Ibid., q. 106, a. 1; cf. deja Augustin, De Spiritu et littera, 21, 36.
¹¹ Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică A Concilio Constantinopolitano I, 25 martie 1981, în: AAS 73 (1981) 515-527.
¹² I. Ker, Newman, the Councils, and Vatican II, în: "Communio". International Catholic Review, 2001, pag. 708-728.
¹³ Newman, op. cit., pag. 46.
¹⁴ Un exemplu şi mai clar este cel care s-a întâmplat cu Conciliul ecumenic din Efes din 431. Definirea Mariei ca Theotokos, Născătoare de Dumnezeu, în intenţiile Conciliului şi mai ales ale promotorului său Ciril din Alexandria, trebuia să folosească numai pentru a afirma unitatea de persoană a lui Cristos. De fapt, ea a deschis calea pentru imensa înflorire de evlavie faţă de Fecioară şi pentru construirea primelor bazilici în cinstea ei, între care "Santa Maria Maggiore" la Roma. Unitatea de persoană a lui Cristos a fost definită într-un alt context şi în manieră mai echilibrată, de Conciliul din Calcedon din 451.
¹⁵ Cf. H.G. Gadamer, Wahrheit und Methode, Tübingen 1960.
¹⁶ Novo millennio ineunte, 42.
¹⁷ I. Ker, art. cit., pag. 727.
¹⁸ Ioan Paul al II-lea, Novo millennio ineunte, 46.
¹⁹ Cf. discursul său adresat mişcărilor ecleziale în ajunul Rusaliilor 2006 în: The Beauty of Being a Christian. Movements in the Church. Proceedings of the Second World Congress on the Ecclesial Movements and New Communities (Frascati 31 mai - 1 iunie 2006), Roma, Libreria Editrice Vaticana 2007.
²⁰ Card. L.-J. Suenens, Memories and Hopes, Dublin, Veritas 1992, pag. 267.
²¹ Augustin, De Spiritu et littera ,19,34.
²² T.S. Eliot, Four Quartets V , The Complete Poems and Plays, Faber & Faber, Londra 1969, pag. 197:
"We shall not cease from exploration
And the end of our exploring
Will be to arrive where we started
And know the place for the first time".
²³ Ioan al XXIII-lea, Discurs de deschidere a Conciliului al II-lea din Vatican, 11 octombrie 1962, nr. 3,1.
²⁴ Ioan al XXIII-lea, Discurs de încheiere a primei perioade a Conciliului, 8 decembrie 1962, nr. 3, 6.

lecturi: 8.