Drumul spiritual în sfântul Ioan al Crucii

"Sufletul nu poate să fie posedat de unirea divină până când nu s-a despuiat de iubirea faţă de lucrurile create"

De Pietro Barbini

Teolog, poet, mistic, preot şi întemeietor al Ordinului Carmeliţilor Desculţi, sfântul Ioan al Crucii, proclamat sfânt în 1726 de Benedict al XIII-lea şi învăţător al Bisericii de Pius al XI-lea în 1926, reprezintă una din figurile de referinţă ale culturii occidentale, considerat un maestru al misticii creştine (sfânta Tereza de Avila îl numea "părintele sufletului meu") şi unul dintre cei mai mari poeţi în limba spaniolă. Gândirea sa a influenţat foarte mulţi filozofi şi teologi cum ar fi T. S. Eliot, Thomas Merton, Edith Stein, Jacques Maritain, Hans Urs von Balthasar, Ioan Paul al II-lea şi mulţi alţii.

Acest preot spaniol, ca mulţi alţi sfinţi înainte de el şi după el, a avut ocazia să experimenteze concret, în decursul vieţii sale, belşugul harului divin printru "drum" lung şi întortocheat bogat în lipsuri, suferinţe şi umiliri, dar aşa cum obişnuia să spună sfântul: "Dumnezeu umileşte mult sufletul pentru a-l înălţa după aceea mult", dar pentru ca acest lucru să se împlinească este necesar ca omul să dea totul din sine cu spirit de iubire.

Sfântul Ioan al Crucii s-a născut într-o familie săracă pe lângă Avila în 1540; rămas orfan de tată a trebuit să muncească pentru a-şi plăti studiile, la un colegiu iezuit, iar după cel le-a terminat în mod eminent a intrat în Ordinul Carmelit cu numele de fratele Ioan de Sfântul Matia. După aceea a fost trimis la Salamanca pentru studii unde a cunoscut-o pe sfânta Tereza de Avila, prim moment de cotitură a vieţii sale, pentru care a devenit colaborator apropiat.

Al doilea episod important, cel care a schimbat definitiv viaţa sa, a avut loc în 1572, când, acuzat pe nedrept că este un "frate răzvrătit", a fost închis timp de nouă luni într-o închisoare la Toledo unde a îndurat tot soiul de chinuri (foame, sete, frig, boală, singurătate, lovituri şi batjocură). În această situaţie dificilă, insuportabilă pentru orice altă fiinţă umană, sfântul Ioan a compus cele mai vestite şi emoţionante poezii de iubire, bogate în patos şi pasiune faţă de acel Dumnezeu, continuu izvor de inspiraţie, care nu l-a părăsit niciodată în timpul închiderii sale şi pe care l-a simţit mereu alături în momentele cele mai dificile.

Printre operele sale cele mai semnificative sunt "Cântarea spirituală" şi "Noaptea întunecată a sufletului", două capodopere de nivel foarte înalt şi valoare inestimabilă prin intensitatea expresivă a versurilor sale şi simbolismul puternic al poeticii.

Prima descrie căutarea neliniştită a mirelui pierdut, Isus Cristos, până la regăsirea fericită, definită un fel de Cântarea Cântărilor din Noul Testament, a doua relatează călătoria dificilă a sufletului până la plinătatea unirii cu Dumnezeu; din "noaptea întunecată", care reprezintă dificultăţile existenţei, descrise în mod magistral de sfânt, ajungând la întâlnirea şi la unirea cu Dumnezeu, vârtej al existenţei, capabil să umple acel gol existenţial al sufletului insuflat în om, o unire care completează, aşa încât îl transformă pe omul însuşi ("iubit în Iubit transformat!").

Sfântul Ioan al Crucii, prin poetica sa, îi îndeamnă pe credincioşi să părăsească propria voinţă, mereu limitată deoarece e umană, aşa încât să-l poată primi pe deplin pe Cristos şi să se renască la viaţă nouă cu El. Acesta este punctul fundamental al întregii sale opere, prin care sfântul trasează un adevărat "parcurs al sufletului", valabil pentru toţi şi foarte actual şi astăzi, pentru a ajunge la întâlnirea şi la unirea cu divinul.

Acest drum spiritual, care prevede trecerea de trei faze, "purgativă, iluminatoare şi unitivă", cere un efort ascetic al sufletului care nu este indiferent, dar care fără îndoială va fi răsplătit în viitor când omul, eliberat de orice alipire pământească şi de orice povară a sufletului, va fi total curat şi liber să ajungă la unitate cu Dumnezeu. De fapt, sfântul poet subliniază că "sufletul nu poate să fie posedat de unirea divină până când nu s-a despuiat de iubirea faţă de lucrurile create".

În substanţă, toată gândirea, poetica şi mistica lui Ioan al Crucii se rotesc în jurul a ceea ce am putea defini ca un soi de "teologie a profitului", adică, a renunţa la toate pentru a avea din nou după aceea, prin harul divin, toate din prisos, deoarece, numai şi exclusiv renunţând la "lucrurile din lume", aşadar prin actul simbolic al "despuierii de omul vechi", este posibilă întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu, Binele Suprem, pace perpetuă şi plinătate a sufletului.

(După Zenit, 14 decembrie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 59.