Reflecţie la duminica a II-a din Advent - C

În ciuda păcatelor noastre, Dumnezeu ne mai iubeşte încă

După ce duminica trecută, când am început timpul sfânt al Adventului, am văzut că Isus, mirele nostru divin, va veni iarăşi la noi, ca după profeţie, să ne împlinească dorinţa de fericire (cf. Ier 33,14), ducându-ne în palatele sale cereşti (cf. In 14,3), şi că va veni cu semne pe care nici un om şi nici un mire de pe pământ nu le-ar putea face pentru mireasa lui, căci va veni cu semne inconfundabile, cum ar fi: clătinarea puterilor cereşti, cu semne în soare, lună şi stele, şi cu vuietul mării şi valurilor (cf. Lc 21,25). Duminica aceasta vom vedea cum va trebui să ne pregătim noi, mireasa, pentru a întâmpina cum se cuvine pe mirele nostru divin.

În mod intenţionat, în această reflecţie, am să folosesc cuvântul "mire", şi pentru Tatăl, şi pentru Fiul, şi pentru Duhul Sfânt, pentru că ei sunt una (cf. In 10,30), şi pentru că persoanele divine nu vin una fără alta (cf. Mc 9,37b); şi cuvântul "mireasă" atât pentru vechiul popor ales al lui Dumnezeu, Israelul, cât şi pentru nouă popor ales al lui Dumnezeu, Biserica, formată din iudeii şi păgânii care au venit la mântuirea lui Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt.

În evanghelia de astăzi (cf. Lc 3,1-6), sfântul Luca ne descrie starea jalnică în care se găsea Mireasa lui Dumnezeu, de la acea vreme, Israelul. Această stare jalnică se datora infidelităţii faţă de mirele ei, şi ataşarea ei de idoli. Din cauza acestei infidelităţi faţă de Dumnezeu, Israelul, ajunsese stăpânit de păgânii cei mai feroce: împăratul păgân Tiberiu Cezar, procuratorul păgân Pilat din Pont şi tetrarhii păgâni: Irod, Filip şi Lisania. Iar religios, în loc de un mare preot, era condusă de doi mari preoţi, Ana şi Caiafa, ambii ilegitimi şi depărtaţi de Dumnezeu.

Dar partea frumoasă din această tristă istorie, este faptul că, deşi poporul lui Israel s-a rătăcit sufleteşte şi s-a îndepărtat foarte mult de Dumnezeu, că deşi poporul lui Israel a devenit indiferent faţă de Dumnezeu şi a uitat de el, făcându-se sclav al păgânilor şi idolilor lor, Dumnezeu, deşi îndurerat de toate aceste rele, totuşi nu s-a supărat pe ei, nu s-a îndepărtat de ei, nu a uitat de ei, nu a rămas indiferent faţă de ei şi nu i-a părăsit. Iar ca dovadă stă faptul că, după cum ne spune evanghelia de astăzi, Dumnezeu, ocolind palatul regal şi sinagoga, aşa cum le va cere şi magilor să o facă (cf. Mt 2,12), l-a trimis pe Ioan Botezătorul ca să-i vorbească poporului său Israel, miresei sale, despre iubirea lui vie şi despre grija lui atentă faţă de mântuirea lor. Iar de la această mântuire nu a exclus pe nimeni dintre cei care o doresc şi se pregătesc să o primească, fie iudei sau păgâni (cf. Lc 3,4-5), căci orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu (cf. Lc 3,6).

Aşa cum într-un cântec, un mire poet i-a cerut miresei sale iubite: "Fă-mi un loc în inima ta", aşa ne spune şi nouă, astăzi, Dumnezeu, prin glasul lui Ioan Botezătorul: "Omule, făptura şi mireasa mea, fă-mi un loc în inima ta, şi în veci nu vei regreta!"

Ioan Botezătorul, prietenul Mirelui, cel care ascultă şi se bucură de glasul mirelui (cf. In 3,29), imediat ce a primit misiunea de la Dumnezeu, a început să străbată toată regiunea din jurul Iordanului, ducând această veste bună. Şi acolo în tăcerea pustiului, ca în vremea tinereţii ei (cf. Os 2,14-15), el a chemat mireasa Domnului, poporul Israel, să se căiască de păcatele sale şi să primească iubirea, iertarea şi oferta mântuirii. Nu numai Ioan Botezătorul a primit această misiune de la Dumnezeu, ci şi orice "prieten şi mireasă ai mirelui, Isus".

Predica lui Ioan Botezătorul de lângă pustiul Iordanului a constituit o împlinire a profeţiei lui Isaia, care spune: "Un glas strigă, pregătiţi în pustiu calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit" (Is 40,3-5).

Ioan era glasul celui ce strigă în pustiu, iar Israel, mireasa lui iubită, era pustiul. Sufleteşte, poporul evreu, era ca un pustiu uscat şi împietrit, un pustiu fără viaţă şi fără rod. De aceea, pentru a-l putea primi pe Dumnezeu ca mire al sufletului lor, toţi trebuiau să treacă printr-o profundă schimbare morală.

Pe vremuri, când un rege vroia să viziteze un anumit ţinut, îşi trimitea înainte mesagerii, pentru a vedea dacă drumurile pe care urma să călătorească regele sunt reparate şi bune, dacă ridicăturile şi gropile din drumuri erau netezite. Iar Ioan Botezătorul ne spune că şi Regele divin procedează la fel atunci când vrea să vină la poporul său şi la mireasa sa, adică cere drumuri curate fără ridicături şi gropi, fără curbe periculoase şi fără asperităţi (cf. Lc 3,5).

Cristos nu va veni niciodată într-o viaţă în care domină munţi de mândriei şi ai prejudecăţii, văile lăsate de vicii, drumurile întortocheate ale necinstei şi minciunii, drumurile stricate de lipsa dragostei. Totul trebuie reparat şi îndreptat prin mărturisirea păcatelor, prin veghere, prin rugăciune, prin fapte de pocăinţă şi de dragoste (cf. Fil 1,4-6.8-11).

La 20 septembrie 1974, a fost inaugurată cea mai modernă şosea de mare altitudine din România, numită Transfăgărăşanul. Această şosea asigură legătura dintre Transilvania şi Muntenia şi are o lungime de 90 km. Ceea ce impresionează la această şosea este volumul mare de muncă de la realizarea ei; milioane de metri cubi de piatră a fost spartă şi cărată; multe şi lungi tuneluri prin stâncă au fost croite; multe viaducte peste văi şi multe poduri peste ape de munte au fost construite; totul s-a făcut la un grad înalt de periculozitate, căci înălţimea şoselei ajunge până la 2.034 m. Timpul de execuţie a fost de 10 ani, iar costul mai multe milioane de dolari.

Am amintit astăzi de şoseaua Transfăgărăşan şi unele dintre amănuntele construcţiei ei pentru că şi Dumnezeu ne cere nouă astăzi o astfel de şosea, care să ne lege inima noastră de inima lui; căci sufletul omului păcătos este ca un drum plin de gropi, văi, de denivelări şi de strâmbături. De aceea, să umplem şi noi orice vale, să plecăm şi noi orice munte, şi să îndreptăm orice cale strâmbă şi colţuroasă din suflet, şi să-i pregătim Domnului un drum bun (cf. Lc 3,4-6).

Trebuie să ştim că toţi apostolii, toţi ucenicii şi toţi prietenii şi colaboratorii Domnului din toate timpurile şi-au construit toţi câte un "Transfăgărăşan" prin inima lor, pentru ca Isus să poată ajunge la ei, să rămână la ei şi să cineze cu ei (cf. Ap 3,20).

Evanghelii când vorbesc că Isus a fost primit în casa lui Petru şi Andrei (cf. Mc 1,29), în casa lui Maria şi Marta (cf. Lc 10,38), în casa lui Simon Farizeul (cf. Mt 26,6), în casa lui Matei şi Zaheu (cf. Lc 19,1), în casele femeilor care îl ajutau cu avutul lor (cf. Lc 8,1-3), vorbesc în primul rând de acest drum lin şi curat pe care aceştia l-au construit lui Isus, spre şi în inima lor.

În Anglia este o fabrică de hârtie fină care foloseşte în procesul de fabricaţie numai gunoaie şi deşeuri. Unui om care nu-i venea să creadă, directorul l-a chemat în fabrică şi i-a arătat adevărul, şi ca să fie şi mai convingător, directorul, i-a dat şi un top de hârtie fină din astfel de deşeuri.

Aşa o fabrică are şi Dumnezeu. Ea este Biserica, aceea care, prin Spovadă şi Împărtăşanie (cerute insistent în acest timp de Advent), schimbă omul din rău în bun; sau ca să fim în ton cu Evanghelia, îndreaptă căi strâmbe, netezeşte drumuri colţuroase, umple văi, pleacă munţi, construieşte o şosea "Transfăgărăşan" din inima noastră spre inima lui Dumnezeu. Sau cum spune profetul Baruh din prima lectură (cf. Bar 5,1-9) şi sfântul Paul din cea de-a doua lectură de astăzi (cf. Fil 1,4-6.8-11), dezbracă de cele rele şi îmbracă cu cele bune.

Şi ca probă a minunilor pe care le fac Spovada şi Împărtăşania, după ce am amintit de apostolii şi de primii creştini, am să vă dau alte două exemple, care să vă convingă că Biserica mai este încă fabrica de schimbare a sufletelor pătate de păcat, în suflete curăţite de har. Astfel:

Maria Egipteanca (344-422) era plină de atâţia munţi şi atâtea prăpăstii în sufletul ei, de atâta oroare şi păcat, încât nu numai că Isus nu putea să intre în inima ei, dar nici ea nu mai putea în prezenţa lui Isus. Atunci a intrat într-o biserică, unde s-a spovedit şi s-a împărtăşit, iar apoi s-a dus la propriu în pustiu, unde timp de 17 ani de rugăciune şi pocăinţă, a înlăturat toţi munţii, a astupat toate văile, a netezit toate asperităţile din sufletul ei şi astfel a pregătit cale dreaptă Domnului un drum spre sufletul ei.

Sfântul Ioan Gualbert (1073-1193) avea în suflet munţii egoismului şi ai răzbunării, dar şi gropile viciului. Odată pe când urmărea pe ucigaşul fratelui său, l-a găsit pe acesta dormind într-o zi de Vinerea Mare, pe marginea unei prăpastii. Acesta trezindu-se la timp, a căzut în genunchi înaintea lui, cu mâinile în formă de cruce, şi l-a rugat ca, în numele lui Isus care moare pentru mântuirea oricărui păcătos care îl primeşte ca mântuitor, să îl ierte. Sabia Duhului a pătruns atunci în inima lui Ioan Gualbert şi, în numele lui Isus care a murit pentru mântuirea păcătoşilor, l-a iertat pe ucigaş. Dar nu numai atât, s-a dus într-o biserică închinată Maicii Domnului, s-a spovedit şi s-a împărtăşit, a depus sabia şi armura de cavaler şi a început o viaţa nouă dedicată numai lui Isus Cristos, într-o mănăstire. Şi exemplele ar putea să continue.

Pentru mirele nostru Isus, care nu ne-a părăsit în ciuda tuturor păcatelor noastre, şi care se va întoarce să ne ia cu el în Casa Tatălui său veşnic, se merită acest efort de schimbare. Şi nu numai că se merită, dar cu harul său nici nu este prea greu (cf. 2Cor 12,9). De aceea spunem şi noi cu sfântul Augustin (354-430): "Dacă atâţia şi atâtea au putut, eu de ce nu aş putea"?

Mult succes tuturor!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 10.