Omilia Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea în noaptea de Crăciun

(24 decembrie 2012)

Iubiţi fraţi şi surori,

Mereu din nou frumuseţea acestei Evanghelii atinge inima noastră - o frumuseţe care este strălucire a adevărului. Mereu din nou ne înduioşează faptul că Dumnezeu se face prunc, pentru ca noi să-l putem iubi, pentru ca să îndrăznim să-l iubim şi, ca prunc, se pune cu încredere în mâinile noastre. Dumnezeu aproape că spune: Ştiu că strălucirea mea te înspăimântă, că în faţa măreţiei mele tu încerci să te afirmi pe tine însuţi. Ei bine, vin deci la tine ca prunc, pentru ca tu să poţi să mă primeşti şi să mă iubeşti.

Mereu din nou mă atinge şi cuvântul evanghelistului, spus aproape în mod fugitiv, că pentru ei nu era loc la han. În mod inevitabil apare întrebarea despre cum ar merge lucrurile dacă Maria şi Iosif ar bate la uşa mea. Ar fi loc pentru ei? Şi apoi ne vine în minte că această veste, aparent întâmplătoare, despre lipsa de loc la han care împinge Sfânta Familie în grajd, evanghelistul Ioan a aprofundat-o şi a dus-o la esenţă scriind: "A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit" (In 1,11). Astfel, marea problemă morală despre cum merg lucrurile la noi în privinţa refugiaţilor, a evacuaţilor, a migranţilor capătă un sens şi mai fundamental: avem loc cu adevărat pentru Dumnezeu, atunci când El încearcă să intre la noi? Avem timp şi spaţiu pentru El? Oare nu este respins de noi chiar Dumnezeu? Asta începe cu faptul că nu avem timp pentru Dumnezeu. Cu cât mai repede putem să ne mişcăm, cu cât devin mai eficiente instrumentele care ne fac să economisim timp, cu atât mai puţin timp avem la dispoziţie. Şi Dumnezeu? Problema care se referă la El nu pare niciodată urgentă. Timpul nostru este deja complet umplut. Însă lucrurile merg şi mai în profunzime. Dumnezeu are un loc cu adevărat în gândirea noastră? Metodologia gândirii noastre este în aşa fel concepută încât El, în fond, nu trebuie să existe. Chiar dacă pare că bate la uşa gândirii noastre, El trebuie să fie îndepărtat cu vreun raţionament. Pentru a fi considerată serioasă, gândirea trebuie să fie concepută în aşa fel încât să facă superfluă "ipoteza Dumnezeu". Nu există loc pentru El. Chiar şi în simţirea şi voinţa noastră nu există spaţiu pentru El. Noi ne vrem pe noi înşine, vrem lucrurile care se pot atinge, fericirea experimentabilă, succesul proiectelor noastre personale şi ale intenţiilor noastre. Suntem complet "umpluţi" de noi înşine, aşa încât nu rămâne nici un spaţiu pentru Dumnezeu. Şi pentru aceasta nu există spaţiu nici pentru ceilalţi, pentru copii, pentru săraci, pentru străini. Pornind de la cuvântul simplu cu privire la locul care lipseşte la han putem să ne dăm seama cât de necesară este exortaţia sfântului Paul: "Schimbaţi-vă prin înnoirea minţii!" (Rom 12,2). Paul vorbeşte despre înnoire, despre deschiderea intelectului (nous) nostru; vorbeşte, în general, despre modul în care vedem lumea şi pe noi înşine. Convertirea de care avem nevoie trebuie să ajungă cu adevărat până la profunzimile raportului nostru cu realitatea. Să-l rugăm pe Domnul pentru ca să devenim vigilenţi faţă de prezenţa sa, pentru ca să auzim cum El bate în mod liniştit şi totuşi insistent la uşa fiinţei noastre şi a voinţei noastre. Să-l rugăm pentru ca în interiorul nostru să se creeze un spaţiu pentru El. Şi pentru ca în acest mod să-l putem recunoaşte şi în cei prin care ni se adresează nouă: în copii, în suferinzi şi în abandonaţi, în marginalizaţi şi în săracii din această lume.

Mai există un al doilea cuvânt în relatarea de Crăciun asupra căruia aş vrea să reflectez împreună cu voi: imnul de laudă pe care îngerii îl intonează după mesajul cu privire la Mântuitorul nou-născut: "Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte". Dumnezeu este glorios. Dumnezeu este lumină curată, strălucire a adevărului şi a iubirii. El este bun. Este adevăratul bine, binele prin excelenţă. Îngerii care-l înconjoară transmit în primul rând pur şi simplu bucuria datorită perceperii gloriei lui Dumnezeu. Cântarea lor este o iradiere a bucuriei care-i umple. În cuvintele lor auzim, ca să spunem aşa, ceva din sunetele melodioase din cer. Acolo nu este subînţeleasă nici o întrebare cu privire la scop, există pur şi simplu realitatea de a fi plini de fericirea care provine din perceperea strălucirii curate a adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu. De această bucurie vrem să ne lăsăm atinşi: există adevărul. Există bunătatea curată. Există lumina curată. Dumnezeu este bun şi El este puterea supremă mai presus de toate puterile. De acest fapt ar trebui pur şi simplu să ne bucurăm în această noapte, împreună cu îngerii şi cu păstorii.

Cu gloria lui Dumnezeu în înaltul cerurilor este în relaţie pacea pe pământ între oameni. Acolo unde nu se dă glorie lui Dumnezeu, unde El este uitat sau chiar negat, nu există nici pace. Însă astăzi, curente de gândire răspândite afirmă contrariul: religiile, îndeosebi monoteismul, ar fi cauza violenţei şi a războaielor în lume; ar trebui mai întâi eliberată omenirea de religii, pentru ca să se creeze apoi pacea; monoteismul, credinţa în unicul Dumnezeu, ar fi prepotenţă, cauză de intoleranţă, pentru că pe baza naturii sale el ar vrea să se impună tuturor cu pretenţia că este unicul adevăr. Este adevărat că, în istorie, monoteismul a folosit ca pretext pentru intoleranţă şi violenţă. Este adevărat că o religie se poate îmbolnăvi şi astfel să ajungă să se opună naturii sale celei mai profunde, când omul crede că el însuşi trebuie să ia în mână cauza lui Dumnezeu, făcând astfel din Dumnezeu o proprietate privată a sa. Împotriva acestor deformări ale sacrului trebuie să fim vigilenţi. Dacă o oarecare folosire necuvenită a religiei în istorie este incontestabilă, totuşi nu este adevărat că "nu"-ul spus lui Dumnezeu ar restabili pacea. Dacă lumina lui Dumnezeu se stinge, se stinge şi demnitatea divină a omului. Atunci el nu mai este imaginea lui Dumnezeu, pe care trebuie s-o cinstim în fiecare, în cel slab, în cel străin, în cel sărac. Atunci nu mai suntem toţi fraţi şi surori, fii ai unicului Tată care, pornind de la Tatăl, sunt în corelaţie reciprocă. Ce genuri de violenţă arogantă apar atunci şi cum omul îl dispreţuieşte şi-l striveşte pe om, am văzut în toată cruzimea sa în secolul trecut. Numai dacă lumina lui Dumnezeu străluceşte asupra omului şi în om, numai dacă fiecare om este voit, cunoscut şi iubit de Dumnezeu, numai atunci, oricât de mizerabilă ar fi situaţia sa, demnitatea sa este inviolabilă. În Noaptea Sfântă, însuşi Dumnezeu s-a făcut om, aşa cum vestise profetul Isaia: pruncul născut aici este "Emanuel", Dumnezeu cu noi (cf. Is 7,14). Şi în decursul tuturor acestor secole cu adevărat n-au existat numai cazuri de folosire necuvenită a religiei, ci din credinţa în acel Dumnezeu care s-a făcut om au venit mereu din nou forţe de reconciliere şi de bunătate. În întunericul păcatului şi al violenţei, această credinţă a inserat o rază luminoasă de pace şi de bunătate care continuă să strălucească.

Astfel Cristos este pacea noastră şi a vestit pacea celor de departe şi celor de aproape (cf. Ef 2,14.17). Cum n-ar trebui noi să-l rugăm la această oră: Da, Doamne, vesteşte-ne nouă şi astăzi pacea, celor de departe şi celor de aproape. Fă ca şi astăzi săbiile să fie transformate în seceri (cf. Is 2,4), ca în locul armamentelor pentru război să intre ajutoare pentru cei suferinzi. Luminează persoanele care cred că trebuie să exercite violenţă în numele tău, pentru ca să înveţe să înţeleagă absurditatea violenţei şi să recunoască faţa ta adevărată. Ajută-ne să devenim oameni "ai complăcerii tale" - oameni după imaginea ta şi astfel oameni de pace.

Imediat ce îngerii s-au îndepărtat, păstorii spuneau unul către altul: Haideţi să mergem la Betleem şi să vedem acest cuvânt care s-a făcut cunoscut (cf. Lc 2,15). Păstorii se grăbeau în drumul lor spre Betleem, ne spune evanghelistul (cf. 2,16). O sfântă curiozitate îi determina să vadă într-o iesle pe acest prunc, despre care îngerul spusese că era Mântuitorul, Cristos, Domnul. Marea bucurie, despre care a vorbit îngerul, atinsese inima lor şi le dădea aripi.

Să mergem acolo, la Betleem, ne spune astăzi liturgia Bisericii. Transeamus traduce Biblia latină: "a străbate", a merge acolo, a îndrăzni pasul care merge dincolo, "traversarea", cu care ieşim din obişnuinţele noastre de gândire şi de viaţă şi depăşim lumea pur materială pentru a ajunge la esenţial, dincolo, spre acel Dumnezeu care, la rândul său, a venit încoace, spre noi. Vrem să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ne dea capacitatea de a depăşi limitele noastre, lumea noastră; pentru ca să ne ajute să-l întâlnim, în special în momentul în care El însuşi, în Preasfânta Euharistie, se pune în mâinile noastre şi în inima noastră.

Să mergem acolo, la Betleem: cu aceste cuvinte pe care, împreună cu păstorii, ni le spunem unul altuia, nu trebuie să ne gândim numai la marea traversare spre Dumnezeu cel viu, ci şi la cetatea concretă Betleem, la toate locurile în care Domnul a trăit, a acţionat şi a suferit. Să ne rugăm la această oră pentru persoanele care astăzi trăiesc şi suferă acolo. Să ne rugăm pentru ca acolo să fie pace. Să ne rugăm pentru ca israelienii şi palestinienii să-şi poată dezvolta viaţa lor în pacea unicului Dumnezeu şi în libertate. Să ne rugăm şi pentru ţările vecine, pentru Liban, pentru Siria, pentru Irak şi aşa mai departe: pentru ca acolo să se afirme pacea. Ca în acele ţări în care credinţa noastră a avut origine creştinii să-şi poată păstra locuinţa lor; creştinii şi musulmanii să construiască împreună ţările lor în pacea lui Dumnezeu.

Păstorii se grăbeau. O sfântă curiozitate şi o sfântă bucurie îi împingeau. Printre noi probabil că se întâmplă foarte rar să ne grăbim pentru lucrurile lui Dumnezeu. Astăzi Dumnezeu nu face parte dintre realităţile urgente. Lucrurile lui Dumnezeu, aşa gândim şi spunem, pot să aştepte. Şi totuşi El este realitatea cea mai importantă, Unicul care, în ultimă analiză, este cu adevărat important. De ce n-ar trebui să fim cuprinşi şi noi de curiozitatea de a vedea mai de aproape şi de a cunoaşte ceea ce Dumnezeu ne-a spus? Să-l rugăm pentru ca sfânta curiozitate şi sfânta bucurie a păstorilor să ne atingă la această oră şi pe noi şi să mergem apoi cu bucurie acolo, la Betleem - spre Domnul care şi astăzi vine din nou spre noi. Amin.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.