Reflecţie la duminica a XXXIII-a de peste an - B

Cea de-a doua venire a lui Isus este un izvor de speranţă, pace şi bucurie

În evanghelia de astăzi, Isus se află la finalul misiunii sale publice şi aproape de finalul vieţii sale pământeşti. Ştiind Isus că în curând va merge la cruce pentru mântuirea noastră şi apoi va trece la Tatăl care l-a trimis pe pământ, rosteşte astăzi pentru noi, oamenii, pe care ne-a iubit până la sfârşit (cf. In 13,1), ultima sa parabolă, o parabolă de speranţă neclintită, parabola smochinului care iese cu bine din iarna grea şi înverzeşte sub căldura soarelui de primăvară, prevestind astfel şi o vară frumoasă (cf. Mc 13,28-29).

Isus a rostit această parabolă pentru a ne deschide spre speranţa unei lumi noi gata să apară, o lume nouă unde noi vom domni împreună cu el, dar şi o lume nouă fără domnia păcatului, a diavolului, a suferinţei, a bolilor, a lacrimilor, a strigătului de durere şi a morţii (cf. Ap 21,3-4).

Dar pentru ca lumea această nouă să apară, este obligatoriu ca această lume veche contaminată de păcat, diavol şi moarte să dispară. Iar Isus tocmai pentru asta a venit pe pământ, a predicat, va suferi, a murit, a înviat şi s-a aşezat la dreapta Tatălui, aşteptând să vină sfârşitul răului.

Am să descriu în continuare iarna grea a păcatului din care, Isus, soarele ce a răsărit din înălţime (cf. Lc 1,78), ne-a scos.

Noi ştim că cea mai mare catastrofă din univers a fost şi este păcatul, păcatul primilor oameni şi păcatul nostru. Ca să facem o comparaţie plastică, creaţia pusă de Dumnezeu în mâna omului (cf. Ps 8,6-7), a fost asemenea unui minunat clopot de cristal ce cânta frumos spre lauda lui şi spre bucuria omului. Cu acest bibelou de mare preţ omul, la ispita diavolului, a dat de pământ, fisurându-l şi înăbuşindu-i astfel clinchetul. În momentul spargerii acestui bibelou, s-a mai produs şi o explozie cosmică care l-a desfigurat în primul rând pe omul păcătos şi apoi întreaga creaţie dăruită lui de Dumnezeu. Prin această reuşită, diavolul a degradat grav chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din om, şi a acoperit pentru mulţi amprenta lui Dumnezeu din creaţie.

Păcatul nu a contaminat şi deteriorat numai omul; păcatul a contaminat şi deteriorat şi întreg universul, care de atunci împreună cu omul aşteaptă ziua răscumpărării (cf. Rom 8,19-23). Focul care va însoţi venirea de doua a lui Isus, va topi şi va remodela din nou întreg universul (cf. Mal 3,19; 2Pt 3,10). De aceea, sfântul Paul, conştient de precaritatea celor pământeşti, spunea că toate cele care mai înainte erau pentru el câştiguri, acum le socoteşte ca o pierdere faţă de înălţimea cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul său (cf. Fil 3,8).

Prin catastrofa inimaginabilă a păcatului, întreaga rasă umană, toţi oamenii de pe pământ au devenit vrăjmaşi ai lui Dumnezeu (cf. Rom 5,10); fără putere (cf. Rom 5,6); nelegiuţi (cf. Rom 5,6); păcătoşi (cf. Rom 5,8); pierduţi (cf. Mt 18,11); săraci (cf. Ap 3,17); orbi (cf. 2Cor 4,4); sub mânia lui Dumnezeu (cf. In 3,36); morţi în greşeli (cf. Ef 2,1); fără minte şi robiţi de patimi (cf. Tit 3,3); înclinaţi numai spre fapte rele (cf. Col 1,21); îndepărtaţi de Dumnezeu (cf. Ef 2,13); fără nădejde (cf. Ef 2,12); umblând în întuneric (cf. In 8,12) şi departe de bucuria Paradisului (cf. Gen 3,23).

Până aici totul ar părea o istorie tristă. Dar evanghelia din care ne hrănim sufletul în fiecare zi, evanghelie care înseamnă "veste bună", ne spune că lucrurile nu au mers, nu merg şi nici nu vor merge aşa cum vrea diavolul. Şi tocmai în acest context dramatic, Isus şi-a rostit astăzi ultima sa parabolă plină de speranţă neclintită pentru noi, parabola smochinului care înverzeşte după iarna cea grea, la căldura razelor de soare.

Acest smochin care iese din iarnă ajutat de Isus, soarele primăverii, suntem noi cei care ne-am pus speranţa în el. Pentru toţi cei care l-au primit în viaţa lor pe Isus, mort şi înviat pentru noi, pentru toţi cei care cred în Isus şi-l urmează pe calea lui, iarna păcatului, iarna suferinţei, iarna asupririi diavoleşti, iarna înstrăinării de Dumnezeu şi de semeni, dar şi iarna vechiului "eu", a trecut. De acum se apropie vara domniei noastre cu Tatăl, cu Isus şi cu Duhul Sfânt, se apropie vara bucuriei noastre veşnice.

Biblia confirmă prin multe texte această mare speranţă pe care ne-a dat-o astăzi Isus prin parabola smochinului înverzit, căci încă din paradis Dumnezeu ne-a promis un Mântuitor (cf. Gen 3,15), iar la plinirea timpului l-a trimis ca să ne mântuiască (cf. Gal 4,4). Iar acest Mântuitor nu este altul decât Isus Cristos, nu este altul decât Fiul său unic şi preaiubit (cf. Mc 9,6). Pe acest Isus, Dumnezeu l-a împovărat cu durerile noastre (cf. Is 53,4), l-a făcut una cu păcatul oamenilor (1Cor 15,45), l-a făcut păcat şi blestem în locul nostru (cf. 2Cor 5,21; Gal 3,13), şi l-a trimis atât ca să ne mântuiască, cât şi să ne fie chip şi imagine după care noi să ne remodelăm, şi să ne naştem din nou (cf. In 3,3).

Omul care după păcat a rămas ca un pământ pe care a avut loc o mare explozie, un pământ pe care s-au format munţi şi cratere, a avut privilegiul ca, prin patima, moartea, învierea şi înălţarea lui Isus la dreapta Tatălui, să i se ridice păcatele şi urmările lor veşnice (cf. In 1,29), ca păcatele să-i fie aruncate în adâncul mării (cf. Mal 7,19); ca păcatele să-i fie depărtate de faţa lui Dumnezeu (cf. Ps 103,12); ca păcatele să-i fie uitate definitiv (cf. Is 43,25).

Cei care l-au primit pe Isus ca mântuitor, nu numai păcatul li s-a şters şi s-a uitat (Col 1,14), ci, datorită lui Isus, li s-a schimbat radical viaţa şi au devenit aşa cum spune Scriptura: împăcaţi cu Dumnezeu (cf. Rom 5,1); apropiaţi de Dumnezeu (cf. Ef 2,13); iubiţi de Dumnezeu (1In 4,9-10); copii ai lui Dumnezeu (cf. In 1,12); moştenitorii lui Dumnezeu şi ai împărăţiei sale (cf. Rom 8,17).

Iată aici pe înţelesul tuturor, parabola plină de speranţă a smochinului, a omului, care înverzeşte după iarna grea a păcatului, la căldura soarelui, Isus.

Profetul Daniel, în prima lectură de astăzi, ne spune: "Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, iar ceilalţi pentru ocara şi ruşinea veşnică. Cei înţelepţi vor străluci ca firmamentul cerului şi cei care au învăţat mulţimea să umble pe calea dreptăţii vor străluci ca stelele pentru totdeauna" (Dan 12,1-3). Şi acest mesaj al lui Daniel este tot unul de mare speranţă, că la a doua venire a lui Isus cei morţi din cauza urmărilor păcatului vor învia datorită lui Isus.

La Ierusalim sunt două morminte goale, unul al lui Isus şi altul al Maicii Domnului. Aceste două morminte goale sunt ca două trâmbiţe care vestesc lumii cea mai mare speranţă, speranţa învierii fericite. Isus după ce a golit mormântul său prin înviere, căci putere a avut să-şi dea viaţa şi puterea a avut să şi-o ia înapoi (cf. In 10,18), s-a ridicat şi a golit prin înviere şi mormântul mamei sale. Dar Isus se va ridica să golească prin înviere şi mormintele noastre.

Despre de-a doua venire a lui Cristos, textele biblice ne vorbesc în termeni apocaliptici: strâmtorare, întuneric, zdruncin, nori, foc, dar şi de putere şi măreţie a lui Isus. Pentru ca să nu ne îngrozim de aceşti termeni apocaliptici, ci să-i iubim, am să prezint un episod din Biblie.

Când Solomon a venit să-şi ia mireasa, Biblia ne spune că a venit echipat în straie de războinic şi înconjurat de oştire cu săbii scoase din teacă şi cu platoşe strălucitoare. Dar mireasa lui, în loc să se tulbure, să se teamă, a stat liniştită, s-a bucurat, l-a întâmpinat şi chiar a chemat pe alţii să se bucure şi să-l întâmpine; a făcut toate acestea pentru că ştia că mirele ei, cel viteaz în lupte şi bogat în dragoste, a venit ca să o ia şi să o ducă în palatele sale strălucitoare (cf. Ct 3,7-11).

Şi noi suntem mireasa iubită lui Isus (cf. Os 2,19,20; 2Cor 11,2) şi el va veni la noi cu mare putere şi măreţie, însoţit de semne apocaliptice şi înconjurat de îngeri care îi vor aduna pe toţi cei drepţi de pe pământ (cf. Mc 13,24-27). De aceea noi, asemenea miresei lui Solomon, nu va trebui să ne temem şi să ne tulburăm, ci din contra va trebui să fim liniştiţi şi să ne bucurăm, să-l întâmpinăm şi să-i chemăm şi pe alţii să facă la fel, pentru că el vine să ne ia şi să ne ducă în cer, acolo unde ne-a pregătit lăcaşuri veşnice în casa Tatălui şi acolo unde ne va ferici veşnic (cf. In 14,2-3).

Din spusele sfinţilor părinţi ai Bisericii ştim că oamenii au fost creaţi şi destinaţi să ocupe locurile din cer rămase goale în urma răzvrătirii lui Lucifer şi a îngerilor lui. Până la completarea acestui număr, până când sala cerului i se va umple de oameni, timpul sfârşitului, deşi început prin învierea şi glorificarea lui Isus la dreapta lui Dumnezeu, mai poate întârzia până acest număr de aleşi se va completa. Dar nimeni nu ştie când acest număr se va completa, când Tatăl care singur ştie şi decide sfârşitul va găsi momentul potrivit şi când Fiul Omului va veni pe nori.

Despre apropierea timpului venirii sale de-a doua Isus ne dă un mic indiciu, spunând: "Soarele se va întuneca şi luna îşi va pierde strălucirea. Stelele vor cădea de pe cer şi puterile cerului se vor zdruncina" (cf Mc 13,24-25) Prin asta vrea să ne spună că, atunci când urmaşi lui din lume, care sunt numiţi soare, lună şi stele (cf. Mt 5,14-16; Fil 2,15), se vor întuneca şi nu-şi vor mai revărsa lumina credinţei peste lume, atunci trebuie să înţelegem că venirea lui Isus este aproape, aşa cum aproape este vara când înverzeşte smochinul.

Cei răi, chiar şi acum se îngrozesc chiar şi de fenomene obişnuite ale naturi, care seamănă puţin cu cele care vor însoţi venirea de-a doua a lui Isus. Odată un creştin bun, văzând că la apropierea unei ploi torenţiale, ce era precedată de mai tunete şi fulgere, mulţi oameni începeau să-şi facă semnul crucii şi fugeau să se ascundă, el le striga: "Dacă numai la nişte tunete şi fulgere pământeşti vă umpleţi de groază şi vă ascundeţi, ce veţi face când soarele şi luna se vor întuneca, când stelele vor cădea şi puterile cerului se vor zdruncina? Mai degrabă convertiţi-vă, ca acele momente să vă bucure şi să nu vă umple de groază".

De aceea, noi trebuie să lucrăm cu frică şi cutremur la mântuirea noastră (cf. Fil 2,12), pentru că voinţa lui Dumnezeu este să nu se piardă nici unul dintre noi (cf. 2Pt 3,9) şi să ajungem cu toţii la mântuire şi la cunoaşterea adevărului (cf. 1Tim 2,4-5).

De aceea, aşa cum evreii din robia Egiptului aşteptau cu mijlocul încins, încălţaţi, cu toiagul în mână clipa când aveau să primească ordinul de a părăsi ţara robiei (cf. Ex 12,11), tot astfel trebuie să aşteptăm şi noi pregătiţi, cu mijlocul încins şi cu făcliile aprinse (Lc 12,35-36), clipa plecării noastre spre "ţara libertăţii", clipa răpirii noastre în cer (1Tes 4,16-17).

Dar să nu uităm nici ce ne spune profetul Daniel astăzi: "Cei care au învăţat mulţimea să umble pe calea dreptăţii vor străluci ca stelele pentru totdeauna" (Dan 12,3). Aşa a făcut şi mireasa din Cântarea Cântărilor care şi-a chemat prietenele ca să-şi întâmpine mirele iubit şi aşteptat (cf. Ct 3,11). Aşa să facem şi noi.

Iar răspunsul corect şi potrivit din partea noastră la mesajul plin de speranţă neclintită al lecturilor de astăzi, este: "Vino, Doamne, Isuse" (cf. Ap 22,20)!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 12.