Reflecţie la duminica a XXXII-a de peste an - B

Dăruirea după exemplul lui Isus şi al văduvelor sărace, ne face fericiţi în cer

După un drum lung şi obositor, din Galileea până în Iudeea, Isus a ajuns în sfârşit la Templul din Ierusalim, locul unde făţarnicii conducătorii religioşi îl vor condamna lui la moarte. Dăruirea totală a lui Isus pe altarul crucii, din dragoste faţă de Tatăl ceresc şi faţă de noi oamenii care aşteptam mântuirea, este de acum înainte foarte aproape.

Astăzi Isus s-a oprit asupra gestului de dărnicie al unei văduve sărace care a aruncat în visteria templului tot ce avea, a dat din strictul necesar pentru viaţă, pentru a-i duce cu gândul pe ucenicii săi de atunci, dar şi pe ucenicii săi din toate timpurile şi locurile, la dăruirea totală de sine însuşi, pe altarul crucii, pe care el o va face pentru a împlini planul lui Dumnezeu de salvare a omenirii şi pentru a împlini aşteptarea lumii după mântuirea promisă.

Citim în istorie că lui Alexandru Macedon (356-323 î.Cr.) un general al său îi reproşa că e prea darnic cu tămâia pentru zei. Aceasta era scumpă, se aducea greu, iar împăratul o risipea în templele zeilor cu mână largă. Alexandru Macedon n-a zis nimic, ci doar s-a uitat la el. În trei ani toate ţările producătoare de tămâie au fost cucerite. Atunci împăratul Alexandru Macedon i-a trimis acelui general un car plin cu tămâie, dar însoţit şi de următoarea scrisoare: "Cu zeii să nu fii niciodată zgârcit".

Isus, asemenea celor două văduve din lecturile de astăzi, nu a fost niciodată zgârcit, nici cu Dumnezeu, nici cu noi, care aşteptăm mântuirea. Iar această dărnicie trebuie să caracterizeze pe orice fiu al lui Dumnezeu, căci orice copil al lui Dumnezeu este un om căruia Dumnezeu i-a încredinţat pe toţi oamenii, aşa cu ne spune sfântul Ioan Crisostom (347-407).

Fariseii şi cărturarii făţarnici, care se dădeau a fi îngerii trimişi de Dumnezeu pentru ajutorarea săracilor săi, erau numai nişte impostori, numai nişte lupi îmbrăcaţi în piei de oaie, care s-au strecurat în turma Domnului, sărind prin altă parte şi nu intrând pe poartă (cf. In 10,1).

Prefăcătoria era arma lor preferată. Toate faptele lor le făceau pentru ca să fie văzuţi de oameni (cf. Mt 23,5). Prin purtarea filacteriilor şi ciucurilor lungi făceau numai paradă de pietate; se prefăceau numai că respectă şi că poartă Legile lui Dumnezeu pe umerii lor, dar ce era mai important lăsau afară (cf. Mt 23,23); nu căutau cinstea lui Dumnezeu, ci a lor (cf. Mt 23,5); se prefăceau că sunt darnici, dar dădeau foarte puţin din câte aveau (cf. Mc 12,41); se numeau pe ei înşişi "taţi şi rabi" (cf. Mt 23,7), aşa cum îi numea Scriptura pe patriarhii Avraam, Isaac şi Iacob (cf. In 7,22; In 8,53;), pe sfinţii profeţi Ilie şi pe Elisei (cf. 2Rg 2,12; 6,21) şi pe oamenii de valoare din generaţiile trecute, dar erau numai nişte impostori; se prefăceau numai că au încredere în providenţa lui Dumnezeu, ca drepţii de Vechiul Testament cu care se comparau, dar îşi adunau mari provizii de pe spatele văduvelor (cf. Mt 23,14). De aceea şi Isus le spunea oamenilor: "Păziţi şi faceţi toate lucrurile pe care vi le spun ei, dar nu faceţi după faptele lor, căci ei zic, dar nu fac" (cf. Mt 23,3).

Numai Isus, pe care cărturarii şi fariseii, l-au acuzat şi pe ne drept l-au condamnat la moarte, a fost, este şi va fi ajutorul celor săraci şi mângâietorul celor mâhniţi. El nu ne-a dat numai puţin şi cu fală, ca fariseii şi cărturarii făţarnici, ci el ni s-a dăruit pe sine împreună cu tot ceea ce este şi cu tot ceea ce are, după imaginea profetică pe care a avut-o în cele două văduve sărace.

Mai întâi a luat de la noi tot ceea ce ne făcea nefericiţi ca apoi să ne dăruiască toate ale sale pentru a ne face fericiţi. Astfel a luat de la noi trupul supus morţii pentru a ne da un trup glorios la înviere (cf. 1Cor 15,49); a luat de la noi condiţia umană trecătoare pentru a ne face părtaşi de natura divină; a luat de la noi păcatul (1Cor 15,45) pentru a ne copleşi cu plinătatea harurilor (cf. In 1,16); a luat de la noi sărăcia (2Cor 8,9) pentru a ne da bogăţiile sale veşnice din casa Tatălui (cf. In 14,2); a luat de la noi toate suferinţele (cf. Is 53,4) pentru a ne da toate bucuriile Paradisului; a luat de la noi moartea pentru a ne dărui viaţa veşnică alături de Tatăl (cf. 1Cor 15,54).

Iar toate acestea au fost posibile pentru noi, pentru că Isus şi-a dat viaţa pe cruce, spre slava Tatălui şi spre mântuirea noastră, aşa cum ne spune şi lectura a doua de astăzi (cf. Evr 9,24-28).

Psalmul responsorial de astăzi ne spună: "Numai Domnul face dreptate celor asupriţi şi dă pâine celor flămânzi, numai Domnul sprijină pe văduvă şi orfan" (Ps 146,7-9) Şi iarăşi: "Ochiul Domnului priveşte peste toţi cei ce se tem de el, peste toţi cei ce nădăjduiesc în mila lui, ca să le scape sufletul de la moarte şi să-i ţină cu viaţă în mijlocul foametei" (Ps 33,18-19).

Într-o casă de oameni săraci, un copilaş auzi pe mama sa citind în Biblie cum un corb a adus pâine profetului Ilie. "Mamă, zise copilul, să deschidem şi noi uşa să ne aducă şi nouă corbul ceva de mâncare". Sărmana mamă nu ştia ce să-i mai spună copilului, căci acesta insista să lase uşa deschisă, cu toate că afară era frig. Tocmai atunci trecea pe acolo un om cu frica lui Dumnezeu. Se miră văzând uşa deschisă pe acel frig şi întrebă care era cauza. Mama săracă îi spuse toată povestea cu corbul citită din Biblie copilului ei. "Vedeţi cum lucrează Dumnezeu? Eu tocmai am plecat prin sat să împart nişte ajutoare celor săraci. Aşa că voi începe de aici".

Sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660) spunea: "Din fericire pentru cei săraci, există alţi săracii care să-i ajute".

După exemplul lui Isus şi al sfintelor văduve din lecturile de astăzi, Biserica doreşte ca "fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu" (2Cor 9,7).

Se povesteşte în viaţa sfântului Martin din Tours (316-397) că odată diavolul, preschimbat în cerşetor, a venit la el ca să ceară pomană. După ce sfântul Martin i-a dat pomana, diavolul s-a dat pe faţă şi a început să râdă de el că l-a înşelat. Atunci sfântul Martin i-a răspuns: "Chiar dacă cineva mă înşeală şi râde de mine, eu dau totdeauna din dragoste faţă de Dumnezeu şi de la Dumnezeu voi primi răsplata".

Se spune că odată un împărat a organizat un ospăţ la care şi-a invitat toţi supuşii. Invitaţia aceasta, însă, nu era cu totul obişnuită. Pârâul din jurul palatului secase. Şi cum nu era nici o sursă de apă şi nici un semn de ploaie, împăratul le-a cerut invitaţilor să aducă fiecare un vas cu apă. Unii au venit cu găleţi pline, alţii cu vase mai mici, iar alţii cu degetare de apă. După ce s-au ospătat, au dansat şi au cântat, împăratul le-a spus: "Acum am o surpriză pentru voi." A deschis uşa de la vistierie şi un munte de nestemate, aur, miresme s-a revărsat înaintea ochilor oaspeţilor. "Serviţi-vă din bogăţiile mele", i-a invitat împăratul. "Dar fiecare va lua acasă atât cât încape în vasul în care a adus apă". Ce strigăt de durere a ieşit atunci din pieptul celor care au venit numai cu vase mici şi degetare cu apă! "Daţi şi vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura" (Lc 6,38)

Dar adevărata răsplată a bunătăţii şi generozităţii noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, se va arăta şi se va vedea numai în viaţa veşnică.

O istorioară creştină ne spune că un om bogat, care nu prea i-a înţeles pe cei săraci şi nu i-a ajutat, fiind aproape de moarte, le-a cerut copiilor să-i pună o pungă mare de galbeni în scriu, în caz că va avea nişte probleme de aranjat şi dincolo să le poată aranja, căci multe a rezolvat el cu banii în viaţa pământească. Omul a murit, copii i-au pus punga de galbeni în sicriu, iar el a găsit-o dincolo. Trecând din viaţă a avut surpriza să vadă că acolo sus totul este foarte ieftin. Un palat, care l-a costat pe pământ o avere, acolo costa mult mai puţin de un galben. Mâncărurile cele mai bune, care pe pământ îl costau foarte mult, acolo costau foarte, foarte puţin. Iar cu punga mare cu galbeni pe care o avea la el, putea să fie fericit o veşnicie. S-a dus repede şi a ocupat un palat cu servitori cu tot, şi-a ocupat o masă, şi-a comandat nişte mâncăruri alese, şi s-a dus să plătească. Toate la un loc costau numai puţin dintr-un galben. Când a ajuns să plătească, îngerul de serviciu i-a spus că banii pe care îi are sunt falşi. "Nu se poate, e aur curat, e 24 de carate", a spus el. "Or fi de 24 de carate, dar aici se plăteşte numai cu banii pe care i-aţi dăruit în viaţa pământească, iar dumneavoastră nu aveţi astfel de bani. Aşa că trebuie să părăsiţi şi locul, şi masa, şi bucatele luate". Şi a ieşit din Rai plângând şi scrâşnind din dinţi.

Atât de puţin ne costă fericirea din viaţa veşnică, dar dacă neglijăm binefacerea şi jertfa, o putem pierde atât de uşor. Să imităm cele două văduve sărace care au cântărit bine şi au dăruit, iar acum se bucură alături de Isus, dăruitorul şi binefăcătorul nostru prin excelenţă.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 13.