Omilia papei la Liturghia pentru cardinalii şi episcopii răposaţi în cursul anului

Joi, 3 noiembrie 2012, la altarul catedrei din bazilica vaticană, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a prezidat celebrarea euharistică pentru cardinalii şi episcopii răposaţi în cursul anului. Publicăm în continuare omilia pe care papa a rostit-o în cadrul sfintei Liturghii.

Veneraţi fraţi,
Iubiţi fraţi şi surori!

În inimile noastre este prezent şi viu climatul de comuniune a sfinţilor şi al comemorării credincioşilor răposaţi, pe care liturgia ne-a făcut să-l retrăim în mod intens în celebrările din zilele trecute. Îndeosebi, vizita la cimitire ne-a permis să reînnoim legătura cu persoanele dragi care ne-au lăsat; moartea, în mod paradoxal, păstrează ceea ce viaţa nu poate să reţină. Cum au trăit răposaţii noştri, ce anume au iubit, de ce s-au temut şi ce au sperat, ce anume au refuzat, descoperim, de fapt, în mod singular chiar la morminte, care au rămas aproape ca o oglindă a existenţei lor, a lumii lor: ele ne interpelează şi ne induc să reînnodăm un dialog pe care moartea a pus-o în criză. Astfel, locurile de înmormântare constituie ca un fel de adunare, în care cei vii se întâlnesc cu răposaţii lor şi întăresc legăturile unei comuniuni pe care moartea n-a putut s-o întrerupă. Şi aici la Roma, în acele cimitire speciale care sunt catacombele, simţim, ca în nici un alt loc, legăturile profunde cu creştinătatea antică, pe care o simţim aşa de aproape. Atunci când intrăm în coridoarele din catacombele romane - precum şi în cele din cimitirele din oraşele noastre şi din localităţile noastre - este ca şi cum noi am călca un prag imaterial şi am intra în comunicare cu aceia care acolo păstrează trecutul lor, format din bucurii şi din dureri, din înfrângeri şi din speranţe. Asta se întâmplă, pentru că moartea îl interesează pe omul de astăzi exact aşa cum îl interesa pe omul de atunci; şi chiar dacă atâtea lucruri din timpurile trecute au devenit străine pentru noi, moartea a rămas aceeaşi.

În faţa acestei realităţi, fiinţa umană din orice perioadă caută o licărire de lumină care să dea speranţă, care să mai vorbească despre viaţă, iar vizita la morminte exprimă şi această dorinţă. Dar cum răspundem noi creştinii la problema morţii? Răspundem cu credinţa în Dumnezeu, cu o privire de speranţă solidă care se întemeiază pe moartea şi învierea lui Isus Cristos. Atunci moartea deschide la viaţă, la cea veşnică, ce nu este o dublură infinită a timpului prezent, ci este ceva complet nou. Credinţa ne spune că adevărata nemurire la care aspirăm nu este o idee, un concept, ci o relaţie de comuniune deplină cu Dumnezeul cel viu: înseamnă a sta în mâinile sale, în iubirea sa şi a deveni în El una cu toţi fraţii şi surorile pe care El i-a creat şi i-a răscumpărat, împreună cu întreaga creaţie. Aşadar, speranţa noastră să sprijină pe iubirea lui Dumnezeu care străluceşte în crucea lui Cristos şi care face să răsune în inimă cuvintele lui Isus adresat tâlharului celui bun: "Astăzi vei fi cu mine în paradis" (Lc 23,43). Aceasta este viaţa ajunsă la plinătatea ei: aceea în Dumnezeu; o viaţă pe care acum putem doar s-o întrevedem aşa cum se scrutează cerul senin prin ceaţă.

În acest climat de credinţă şi de rugăciune, iubiţi fraţi, suntem adunaţi în jurul altarului pentru a oferi jertfa euharistică pentru cardinalii, arhiepiscopii şi episcopii care, în timpul anului trecut, şi-au terminat existenţa lor pământească. În mod deosebit îi amintim pe regretaţii fraţi cardinali John Patrick Foley, Anthony Bevilacqua, José Sánchez, Ignace Moussa Daoud, Luis Aponte Martínez, Rodolfo Quezada Toruńo, Eugęnio de Araújo Sales, Paul Shan Kuo-hsi, Carlo Maria Martini, Fortunato Baldelli. Extindem amintirea noastră afectuoasă şi la toţi arhiepiscopii şi episcopii răposaţi, cerând Domnului, îndurător, drept şi milostiv (cf. Ps 114) să binevoiască a le da lor răsplata veşnică promisă slujitori fideli ai Evangheliei.

Gândindu-ne din nou la mărturia acestor veneraţi fraţi ai noştri, putem recunoaşte în ei pe acei discipoli "blânzi", "milostivi", "curaţi cu inima", "făcători de pace" despre care ne-a vorbit pericopa evanghelică (Mt 5,1-12): prieteni ai Domnului care, încrezându-se în promisiunea sa, în dificultăţi şi chiar în persecuţii au păstrat bucuria credinţei şi acum locuiesc pentru totdeauna în casa Tatălui şi se bucură de răsplata cerească, plini de fericire şi de har. De fapt, păstorii pe care-i amintim astăzi au slujit Biserica prin fidelitate şi iubire, înfruntând uneori încercări foarte grele, numai să asigure turmei încredinţate lor atenţie şi îngrijire. În varietatea respectivelor capacităţi şi roluri, au dat exemplu de vigilenţă sârguincioasă, de dăruire înţeleaptă şi zeloasă pentru împărăţia lui Dumnezeu, oferind o contribuţie preţioasă perioadei post-conciliare, timp de reînnoire în toată Biserica.

Masa euharistică, la care s-au apropiat, mai întâi ca nişte credincioşi şi apoi, zilnic, ca slujitori, anticipă în modul cel mai elocvent ceea ce Domnul a promis în "predica de pe munte": posesia împărăţiei cerurilor, faptul de a lua parte la masa din Ierusalimul ceresc. Să ne rugăm pentru ca acest lucru să se împlinească pentru toţi. Rugăciunea noastră este alimentată de această speranţă tare ce "nu dezamăgeşte" (Rom 5,5), pentru că este garantată de Cristos care a voit să trăiască în trup experienţa morţii pentru a triumfa asupra ei prin evenimentul minunat al învierii. "De ce-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? Nu este aici. A înviat" (Lc 24,5-6). Această veste a îngerilor, proclamată în dimineaţa Paştelui lângă mormântul gol, a ajuns de-a lungul secolelor până la noi şi ne propune, şi în această adunare liturgică, motivul esenţial al speranţei noastre. De fapt, "dacă am murit împreună cu Cristos - aminteşte sfântul Paul făcând aluzie la ceea ce s-a întâmplat la Botez -, credem că vom şi trăi împreună cu el" (Rom 6,8). Este acelaşi Duh Sfânt, prin intermediul căruia iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre, cel care face în aşa fel încât speranţa noastră să nu fie zadarnică (cf. Rom 5,5). Dumnezeul Tatăl, bogat în milostivire, care l-a dat la moarte pe Fiul său unicul născut pe când noi eram încă păcătoşi, cum nu ne va dărui mântuirea acum când suntem justificaţi prin sângele Lui (cf. Rom 5,6-11)? Dreptatea noastră se bazează pe credinţa în Cristos. El este "Dreptul", prevestit în toate Scripturile; graţie Misterului său pascal, trecând pragul morţii, ochii noştri vor putea să-l vadă pe Dumnezeu, vor putea să contemple faţa sa (cf. Iob 19,27a).

De existenţa umană singulară a Fiului lui Dumnezeu se alătură existenţa Preasfintei sale Mame, pe care, singura dintre toate creaturile, o venerăm Neprihănită şi plină de har. Fraţii noştri cardinali şi episcopi, pe care-i amintim astăzi, au fost iubiţi cu predilecţie de Fecioara Maria şi au recompensat iubirea ei cu devoţiune filială. Mijlocirii sale materne vrem astăzi să încredinţăm sufletele lor, pentru ca să fie introduşi de ea în împărăţia veşnică a Tatălui, înconjuraţi de atâţia credincioşi ai lor pentru care şi-au dedicat viaţa. Cu privirea sa grijulie să vegheze Maria asupra lor care acum dorm somnul păcii aşteptând învierea fericită. Şi noi înălţăm către Dumnezeu pentru ei rugăciunea noastră, susţinuţi de speranţa de a ne întâlni cu toţii într-o zi, uniţi pentru totdeauna în paradis. Amin.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 23.