Mesajul Comisiei Teologice Internaţionale cu ocazia Anului Credinţei

Fides quaerens intellectum, teologia nu există decât în relaţie cu darul credinţei. Ea presupune adevărul credinţei şi-şi propune să-i manifeste "bogăţiile inefabile" (Ef 3,8) pentru bucuria spirituală a întregii comunităţi a credincioşilor şi slujirea misiunii sale evanghelizatoare.

Comisia Teologică Internaţională primeşte cu recunoştinţă invitaţia de a celebra un An al Credinţei, pe care Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a exprimat-o în Scrisoarea Apostolică Porta fidei (11 octombrie 2011). Fiecare membru al Comisiei Teologice Internaţionale se va face disponibil individual pentru diferitele iniţiative care vor face din acest An al Credinţei un semn puternic. Însă, fiind comunitate de credinţă, şi Comisia Teologică Internaţională, în ansamblul ei, doreşte să semnifice atenţia sa specială faţă de mesajul de convertire din acest An al Credinţei, reînnoind şi aprofundând angajarea sa în slujba Bisericii. În acest scop, la 6 decembrie 2012, cu ocazia sesiunii plenare anuale şi sub conducerea preşedintelui său, E.S. Mons. Gerhard L. Müller, Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, Comisia Teologică Internaţională va face un pelerinaj la Bazilica Papală Sfânta Maria Cea Mare, pentru a încredinţa propria muncă şi pe cea a tuturor teologilor catolici Fecioarei credincioase, proclamată "fericită pentru că a crezut" (Lc 1,45), model al celor ce cred şi bastionul adevăratei credinţe.

Cu ocazia acestui An al Credinţei, Comisia Teologică Internaţională se angajează in medio Ecclesiae să aducă propria contribuţie specifică la noua evanghelizare promovată de Sfântul Scaun. Asta înseamnă a scruta misterul revelat cu toate resursele raţiunii iluminate de credinţă, în folosul tuturor celor care cred: favorizând şi receptarea sa în culturile actuale, deoarece "conţinuturile esenţiale care de secole constituie patrimoniul tuturor credincioşilor au nevoie să fie confirmate, înţelese şi aprofundate în manieră mereu nouă cu scopul de a da mărturie coerentă în condiţii diferite de cele din trecut" (Benedict al XVI-lea, Porta fidei, nr. 4).

Aşa cum a putut afirma recent documentul Comisiei Teologice Internaţionale intitulat Teologia astăzi: perspective, principii şi criterii, teologia derivă în întregime din credinţă: şi se exercită în dependenţă constantă de credinţa care este trăită în poporul lui Dumnezeu condus de Păstorii săi. De fapt, numai credinţa îi permite teologului să acceadă realmente la obiectul său: adică adevărul lui Dumnezeu, care luminează ansamblul realului cu lumina unei noi zile - sub ratione Dei. Tot credinţa, însufleţită caritate, trezeşte în el dinamismul spiritual care-l determină să exploreze fără încetare "înţelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri, după planul veşnic pe care l-a stabilit în Cristos Isus Domnul nostru" (Ef 3,10-11). Aşa cum a scris sfântul Toma de Aquino, "un om care are pregătită voinţa de a crede, iubeşte adevărul pe care-l crede, reflectă asupra lui şi îl îmbrăţişează cu motivaţiile pe care le poate găsi (cum enim homo habet promptam voluntatem ad credendum, diliget veritatem creditam et super ea excogitat et amplectitur si quas rationes ad hoc invenire potest)" (Toma de Aquino, Summa theologiae, IIa-IIae, q. 2, a. 10).

Aşadar, teologul lucrează pentru "a încultura" în inteligenţa umană, sub formele unei ştiinţe autentice, conţinuturile inteligibile ale "credinţei, care a fost transmisă credincioşilor o dată pentru totdeauna" (Iuda 3). Însă el îşi îndreaptă o atenţie cu totul specială şi spre însuşi actul de a crede. Teologia tinde să "înţeleagă în mod mai profund nu numai conţinuturile credinţei, ci împreună cu acestea şi actul cu care decidem să ne încredinţăm total lui Dumnezeu, în deplină libertate. De fapt, există o unitate profundă între actul cu care se crede şi conţinuturile cărora le dăm asentimentul nostru" (Benedict al XVI-lea, Porta fidei, nr. 10). Teologul elaborează consonanţa antropologică de înalt profil a acestui act de credinţă - "convenienţa" (cf. Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, nr. 31-33); de aceea, se întreabă cu privire la modul în care harul prevenitor al lui Dumnezeu trezeşte, în însăşi inima libertăţii omului, "da"-ul credinţei; şi arată cum credinţa constituie "fundamentul întregului edificiu spiritual (fundamentum totius spiritualis aedificii)" (Toma de Aquino, In III Sent., d. 23, q. 2, q. 1, a. 1, ad 1; cf. Summa theologiae, IIa-IIae, q. 4, a. 7), în sensul că dă formă tuturor dimensiunilor vieţii creştine, personale, familiale şi comunitare.

Munca teologului nu numai că este înrădăcinată în credinţa vie a poporului creştin, atentă la ceea ce "Duhul spune Bisericilor" (Ap 2,7), ci este în întregime finalizată spre creşterea credinţei în poporul lui Dumnezeu şi spre misiunea evanghelizatoare a Bisericii. De fapt, misiunea sa nu este oare tocmai aceea de a ţinti spre o "cunoaştere care generează, hrăneşte, apără şi întăreşte credinţa suprem salutară" (Augustin, De Trinitate, XIV, 1, 3)? Aşadar, teologul, în colaborarea responsabilă cu Magisteriul, îmbrăţişează slujirea credinţei poporului lui Dumnezeu ca pe propria sa vocaţie (cf. Instrucţiunea Donum veritatis, 24 mai 1990).

În acelaşi timp, teologul este slujitor al bucuriei creştine, care este "bucuria adevărului (gaudium de veritate)" (Augustin, Confessiones, X, 23, 33). Sfântul Toma de Aquino distinge în actul credinţei trei dimensiuni: "există diferinţă între a spune «îl cred pe Dumnezeu» [credo Deum] (unde îl înţeleg ca obiect al credinţei) şi a spune «cred lui Dumnezeu» [credo Deo] (unde îl indic ca pe acela care atestă), sau «cred în Dumnezeu» [credo in Deum] (unde îl indic ca destinaţia actului meu de credinţă). Dumnezeu poate să fie considerat obiectul, martorul şi scopul credinţei: dar dacă obiectul sau martorul credinţei poate să fie şi o creatură, scopul ultim al credinţei nu poate să fie decât numai Dumnezeu, pentru că spiritul nostru nu poate să fie îndreptate spre altcineva decât spre Dumnezeu ca spre propriul scop" (Toma de Aquino, In Ioannem, c. 6, lectio 3). De aceea, a crede în Dumnezeu (credere in Deum) este trăsătura constitutivă esenţială a dinamismului credinţei. Asta înseamnă că, în adeziunea sa personală de credinţă la Cuvântul lui Dumnezeu, credinciosul este atras în mod suveran de acel Bine absolut care este Treimea fericită. Este, de fapt, dorinţa de fericire înrădăcinată în adâncul fiinţei noastre, care pune spiritul uman în tensiune, pentru a-l conduce la abandonarea încrezătoare a întregii sale vieţi lui Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. În acest sens, se poate spune într-adevăr că credinţa - şi însăşi teologia, ca scientia fidei şi înţelepciune - procură tuturor celor "îndrăgostiţi de frumuseţea spirituală" (Augustin, Regula ad servos Dei, 8, 1) o reală pregustare a bucuriei veşnice.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.