Vatican (Sinodul Episcopilor): Omilia papei cu ocazia deschiderii Adunării Generale Obişnuite a Sinodului Episcopilor

În duminica a XXVII-a de peste an, Sfântul Părinte a proclamat "învăţători ai Bisericii" pe sfântul Ioan de Avila, preot diecezan, şi pe sfânta Hildegard de Bingen, călugăriţă din Ordinul Sfântului Benedict. A prezidat celebrarea euharistică la deschiderea celei de-a XIII-a Adunări Generale Obişnuite a Sinodului Episcopilor cu tema: "Noua evanghelizare pentru transmiterea credinţei creştine". Au concelebrat cu Sfântul Părinte părinţii sinodali şi episcopii din conferinţele episcopale spaniolă şi germană. Publicăm în continuare omilia pe care Sfântul Părinte a rostit-o după proclamarea sfintei Evanghelii.

* * *

Veneraţi fraţi,
Iubiţi fraţi şi surori,

Cu această solemnă concelebrare inaugurăm a XIII-a Adunare Generală Obişnuită a Sinodului Episcopilor, care are ca temă: Noua evanghelizare pentru transmiterea credinţei creştine. Această temă răspunde la o orientare programatică pentru viaţa Bisericii, a tuturor membrilor săi, a familiilor, a comunităţilor, a instituţiilor sale. Şi această perspectivă este întărită de coincidenţa cu începutul Anului Credinţei, care va avea loc joia viitoare, 11 octombrie, la a 50-a aniversare a deschiderii Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican. Adresez bun-venitul meu cordial şi recunoscător vouă, care aţi venit să formaţi această Adunare sinodală, îndeosebi Secretarului General al Sinodului Episcopilor şi colaboratorilor săi. Extind salutul meu la Delegaţii fraterni din celelalte Biserici şi Comunităţi Ecleziale şi la toţi cei prezenţi, invitându-i să însoţească în rugăciune zilnică lucrările pe care le vom desfăşura în următoarele trei săptămâni.

Lecturile biblice care formează Liturgia Cuvântului din această duminică ne oferă două idei principale de reflecţie: prima despre căsătorie, pe care aş vrea s-o ating mai înainte; a doua despre Isus Cristos, pe care o preiau imediat. Nu avem timpul pentru a comenta acest text din Scrisoarea către Evrei, dar trebuie, la începutul acestei Adunări sinodale, să primim invitaţia de a ne îndrepta privirea spre Domnul Isus, "încununat cu mărire şi cinste, întrucât el a suferit moartea pentru fiecare om" (Evr 2,9). Cuvântul lui Dumnezeu ne pune în faţa Răstignitului glorios, aşa încât toată viaţa noastră şi îndeosebi activitatea acestei Adunări sinodale să se desfăşoare în faţa Lui şi în lumina misterului său. Evanghelizarea, în orice timp şi loc, are mereu ca punct central şi terminal pe Isus, Cristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Mc 1,1); şi Răstignitul este prin excelenţă semnul distinctiv al celui care vesteşte Evanghelia: semn de iubire şi de pace, apel la convertire şi la reconciliere. Noi cei dintâi, veneraţi Fraţi, să ţinem îndreptată spre El privirea inimii şi să ne lăsăm purificaţi de harul său.

Acum aş vrea să reflectez pe scurt asupra "noii evanghelizări", raportând-o cu evanghelizarea obişnuită şi cu misiunea ad gentes. Biserica există pentru a evangheliza. Fideli faţă de porunca Domnului Isus Cristos, discipolii au mers în lumea întreagă pentru a anunţa Vestea Bună, întemeind peste tot comunităţile creştine. Cu timpul, ele au devenit Biserici bine organizate cu numeroşi credincioşi. În perioade istorice determinate, Providenţa divină a trezit un dinamism reînnoit al activităţii evanghelizatoare a Bisericii. E suficient să ne gândim la evanghelizarea popoarelor anglo-saxone şi a celor slave, sau la transmiterea Evangheliei în continentul american şi apoi la perioadele misionare îndreptate spre popoarele din Africa, din Asia şi din Oceania. Pe acest fundal dinamic îmi place să privesc şi la cele două figuri luminoase pe care cu puţin înainte le-am proclamat Învăţători ai Bisericii: sfântul Ioan de Avila şi sfânta Hildegard de Bingen. Şi în timpurile noastre Duhul Sfânt a trezit în Biserică un nou elan pentru a anunţa Vestea Bună, un dinamism spiritual şi pastoral care şi-a avut exprimarea sa cea mai universală şi impulsul său cel mai autoritar în Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican. Acest dinamism reînnoit al evanghelizării produce o influenţă benefică asupra celor două "ramuri" specifice care din ea se dezvoltă, adică, pe de o parte, missio ad gentes, adică vestirea Evangheliei la cei care încă nu-l cunosc pe Isus Cristos şi mesajul său de mântuire; şi, pe de altă parte, noua evanghelizare, orientată îndeosebi spre persoanele care, deşi fiind botezate, s-au îndepărtat de Biserică şi trăiesc fără a face referinţă la practica creştină. Adunarea sinodală care se deschide astăzi este dedicată acestei noi evanghelizări, pentru a favoriza în aceste persoane o nouă întâlnire cu Domnul, singurul care umple de semnificaţie profundă şi de pace existenţa noastră; pentru a favoriza redescoperirea credinţei, izvor de har care aduce bucurie şi speranţă în viaţa personală, familială şi socială. Desigur, această orientare deosebită nu trebuie să diminueze nici elanul misionar în sens propriu, nici activitatea obişnuită de evanghelizare în comunităţile noastre creştine. De fapt, cele trei aspecte ale unicei realităţi de evanghelizare se completează şi rodesc reciproc.

Tema despre căsătorie, propusă nouă de Evanghelie şi de prima lectură, merită în această privinţă o atenţie specială. Mesajul Cuvântului lui Dumnezeu se poate rezuma în expresia conţinută în cartea Genezei şi preluată de Isus însuşi: "Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu soţia sa şi amândoi vor fi un singur trup" (Gen 2,24; Mc 10,7-8). Ce ne spune nouă astăzi acest Cuvânt? Mi se pare că ne invită să devenim mai conştienţi de o realitate deja cunoscută, dar probabil nu valorizată pe deplin: adică faptul că în ea însăşi căsătoria constituie o Evanghelie, o Veste Bună pentru lumea de astăzi, îndeosebi pentru lumea descreştinată. Unirea bărbatului şi a femeii, devenirea lor "un singur trup" în caritate, în iubirea rodnică şi indisolubilă, este semn care vorbeşte despre Dumnezeu cu forţă, cu o elocvenţă care în zilele noastre a devenit majoră, pentru că, din păcate, din diferite motive, căsătoria, chiar în regiunile cu veche evanghelizare, trece printr-o criză profundă. Şi nu este o întâmplare. Căsătoria este legată de credinţă, nu în sens generic. Căsătoria, ca unire de iubire fidelă şi indisolubilă, se întemeiază pe harul care vine de la Dumnezeul Unul şi Întreit, care în Cristos ne-a iubit cu iubire fidelă până la Cruce. Astăzi suntem în măsură să percepem tot adevărul acestei afirmaţii, prin contrast cu realitatea dureroasă a atâtor căsătorii care din păcate se termină rău. Există o corespundere evidentă între criza credinţei şi criza căsătoriei. Şi, aşa cum Biserica afirmă şi mărturiseşte de mult timp, căsătoria este chemată să fie nu numai obiect, ci subiect al noii evanghelizări. Acest lucru se întâmplă deja în multe experienţe, legate de comunităţi şi mişcări, dar se realizează tot mai mult şi în ţesutul diecezelor şi al parohiilor, aşa cum a demonstrat recenta Întâlnire Mondială a Familiilor.

Una din ideile de bază ale impulsului reînnoit pe care l-a dat evanghelizării Conciliul al II-lea din Vatican este aceea a chemării universale la sfinţenie, care ca atare se referă la toţi creştinii (cf. Constituţia Lumen gentium, 39-42). Sfinţii sunt adevăraţii protagonişti ai evanghelizării în toate exprimările sale. Ei sunt, îndeosebi, şi pionierii şi purtătorii noii evanghelizări: cu mijlocirea lor şi cu exemplul vieţii lor, atente la fantezia Duhului Sfânt, ei arată persoanelor indiferente sau chiar ostile frumuseţea Evangheliei şi a comuniunii în Cristos şi-i invită pe credincioşii, ca să spunem aşa, lâncezi, să trăiască cu bucurie de credinţă, speranţă şi caritate, să redescopere "gustul" Cuvântului lui Dumnezeu şi al Sacramentelor, îndeosebi al Pâinii vieţii, Euharistia. Sfinţi şi sfinte înfloresc printre misionarii generoşi care anunţă Vestea Bună necreştinilor, în mod tradiţional în ţările de misiune şi actualmente în toate locurile unde trăiesc persoane necreştine. Sfinţenia nu cunoaşte bariere culturale, sociale, politice, religioase. Limbajul său - cel al iubirii şi al adevărului - este comprehensibil pentru toţi oamenii de bunăvoinţă şi-i apropie de Isus Cristos, izvor inepuizabil de viaţă nouă.

În acest moment, să ne oprim o clipă să-i admirăm pe cei doi sfinţi care astăzi au fost adăugaţi la ceata aleasă a Învăţătorilor Bisericii. Sfântul Ioan de Avila a trăit în secolul al XVI-lea. Profund cunoscător al Sfintelor Scripturi, era înzestrat cu spirit misionar arzător. A ştiut să pătrundă cu profunzime singulară misterele Răscumpărării realizate de Cristos pentru omenire. Om al lui Dumnezeu, unea rugăciunea constantă cu acţiunea apostolică. S-a dedicat predicării şi creşterii practicii Sacramentelor, concentrându-şi activitatea în îmbunătăţirea formării candidaţilor la preoţie, a călugărilor şi a laicilor, în vederea unei reforme rodnice a Bisericii.

Sfânta Hildegard de Bingen, importantă figură feminină din secolul al XII-lea, a oferit contribuţia sa preţioasă pentru creşterea Bisericii din timpul său, valorizând darurile primite de la Dumnezeu şi arătându-se femei cu inteligenţă vie, sensibilitate profundă şi autoritate spirituală recunoscută. Domnul a înzestrat-o cu spirit profetic şi cu ferventă capacitate de a discerne semnele timpurilor. Hildegard a nutrit o iubire deosebită faţă de creaţie, a cultivat medicina, poezia şi muzica. Mai ales a păstrat o iubire mare şi fidelă faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa.

Privirea asupra idealului vieţii creştine, exprimat în chemarea la sfinţenie, ne stimulează să privim cu umilinţă fragilitatea atâtor creştini, ba chiar păcatul lor, personal şi comunitar, care reprezintă o mare piedică în calea evanghelizării, şi să recunoaştem forţa lui Dumnezeu care, în credinţă, întâlneşte slăbiciunea umană. De aceea, nu se poate vorbi despre noua evanghelizare fără o dispoziţie sinceră de convertire. A ne lăsa reconciliaţi cu Dumnezeu şi cu aproapele (cf. 2Cor 5,20) este calea maestră a noii evanghelizări. Numai purificaţi, creştinii pot regăsi orgoliul legitim am demnităţii lor de fii ai lui Dumnezeu, creaţi după imaginea sa şi răscumpăraţi cu sângele preţios al lui Isus Cristos, şi pot experimenta bucuria sa pentru a o împărtăşi cu toţi, cu cei de aproape şi cu cei de departe.

Iubiţi fraţi şi surori, să încredinţăm lui Dumnezeu lucrările Adunării sinodale având sentimentul viu al comuniunii Sfinţilor, invocând îndeosebi mijlocirea marilor evanghelizatori, între care vrem să-l numărăm cu mare afect pe Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, al cărui pontificat a fost şi exemplu de nouă evanghelizare. Ne punem sub ocrotirea Sfintei Fecioare Maria, Steaua noii evanghelizări. Cu ea invocăm o specială revărsare a Duhului Sfânt, care să lumineze de sus Adunarea sinodală şi s-o facă rodnică pentru drumul Bisericii astăzi, în timpul nostru. Amin.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.