Omilia papei la Liturghia de încheiere a Sinodului Episcopilor

Veneraţi Fraţi,

Stimaţi Domni şi Doamne,

Iubiţi fraţi şi surori,

Minunea vindecării orbului Bartimeu are o poziţie relevantă în structura Evangheliei lui Marcu. De fapt, este situată la sfârşitul secţiunii care este numită "călătoria la Ierusalim", adică ultimul pelerinaj al lui Isus la Cetatea Sfântă, pentru Paştele în care El ştie că-l aşteaptă pătimirea, moartea şi învierea. Pentru a urca la Ierusalim din valea Iordanului, Isus trece prin Ierihon, iar întâlnirea cu Bartimeu are loc la ieşirea din oraş, "în timp ce - notează evanghelistul - Isus a plecat din Ierihon împreună cu discipolii săi şi cu o mare mulţime" (10,46), acea mulţime care, puţin mai târziu, îl va aclama pe Isus ca Mesia la intrarea sa în Ierusalim. Chiar de-a lungul drumului era aşezat şi cerşea Bartimeu, al cărui nume înseamnă "fiul lui Timeu", aşa cum spune însuşi evanghelistul. Întreaga Evanghelie a lui Marcu este un itinerar de credinţă, care se dezvoltă treptat la şcoala lui Isus. Discipolii sunt primii actori ai acestui parcurs de descoperire, dar există şi alte personaje care ocupă un rol important, iar Bartimeu este unul dintre acestea. Vindecarea lui este ultima vindecare miraculoasă pe care Isus o săvârşeşte înainte de pătimirea sa, şi nu întâmplător este aceea a unui orb, adică o persoană ai cărei ochi au pierdut lumina. Ştim şi din alte texte că starea de orbire are o semnificaţie pregnantă în Evanghelii. Îl reprezintă pe omul care are nevoie de lumina lui Dumnezeu, lumina credinţei, pentru a cunoaşte cu adevărat realitatea şi a merge pe calea vieţii. Esenţial este să ne recunoaştem orbi, care avem nevoie de această lumină, altminteri rămânem orbi pentru totdeauna (cf. In 9,39-41).

Aşadar, Bartimeu, în acel punct strategic al relatării lui Marcu, este prezentat ca model. El nu este orb din naştere, ci a pierdut vederea: este omul care a pierdut lumina şi este conştient de asta, dar nu a pierdut speranţa, ştie să perceapă posibilitatea de întâlnire cu Isus şi se încredinţează Lui pentru a fi vindecat. De fapt, când aude că Învăţătorul trece pe drumul său, strigă: "Fiul lui David, Isuse, ai milă de mine!" (Mc 10,47) şi repetă asta cu putere (v. 48). Şi atunci când Isus îl cheamă şi-l întreabă de anume vrea de la El, răspunde: "Rabbuni, să văd din nou!" (v. 51). Bartimeu îl reprezintă pe omul care recunoaşte răul propriu şi strigă către Domnul, încrezător să fie vindecat. Invocaţia sa, simplă şi sinceră, este exemplară şi, de fapt - ca aceea a vameşului la templu: "Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul" (Lc 18,13) - a intrat în tradiţia rugăciunii creştine. În întâlnirea cu Cristos, trăită cu credinţă, Bartimeu recapătă lumina pe care o pierduse şi cu ea plinătatea propriei demnităţi: se ridică în picioare şi reia drumul, care din acel moment are o călăuză, pe Isus, şi un drum, acelaşi pe care-l parcurge Isus. Evanghelistul nu ne va mai spune nimic despre Bartimeu, dar în el ne prezintă cine este discipolul: cel care, cu lumina credinţei, îl urmează pe Isus "de-a lungul drumului" (v. 52).

Sfântul Augustin, într-una dintre scrierile sale, face o observaţie foarte specială cu privire la figura lui Bartimeu, care poate să fie interesantă şi semnificativă şi pentru noi. Sfântul Episcop de Hipona reflectează asupra faptului că, în acest caz, Marcu prezintă nu numai numele persoanei care este vindecată, ci şi al tatălui şi ajunge la concluzia că "Bartimeu, fiul lui Timeu, era un personaj decăzut din prosperitate foarte mare şi starea sa de mizerie trebuia să fie în mod universal cunoscută şi de domeniu public deoarece nu era numai orb, ci un cerşetor care stătea la marginea drumului. Pentru acest motiv Marcu a voit să-l amintească numai pe el, pentru că faptul de a fi recuperat vederea a conferit minunii atâta rezonanţă pe cât era de mare faima nenorocirii întâmplate orbului" (Consensul evangheliştilor, 2, 65, 125: PL 34, 1138). Astfel spune sfântul Augustin.

Această interpretare că Bartimeu este o persoană decăzută dintr-o stare de "mare prosperitate" ne face să ne gândim; ne invită să reflectăm asupra faptului că există bogăţii preţioase pentru viaţa noastră pe care le putem pierde şi care nu sunt materiale. În această perspectivă, Bartimeu ar putea să-i reprezinte pe cei care trăiesc în regiuni de veche evanghelizare, unde lumina credinţei s-a slăbit şi s-au îndepărtate de Dumnezeu, nu-l mai consideră relevant pentru viaţă: persoane care de aceea au pierdut o mare bogăţie, sunt "decăzute" dintr-o înaltă demnitate - nu cea economică sau de putere pământească, ci aceea creştină - au pierdut orientarea sigură şi solidă a vieţii şi au devenit, adesea în mod inconştient, cerşetori ai sensului existenţei. Sunt multele persoane care au nevoie de o nouă evanghelizare, adică de o nouă întâlnire cu Isus, Cristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Mc 1,1), care poate să deschidă din nou ochii lor şi să-i înveţe drumul. Este semnificativ că, în timp ce încheiem Adunarea sinodală despre Noua Evanghelizare, Liturgia ne propune Evanghelia despre Bartimeu. Acest Cuvânt al lui Dumnezeu are ceva ne spună în mod deosebit nouă, care în aceste zile ne-am confruntat cu privire la urgenţa de a-l vesti din nou pe Cristos acolo unde lumina credinţei s-a slăbit, acolo unde focul lui Dumnezeu este ca un foc de jar, care cere să fie reînsufleţit, pentru ca să fie flacără vie care dă lumină şi căldură întregii case.

Noua evanghelizare se referă la întreaga viaţă a Bisericii. Ea se referă, în primul rând, la pastoraţia obişnuită care trebuie să fie mai mult însufleţită de focul Duhului, pentru a incendia inimile credincioşilor care în mod obişnuit frecventează Comunitatea şi care se adună în ziua Domnului pentru a se hrăni cu Cuvântul său şi cu Pâinea vieţii veşnice. Aş vrea să subliniez aici trei linii pastorale care au reieşit de la Sinod. Prima se referă la Sacramentele iniţierii creştine. A fost reafirmată exigenţa de a însoţi cu o cateheză corespunzătoare pregătirea pentru Botez, pentru Mir şi pentru Euharistie. A fost reafirmată şi importanţa Pocăinţei, sacrament al milostivirii lui Dumnezeu. Prin acest itinerar sacramental trece chemarea Domnului la sfinţenie, adresată tuturor creştinilor. De fapt, a fost repetat de mai multe ori că adevăraţii protagonişti ai noii evanghelizări sunt sfinţii: ei vorbesc un limbaj comprehensibil tuturor cu exemplul vieţii şi cu faptele carităţii.

În al doilea rând, noua evanghelizare este în mod esenţial legată cu misiunea ad gentes. Biserica are misiunea de a evangheliza, de a vesti Mesajul de mântuire oamenilor care încă nu-l cunosc pe Isus Cristos. Şi în cursul reflecţiilor sinodale a fost subliniat că există atâtea locuri în Africa, în Asia şi în Oceania ai căror locuitori aşteaptă cu vie aşteptare, uneori fără a fi pe deplin conştienţi de asta, prima vestire a Evangheliei. De aceea, trebuie să-l rugăm pe Duhul Sfânt pentru ca să trezească în Biserică un reînnoit dinamism misionar ai cărui protagonişti să fie, în mod special, operatorii pastorali şi credincioşii laici. Globalizarea a cauzat o însemnată mutare de populaţii: de aceea, prima vestire se impune şi în ţările cu veche evanghelizare. Toţi oamenii au dreptul de a-l cunoaşte pe Isus Cristos şi Evanghelia sa; şi acestui drept îi corespunde obligaţia creştinilor, a tuturor creştinilor - preoţi, călugări şi laici - de a anunţa Vestea cea Bună.

Un al treilea aspect se referă la persoanele botezate care însă nu trăiesc exigenţele Botezului. În cursul lucrărilor sinodale a fost scos în evidenţă că aceste persoane se află în toate continentele, în special în ţările mai secularizate. Biserica are o atenţie deosebită faţă de ele, pentru ca să-l întâlnească din nou pe Isus Cristos, să redescopere bucuria credinţei şi să se întoarcă la practica religioasă în comunitatea credincioşilor. În afară de metodele pastorale tradiţionale, mereu valabile, Biserica încearcă să folosească şi metode noi, îngrijindu-se şi de noi limbaje, corespunzătoare diferitelor culturi din lume, propunând adevărul lui Cristos cu o atitudine de dialog şi de prietenie care are fundament în Dumnezeu care este Iubire. În diferite părţi ale lumii, Biserica a întreprins deja acest drum de creativitate pastorală, pentru a se apropia de persoanele îndepărtate sau în căutarea sensului vieţii, a fericirii şi, în definitiv, a lui Dumnezeu. Amintim câteva importante misiuni citadine, "Curtea neamurilor", misiunea continentală, şi aşa mai departe. Nu este îndoială că Domnul, Bunul Păstor, va binecuvânta din belşug aceste eforturi care provin din zelul faţă de Persoana sa şi faţă de Evanghelia sa.

Iubiţi fraţi şi surori, Bartimeu, după ce a recăpătat vederea de la Isus, s-a adăugat la ceata discipolilor, printre care cu siguranţă erau alţii care, asemenea lui, au fost vindecaţi de Învăţătorul. Aşa sunt noii evanghelizatori: persoane care au avut experienţa de a fi fost vindecaţi de Dumnezeu, prin Isus Cristos. Şi caracteristica lor este o bucurie a inimii, care spune cu Psalmistul: "Mari lucruri a făcut Domnul pentru noi, inima ne este plină de bucurie" (Ps 125,3). Şi noi, astăzi, ne adresăm Domnului Isus, Redemptor hominis şi Lumen gentium, cu recunoştinţă bucuroasă însuşindu-ne o rugăciune a sfântului Clement din Alexandria: "Până acum am greşit în speranţa de a-l găsi pe Dumnezeu, dar pentru că tu mă luminezi, o, Doamne, îl găsesc pe Dumnezeu prin intermediul tău şi-l primesc pe Tatăl de la tine, devin împreună moştenitor cu tine, pentru că nu te-ai ruşinat să mă ai ca frate. Să ştergem, aşadar, să ştergem uitarea adevărului, neştiinţa: şi înlăturând întunericul care ne împiedică vederea ca ceaţa pentru ochi, să-l contemplăm pe adevăratul Dumnezeu...; de vreme ce o lumină din cer a strălucit asupra noastră înmormântaţi în întuneric şi prizonieri ai umbrei morţii, [o lumină] mai curată decât soarele, mai dulce decât viaţa de aici de pe pământ" (Protrettico, 113,2 - 114,1). Amin.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.