Dragi confraţi întru preoţie,
Dragi fraţi şi surori în Cristos,

După cele trei săptămâni de trăire în Roma, lângă mormântul apostolului Petru, în comuniune cu Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, cu cei 263 de episcopi şi părinţi sinodali, cu reprezentanţii diferitelor Biserici şi comunităţi ecleziale, cu diferiţii experţi şi reprezentanţi ai celorlalte instituţii bisericeşti, doresc să vă transmit, de aici, din aula sinodală, un gând de bucurie în Domnul, întărit cu "Mesajul episcopilor către poporul lui Dumnezeu", rodul tuturor membrilor acestui binecuvântat Sinod al Bisericii Catolice. Atmosfera a fost mai mult decât frăţească iar prin episcopii prezenţi, delegaţi ai tuturor conferinţelor episcopale, întreaga Biserică a fost de faţă la acest eveniment eclezial de primă mărime. Ne-am bucurat să fim, alături de Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea şi de ceilalţi părinţi sinodali, doi episcopi din ţara noastră: personal ca delegat al Conferinţei Episcopilor din România şi Preasfinţitul Virgil Bercea, reprezentantul Preafericirii sale cardinal Lucian al Bisericii Greco-Catolice, Unite cu Roma Au fost zile binecuvântate şi pline de daruri spirituale.

Răspunzând invitaţiei Sfântului Părinte de a îndrepta mereu privirea spre Cristos şi de a admira darul evangheliei şi al credinţei, de care ne-am învrednicit prin sfântul Botez şi prin celelalte taine, şi de a ne întreba cum am răspuns şi cum răspundem la această dovadă de iubire din partea lui Dumnezeu cel întreit, părinţii sinodali şi-au deschis inima, împărtăşind, în aulă, realităţile binecuvântate din fiecare ţară, precum şi problemele cu care se confruntă în misiunea de vestire a evangheliei şi de trăire a credinţei în diferitele părţi ale lumii.

După ce fiecare părinte sinodal şi-a prezentat mesajul în faţa Sfântului Părinte, după ce toţi cei prezenţi au luat act de experienţele celorlalţi episcopi şi păstori în acest teren vast al evanghelizării, după ce au fost scoase în evidenţă rând pe rând izvoarele evanghelizării, de la Sfânta Scriptură la întreaga tradiţie, de la documentele Conciliului Vatican II la Catehismul Bisericii Catolice, după retrăirea memoriei marilor personalităţi ale Bisericii, începând cu fericitul Ioan al XXIII-lea, continuând cu marele papă Paul al VI-lea şi cu fericitul Ioan Paul al II-lea, la umbra benefică a actualului Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, cel care a ţinut ca întreaga Biserică să trăiască un "nou An al Credinţei" menit să alimenteze o nouă şi binecuvântată evanghelizare, după celebrările solemne lângă mormântul Sfântului Petru, ca şi după momentele de rugăciune din aula sinodală, părinţii sinodali prezenţi la lucrări, după ce au propus Sfântului Părinte gândurile şi recomandările lor prin "propoziţiile comune" lucrate şi prelucrate în plen şi în grupurile de lucru, au ţinut să adune gândurile, dorinţele şi speranţele lor într-un "Mesaj" înflăcărat către întreaga Biserică şi către fiecare persoană în parte de a se dedica la vestirea şi trăirea credinţei cu un reînnoit zel, cu noi mijloace şi cu o nouă bucurie şi iubire faţă de Cristos prezent în istorie.

Mesajul Sinodului reprezintă cea mai frumoasă preţuire faţă de misiunea care trebuie să o împlinească toţi membrii Bisericii: episcopi, preoţi, diaconi, persoane consacrate, cateheţi, familii, părinţi şi copii, tineri şi laici, precum şi fiecare persoană în parte. Odată cu invitaţia de a pătrunde mai mult şi mai bine frumuseţea credinţei şi a evangheliei după mandatul încredinţat de Isus ucenicilor săi: "Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura" (Mt 28,15), episcopi prezenţi au dorit să facă cunoscută tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu nobila şi sfânta misiune care îi face vrednici de a se numi şi de a fi colaboratorii Domnului la toate popoarele şi în toate locurile, până la sfârşitul timpurilor.

Vă propun, dragi confraţi şi Cucernici părinţi, dragi fii şi fiice ale Bisericii, să parcurgeţi, cu o aleasă atenţie şi preţuire, "Mesajul Sinodului pentru o nouă angajare în opera de evanghelizare, mesaj care, prin grija şi munca deosebită a părintelui Mihai Patraşcu şi a părintelui Cornel Cadar a ajuns la cunoştinţa tuturor fiilor şi fiicelor Bisericii noastre din Iaşi şi nu numai. În felul acesta puteţi descoperi chemarea Sfântului Părinte şi a episcopilor din Sinod, pentru ca, plini de bucuria credinţei şi a noii evanghelizări, să o transmiteţi cu mult zel şi cu însufleţire tuturor celor care îl caută pe Dumnezeu şi frumuseţea evangheliei sale, care singură poate schimba şi salva lumea.

Cristos, evanghelia cea vie a lumii, să vă îmbucure inima şi viaţa, să fie prezent în familii, în şcoli, în instituţii şi în toate locurile. El să reverse peste lume bucuria credinţei şi frumuseţea evangheliei sale.

Răspunsul fiecăruia este o obligaţie sfântă, o mare onoare sufletească şi o mare bucurie în viaţă.

Preacurata Fecioară Maria, steaua noii evanghelizării, cea care l-a oferit lumii pe Mântuitorul, coborât pe pământ "pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire", să mijlocească pentru fiecare darul prezenţei sale dumnezeieşti şi bucuria unei vieţi fericite şi binecuvântate în Cristos Domnul nostru, căruia să-i fie slavă şi cinste în toţi vecii vecilor.

Doamne, măreşte în noi bucuria credinţei şi a noii evanghelizări!

Roma, 27 octombrie 2012

Petru Gherghel,
episcop de Iaşi

* * *

Mesajul Sinodului Episcopilor adresat Poporului lui Dumnezeu

La a douăzecea congregaţie generală, vineri, 26 octombrie 2012, părinţii sinodali au aprobat Mesajul Sinodului Episcopilor adresat Poporului lui Dumnezeu, la încheierea celei de-a XIII-a Adunări Generale Obişnuite a Sinodului Episcopilor. Prezentăm în continuare textul integral al mesajului:

* * *

Fraţi şi surori,

"Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos" (Rom 1,7). Episcopii veniţi din toată lumea, reuniţi la invitaţia Episcopului de Roma, Papa Benedict al XVI-lea, pentru a reflecta despre "noua evanghelizare pentru transmiterea credinţei creştine", înainte de a ne întoarce la Bisericile noastre particulare, vrem să ne adresăm vouă tuturor, pentru a susţine şi a orienta slujirea adusă Evangheliei în diferitele contexte în care trebuie să dăm mărturie astăzi.

1. Ca samariteana la fântână

Ne lăsăm luminaţi de o pagină din evanghelie: întâlnirea lui Isus cu femeia samariteană (cf. In 4,5-42). Nu există bărbat sau femeie care, în viaţa sa, să nu se afle, asemenea femeii din Samaria, alături de o fântână cu o amforă goală, în speranţa de a găsi ascultarea dorinţei celei mai profunde a inimii, singura care poate da semnificaţie deplină existenţei. Multe sunt astăzi fântânile care se oferă pentru setea omului, dar trebuie să se discearnă pentru a evita ape poluate. Este urgent să se orienteze bine căutarea, pentru a nu cădea pradă dezamăgirilor, care pot fi distrugătoare.

Ca Isus la fântâna din Sicar, şi Biserica simte că trebuie să se aşeze alături de bărbaţii şi femeile din acest timp, pentru a-l face prezent pe Domnul în viaţa lor, aşa încât să-l poată întâlni, pentru că numai el este apa care dă viaţa adevărată şi veşnică. Numai Isus este capabil să citească în adâncul inimii noastre şi să ne dezvăluie adevărul nostru: "Mi-a spus tot ceea ce am făcut", mărturiseşte femeia concetăţenilor săi. Şi acest cuvânt de vestire - la care se uneşte întrebarea care deschide la credinţă: "Oare să fie el Cristos?" - arată că acela care a primit viaţa cea nouă din întâlnirea cu Isus, la rândul său nu poate să nu devină vestitor al adevărului şi al speranţei pentru alţii. Păcătoasa convertită devine mesageră a mântuirii şi conduce la Isus întregul oraş. De la primirea mărturiei oamenii vor trece la experienţa personală a întâlnirii: "Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii".

2. O nouă evanghelizare

A-i conduce pe bărbaţii şi femeile din timpul nostru la Isus, la întâlnirea cu el, este o urgenţă care atinge toate regiunile lumii, de evanghelizare veche şi recentă. De fapt, pretutindeni se simte necesitatea de a reînsufleţi o credinţă care riscă să se întunece în contexte culturale care-i împiedică înrădăcinarea personală şi prezenţa socială, claritatea conţinuturilor şi roadele coerente.

Nu este vorba de a începe totul de la capăt, ci - cu sufletul apostolic al lui Paul, care ajunge să spună: "Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia!" (1Cor 9,16) - să ne inserăm în lungul drum de proclamare a Evangheliei care, din primele secole ale erei creştină până în prezent, a străbătut istoria şi a edificat comunităţi de credincioşi în toate părţile lumii. Fie ele mici sau mari, sunt rodul dăruirii misionarilor şi a multor martiri, a generaţiilor de martori ai lui Isus spre care se îndreaptă amintirea noastră recunoscătoare.

Scenariile sociale, culturale, economice, politice şi religioase schimbate ne cheamă la ceva nou: să trăim în mod reînnoit experienţa noastră comunitară de credinţă şi vestirea, printr-o evanghelizare "nouă în ardoarea sa, în metodele sale, în exprimările sale"¹ , aşa cum a spus Ioan Paul al II-lea, o evanghelizare care, a amintit Benedict al XVI-lea, este îndreptată "îndeosebi către persoanele care, deşi fiind botezate s-au îndepărtat de Biserică şi trăiesc fără a face referinţă la practica creştină [...], pentru a favoriza în aceste persoane o nouă întâlnire cu Domnul, care singur umple de semnificaţie profundă şi de pace existenţa noastră; pentru a favoriza redescoperirea credinţei, izvor de har care aduce bucurie şi speranţă în viaţa personală, familială şi socială"².

3. Întâlnirea personală cu Isus Cristos în Biserică

Înainte de a spune ceva cu privire la formele pe care trebuie să le asume această nouă evanghelizare, simţim exigenţa de a vă spune, cu profundă convingere, că credinţa se decide în întregime în raportul pe care-l instaurăm cu persoana lui Isus, care cel dintâi ne vine în întâmpinare. Opera noii evanghelizări consistă în a repropune inimii şi minţii, nu de puţine ori distrate şi învălmăşite, ale bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru, înainte de toate nouă înşine, frumuseţea şi noutatea perenă a întâlnirii cu Cristos. Vă invităm pe toţi să contemplăm faţa Domnului Isus Cristos, să intrăm în misterul existenţei sale, dăruite pentru noi până la cruce, reconfirmate ca dar de către Tatăl în învierea sa din morţi şi comunicate nouă prin Duhul Sfânt. În persoana lui Isus se dezvăluie misterul iubirii lui Dumnezeu Tatăl faţă de întreaga familie umană, pe care el n-a voit s-o lase în voia propriei autonomii imposibile, ci a reunit-o cu sine într-un reînnoit legământ de iubire.

Biserica este spaţiul pe care Cristos îl oferă în istorie pentru a-l putea întâlni, pentru că el i-a încredinţat Cuvântul său, Botezul care ne face fii ai lui Dumnezeu, Trupul său şi Sângele său, harul iertării păcatului, mai ales în sacramentul Reconcilierii, experienţa unei comuniuni care este reflexie a misterului însuşi al Sfintei Treimi, forţa Duhului care generează caritate faţă de toţi.

Trebuie dată formă unor comunităţi primitoare, în care toţi marginalizaţii să-şi afle casa lor, unor concrete experienţe de comuniune, care, cu forţa arzătoare a iubirii - "Vezi cum se iubesc!"³ - să atragă privirea descântată a omenirii contemporane. Frumuseţea credinţei trebuie să strălucească, îndeosebi, în acţiunile Liturgiei sacre, mai ales în Euharistia duminicală. De fapt, chiar în celebrările liturgice Biserica dezvăluie faţa sa de operă a lui Dumnezeu şi face vizibilă, în cuvinte şi în gesturi, semnificaţia Evangheliei.

Ne revine nouă astăzi să facem accesibile în mod concret experienţele de Biserică, să înmulţim fântânile la care să-i invităm pe bărbaţii şi femeile însetaţi şi acolo să-i facem să-l întâlnească pe Isus, să oferim oaze în deşerturile vieţii. De asta sunt responsabile comunităţile creştine şi, în ele, fiecare discipol al Domnului: fiecăruia îi este încredinţată o mărturie de neînlocuit, pentru ca Evanghelia să poată intersecta existenţa tuturor; pentru aceasta ne este cerută sfinţenia vieţii.

4. Ocaziile întâlnirii cu Isus şi ascultarea Scripturilor

Cineva va întreba cum se fac toate acestea. Nu e vorba de a inventa cine ştie ce noi strategii, ca şi cum Evanghelia ar fi un produs care trebuie situat pe piaţa religiilor, ci de a redescoperi modurile în care, în viaţa lui Isus, persoanele s-au apropiat de el şi au fost chemate de el, pentru a pune chiar acele modalităţi în condiţiile din timpul nostru.

Amintim de exemplu cum Petru, Andrei, Iacob şi Ioan au fost interpelaţi de Isus în contextul muncii lor, cum Zaheu a put să treacă de la simpla curiozitate la căldura împărtăşirii mesei cu Învăţătorul, cum centurionul roman i-a cerut intervenţia cu ocazia bolii unei persoane dragi, cum orbul din naştere l-a invocat ca eliberator din propria marginalizare, cum Marta şi Maria au văzut răsplătită de prezenţa sa ospitalitatea casei şi a inimii. Am mai putea continua, reparcurgând paginile evangheliilor şi găsind cine ştie câte moduri în care viaţa persoanelor s-a deschis în cele mai diferite condiţii la prezenţa lui Cristos. Şi acelaşi lucru l-am putea face cu tot ceea ce Scripturile relatează despre experienţele misionare ale apostolilor în prima Biserică.

Citirea frecventă a Sfintelor Scripturi, luminată de Tradiţia Bisericii, care ni le încredinţează şi este interpretă autentică a lor, nu este numai o trecere obligatorie pentru a cunoaşte conţinutul Evangheliei, adică prezenţa lui Isus în contextul istoriei mântuirii, ci ajută şi la descoperirea spaţiilor de întâlnire cu el, modalităţi cu adevărat evanghelice, înrădăcinate în dimensiunile de fond ale vieţii omului: familia, munca, prietenia, sărăciile şi încercările vieţii, etc.

5. A ne evangheliza pe noi înşine şi a ne dispune la convertire

Însă vai nouă să credem că noua evanghelizare nu ne priveşte personal. În aceste zile, de mai multe ori printre noi Episcopii s-au ridicat glasuri ca să amintească faptul că, pentru a putea evangheliza lumea, Biserica trebuie înainte de toate să stea în ascultarea Cuvântului. Invitaţia de a evangheliza se traduce într-un apel la convertire.

Simţim cu sinceritate că trebuie să ne convertim înainte de toate pe noi înşine la puterea lui Cristos, care singur este capabil să facă noi toate lucrurile, înainte de toate existenţele noastre sărace. Cu umilinţă trebuie să recunoaştem că sărăciile şi slăbiciunile discipolilor lui Isus, în special ale slujitorilor săi, apasă asupra credibilităţii misiunii. Suntem desigur conştienţi, noi Episcopii cei dintâi, că nu vom putea fi niciodată la înălţimea chemării din partea Domnului şi a încredinţării Evangheliei sale pentru a o vesti neamurilor. Ştim că trebuie să recunoaştem cu umilinţă vulnerabilitatea noastră în faţa rănilor istoriei şi nu ezităm să recunoaştem păcatele noastre personale. Însă suntem şi convinşi că forţa Duhului Domnului poate să reînnoiască Biserica sa şi să facă strălucitor veşmântul ei, dacă ne vom lăsa plăsmuiţi de el. Arată acest lucru vieţile sfinţilor, a căror amintire şi naraţiune este instrument privilegiat al noii evanghelizări.

Dacă această reînnoire ar fi încredinţată forţelor noastre, ar exista motive serioase de îndoială, însă convertirea, ca şi evanghelizarea, în Biserică nu ne are pe noi sărmani oameni ca primi actori, ci pe însuşi Duhul Domnului. Aici se află forţa noastră şi certitudinea noastră că răul nu va avea niciodată ultimul cuvânt, nici în Biserică nici în istorie: "Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă", a spus Isus discipolilor săi (In 14,27).

Opera noii evanghelizări se sprijină pe această certitudine senină. Noi suntem încrezători în inspiraţia şi în forţa Duhului, care ne va învăţa ceea ce trebuie să spunem şi ceea ce trebuie să facem, chiar şi în momentele mai dificile. De aceea, este de datoria noastră să învingem frica prin credinţă, descurajarea prin speranţă, indiferenţa prin iubire.

6. A percepe în lumea de astăzi noi oportunităţi de evanghelizare

Acest curaj senin susţine şi privirea noastră asupra lumii contemporane. Nu ne simţim înfricoşaţi de condiţiile timpurilor în care trăim. Lumea noastră este o lume plină de contradicţii şi de provocări, dar rămâne creaţie a lui Dumnezeu, e adevărat rănită de rău, dar mereu lumea pe care Dumnezeu o iubeşte, teren al său, în care poate să fie reînnoită semănarea Cuvântului pentru ca să aducă rod din nou.

Nu există spaţiu pentru pesimism în minţile şi în inimile celor care ştiu că Domnul lor a învins moartea şi că Duhul său acţionează cu putere în istorie. Cu umilinţă, dar şi cu hotărâre - aceea care vine din certitudinea că la urmă învinge adevărul -, ne apropiem de această lume şi vrem să vedem în ea o invitaţie a Celui Înviat de a fi martori ai Numelui său. Biserica noastră este vie şi înfruntă cu curajul credinţei şi cu mărturia atâtor fii ai săi provocările făcute de istorie.

Ştim că în lume trebuie să ducem o luptă dură împotriva "conducătorilor acestei lumi a întunericului", "a duhurilor răului" (Ef 6,12). Nu ne ascundem problemele pe care le creează aceste provocări, dar ele nu ne înfricoşează. Acest lucru este valabil înainte de toate pentru fenomenele de globalizare, care trebuie să fie pentru noi oportunităţi pentru o dilatare a prezenţei Evangheliei. Tot aşa şi migraţiile - chiar cu greutatea suferinţelor pe care le comportă şi de care vrem cu sinceritate să fim apropiaţi prin primirea proprie a fraţilor - sunt ocazii, aşa cum s-a întâmplat în trecut, de răspândire a credinţei şi de comuniune între varietăţile formelor sale. Secularizarea, dar şi criza hegemoniei politice şi a statului, cer Bisericii să regândească propria prezenţă în societate, fără de altfel a renunţa la ea. Multele şi mereu noile forme de sărăcie deschid spaţii inedite pentru slujirea carităţii: proclamarea Evangheliei angajează Biserica să fie cu săracii şi să ia asupra sa suferinţele lor, asemenea lui Isus. Chiar şi în formele cele mai aspre de ateism şi agnosticism simţim că putem recunoaşte, chiar dacă în moduri contradictorii, nu un gol, ci o nostalgie, o aşteptare care aşteaptă un răspuns adecvat.

În faţa întrebărilor pe care culturile dominante le pun credinţei şi Bisericii, reînnoim încrederea noastră în Domnul, fiind siguri că şi în aceste context Evanghelia este aducătoare de lumină şi capabilă să vindece orice slăbiciune a omului. Nu noi conducem opera evanghelizării, ci Dumnezeu, aşa cum ne-a amintit Papa: "Primul cuvânt, adevărata iniţiativă, adevărata activitate vine de la Dumnezeu şi numai inserându-ne în această iniţiativă divină, numai implorând această iniţiativă divină, putem deveni şi noi - cu El şi în El - evanghelizatori"⁴.

7. Evanghelizarea, familia şi viaţa consacrată

Încă de la prima evanghelizare, transmiterea credinţei în înşiruirea generaţiilor a găsit un loc natural în familie. În ea - cu un rol cu totul special ocupat de femei, dar cu asta nu vrem să diminuăm figura paternă şi responsabilitatea sa - semnele credinţei, comunicarea primelor adevăruri, educarea la rugăciune, mărturia roadelor iubirii au fost introduse în existenţa copiilor şi a tinerilor în contextul grijii pe care orice familie o rezervă pentru creşterea celor mici ai săi. Chiar dacă în diversitatea situaţiilor geografice, culturale şi sociale, toţi Episcopii la Sinod au reconfirmat acest rol esenţial al familiei în transmiterea credinţei. Nu se poate gândi o nouă evanghelizare fără a simţi o responsabilitate precisă faţă de vestirea Evangheliei pentru familii şi fără a le da sprijin în misiunea educativă.

Nu ne ascundem faptul că astăzi familia, care se constituie în căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, care-i face "un singur trup" (Mt 19,6) deschis la viaţă, este străbătută peste tot de factori de criză, înconjurată de modele de viaţă care o penalizează, neglijată de politicile din acea societate pentru care este celula fundamentală, nu întotdeauna respectată în ritmurile sale şi susţinută în angajările sale chiar de comunităţile ecleziale. Însă tocmai acest lucru ne determină să spunem că trebuie să avem o grijă deosebită faţă de familie şi faţă de misiunea ei în societate şi în Biserică, dezvoltând parcursuri de însoţire înainte şi după căsătorie. Vrem să exprimăm şi recunoştinţa noastră atâtor soţi şi atâtor familii creştine care, cu mărturia lor, arată lumii o experienţă de comuniune şi de slujire care este sămânţă a unei societăţi mai fraterne şi împăcate.

Gândul nostru s-a îndreptat şi spre situaţiile familiale şi de convieţuire în care nu se oglindeşte acea imagine de unitate şi de iubire pentru toată viaţa pe care Domnul ne-a încredinţat-o. Există cupluri care convieţuiesc fără legătura sacramentală a căsătoriei; se înmulţesc situaţii familiale neregulamentare construite după eşecul căsătoriilor precedente: evenimente dureroase în care suferă şi educaţia la credinţă a copiilor. Tuturor acestora vrem să le spunem că iubirea Domnului nu părăseşte pe nimeni, că şi Biserica îi iubeşte şi este casă primitoare pentru toţi, că ei rămân membri ai Bisericii chiar dacă nu pot primi dezlegarea sacramentală şi Euharistia. Comunităţile catolice să fie primitoare faţă de cei care trăiesc în astfel de situaţii şi să susţină drumuri de convertire şi de reconciliere.

Viaţa familială este primul loc în care Evanghelia se întâlneşte cu aspectul obişnuit al vieţii şi arată capacitatea sa de a transfigura condiţiile fundamentale ale existenţei în orizontul iubirii. Dar nu mai puţin importantă pentru mărturia Bisericii este să arate că această viaţă în timp are o împlinire care trece dincolo de istoria oamenilor şi ajunge la comuniunea veşnică cu Dumnezeu. Isus nu se prezintă femeii samaritene pur şi simplu ca acela care dă viaţa, ci ca acela care dăruieşte "viaţa veşnică" (In 4,14). Darul lui Dumnezeu, pe care credinţa îl face prezent, nu este pur şi simplu promisiunea de condiţii mai bune în această lume, ci vestea că sensul ultim al vieţii noastre este dincolo de această lume, în acea comuniune deplină cu Dumnezeu pe care o aşteptăm la sfârşitul timpurilor.

Sunt martori speciali în Biserică şi în lume ai acestui orizont ultrapământesc al sensului existenţei umane cei pe care Domnul i-a chemat la viaţa consacrată, o viaţă care, tocmai pentru că este consacrată totalmente lui, în exercitarea sărăciei, castităţii şi ascultării, este semnul unei lumi viitoare care relativizează orice bine din această lume. De la Adunarea Sinodului Episcopilor să ajungă la aceşti fraţi şi surori ai noştri recunoştinţa pentru fidelitatea lor faţă de chemarea Domnului şi pentru contribuţia pe care au dat-o şi o dau la misiunea Bisericii, îndemnul la speranţă în situaţii care nu sunt uşoare nici pentru ei în aceste timpuri de schimbare, invitaţia de a se confirma ca martori şi promotori ai noii evanghelizări în diferitele locuri de viaţă în care îi situează carisma fiecăruia dintre institutele lor.

8. Comunitatea eclezială şi mulţii lucrători ai evanghelizării

Opera de evanghelizare nu este misiunea cuiva în Biserică, ci a comunităţilor ecleziale ca atare, unde există acces la plinătatea instrumentelor întâlnirii cu Isus: Cuvântul, sacramentele, comuniunea fraternă, slujirea carităţii, misiunea.

În această perspectivă iese în evidenţă înainte de toate rolul parohiei, ca prezenţă a Bisericii pe teritoriul în care oamenii trăiesc, "fântâna satului", cum îi plăcea s-o numească Ioan al XXIII-lea, la care toţi se pot adăpa găsind în ea prospeţimea Evangheliei. Nu se poate renunţa la rolul său, deşi condiţiile schimbate pot cere fie împărţirea sa în comunităţi mici, fie legături de colaborare în contexte mai ample. Simţim acum că trebuie să îndemnăm parohiile noastre să alăture de îngrijirea pastorală tradiţională a poporului lui Dumnezeu noile forme de misiune cerute de noua evanghelizare. Ele trebuie să impregneze şi variatele, importantele exprimări ale evlaviei populare.

În parohie continuă să fie decisivă slujirea preotului, părinte şi păstor al poporului său. Episcopii din această Adunare sinodală exprimă tuturor preoţilor recunoştinţă şi apropiere fraternă pentru misiunea lor care nu e uşoară şi îi invită la legături mai strânse în preoţimea diecezană, la o viaţă spirituală tot mai intensă, la o formare permanentă care să-i facă apţi să înfrunte schimbările.

Alături de preoţi trebuie susţinută prezenţa diaconilor, precum şi acţiunea pastorală a cateheţilor şi a atâtor alte figuri ministeriale şi de animare în domeniul vestirii şi al catehezei, al vieţii liturgice, al slujirii caritative, precum şi diferitele forme de participare şi coresponsabilitate din partea credincioşilor, bărbaţi şi femei, pentru a căror dedicare în multiplele servicii în comunităţile noastre nu vom fi niciodată suficient de recunoscători. Şi tuturor acestora le cerem să pună prezenţa lor şi slujirea lor în Biserică în optica noii evanghelizări, îngrijindu-se de propria formare umană şi creştină, de cunoaşterea credinţei şi de sensibilitatea faţă de fenomenele culturale de astăzi.

Privind la laici, un cuvânt specific se îndreaptă spre diferitele forme de asociaţii vechi şi noi şi în acelaşi timp spre mişcările ecleziale şi spre noile comunităţi, toate expresie a bogăţiei darurilor pe care Duhul le oferă Bisericii. Şi faţă de aceste forme de viaţă şi de angajare în Biserică exprimăm recunoştinţă, îndemnându-i la fidelitate faţă de propria carismă şi la comuniune eclezială convinsă, în special în contextul concret al Bisericilor particulare.

A mărturisi Evanghelia nu este privilegiul cuiva. Recunoaştem cu bucurie prezenţa atâtor bărbaţi şi femei care cu viaţa lor devin semn al Evangheliei în mijlocul lumii. Îi recunoaştem şi în atâţia fraţi şi surori ai noştri creştini cu care unitatea din păcate încă nu este perfectă, dar care sunt şi ei însemnaţi de Botezul Domnului şi îi sunt vestitori. În aceste zile a fost o experienţă emoţionantă pentru noi să ascultăm glasurile atâtor responsabili autoritari ai Bisericilor şi Comunităţilor ecleziale care ne-au mărturisit setea lor de Cristos şi adeziunea lor la vestirea Evangheliei, convinşi şi ei că lumea are nevoie de o nouă evanghelizare. Suntem recunoscători Domnului pentru această unitate în exigenţa misiunii.

9. Pentru ca tinerii să-l poată întâlni pe Cristos

Tinerii se află la inima noastră în mod cu totul deosebit pentru că ei, care sunt parte relevantă a prezentului omenirii şi al Bisericii, sunt şi viitorul. Şi spre ei privirea Episcopilor nu este deloc pesimistă. Preocupată da, dar nu pesimistă. Preocupată pentru că tocmai asupra lor se adună stimulentele cele mai agresive ale timpurilor; însă nu pesimistă, înainte de toate pentru că, reafirmăm asta, iubirea lui Cristos este ceea ce mişcă în profunzime istoria, dar şi pentru că observăm în tinerii noştri aspiraţii profunde de autenticitate, de adevăr, de libertate, de generozitate, pentru care suntem convinşi că Isus Cristos este răspunsul care satisface.

Vrem să-i susţinem în căutarea lor şi încurajăm comunităţile noastre să intre fără rezerve într-o perspectivă de ascultare, de dialog şi de propunere curajoasă faţă de condiţia dificilă a tinerilor. Pentru a răscumpăra, şi nu pentru a mortifica, puterea entuziasmelor lor. Şi pentru a susţine în favoarea lor bătălia corectă împotriva locurilor comune şi a speculaţiilor interesate ale puterilor lumeşti, interesate să le disipeze energiile şi să le consume elanurile în folosul propriu, eliminându-le orice amintire recunoscătoare a trecutului şi orice proiect serios al viitorului.

Noua evanghelizare are în lumea tinerilor un ogor angajant dar şi deosebit de promiţător, aşa cum arată numeroasele experienţe, de la cele mai populate, cum sunt Zilele Mondiale ale Tineretului, la cele mai ascunse, dar nu mai puţin implicatoare, cum ar fi diferitele experienţe de spiritualitate, de slujire şi de misionaritate. Tinerilor trebuie să li se recunoască un rol activ în opera de evanghelizare mai ales faţă de lumea lor.

10. Evanghelia în dialog cu cultura şi experienţa umană şi cu religiile

Noua evanghelizare are în centrul său pe Cristos şi atenţia faţă de persoana umană, pentru a da naştere unei reale întâlniri cu el. Însă orizonturile sale sunt largi cât lumea şi nu se închid în faţa nici unei experienţe a omului. Asta înseamnă că ea cultivă cu grijă deosebită dialogul cu culturile, având încrederea că poate găsi în fiecare dintre ele "seminţele Cuvântului" despre care vorbeau Părinţii antici. Îndeosebi, noua evanghelizare are nevoie de o alianţă reînnoită între credinţă şi raţiune, având convingerea că credinţa are resurse proprii pentru a primi orice rod al unei raţiuni sănătoase deschise la transcendenţă şi are forţa de a vindeca limitele şi contradicţiile în care raţiunea poate să cadă. Credinţa nu închide privirea nici în faţa întrebărilor sfâşietoare pe care le pune prezenţa răului în viaţa şi în istoria oamenilor, luând lumină de speranţă din Paştele lui Cristos.

Întâlnirea dintre credinţă şi raţiune hrăneşte şi angajarea comunităţilor creştine în domeniul vast educaţiei şi culturii. Un loc special îl ocupă în asta instituţiile formative şi de cercetare: şcoli şi universităţi. Oriunde se dezvoltă cunoştinţele despre om şi se dă o acţiune educativă, Biserica este bucuroasă să aducă propria experienţă şi propria contribuţie pentru o formare a persoanei în integralitatea sa. În acest domeniu trebuie rezervată o grijă deosebită şcolii catolice şi universităţilor catolice, în care deschiderea la transcendenţă, proprie oricărui itinerar cultural şi educativ sincer, trebuie să se completeze în drumuri de întâlnire cu evenimentul lui Isus Cristos şi al Bisericii sale. Recunoştinţa Episcopilor să ajungă la cei care, în condiţii uneori dificile, sunt angajaţi în asta.

Evanghelizarea cere ca să se acorde atenţie activă lumii comunicaţiilor sociale, drum pe care, mai ales în noile media, se intersectează atâtea vieţi, atâtea întrebări şi atâtea aşteptări. Loc în care adesea se formează conştiinţele şi se ritmează timpurile şi conţinuturile vieţii trăite. O nouă oportunitate pentru a ajunge la inima omului.

Un loc deosebit al întâlnirii dintre credinţă şi raţiune există astăzi în dialogul cu cunoaşterea ştiinţifică. Ea, în sine, nu este deloc departe de credinţă, fiind o manifestare a acelui principiu spiritual pe care Dumnezeu l-a pus în creaturile sale şi care le permite să perceapă structurile raţionale care sunt la baza creaţiei. Atunci când ştiinţele şi tehnicile nu au îngâmfarea de a închide concepţia despre om şi despre lume într-un materialism arid, devin un aliat preţios pentru dezvoltarea umanizării vieţii. Şi spre cel care este angajat pe acest delicat front al cunoaşterii se îndreaptă mulţumirea noastră.

O mulţumire pe care vrem s-o adresăm şi bărbaţilor şi femeilor angajaţi într-o altă exprimare a geniului uman, cel al artei în diferitele sale forme, de la cele mai vechi la cele mai recente. În operele lor, deoarece tind să dea formă tensiunii omului spre frumuseţe, noi recunoaştem un mod deosebit de semnificativ de exprimare a spiritualităţii. Suntem recunoscători când cu creaţiile lor de frumuseţe ne ajută să facem evidentă frumuseţea feţei lui Dumnezeu şi a feţei creaturilor sale. Calea frumuseţii este un drum deosebit de eficace în noua evanghelizare.

Însă dincolo de vârfurile artei, toată activitatea omului atrage atenţia noastră, ca un spaţiu în care, prin muncă, el devine cooperator al creaţiei divine. Lumii economiei şi a muncii vrem să le amintim că din lumina Evangheliei provin câteva chemări: a răscumpăra munca din condiţiile care fac din ea de multe ori o povară insuportabilă şi o perspectivă nesigură, ameninţată astăzi adesea de şomaj, în special în rândul tinerilor; a pune persoana în centrul dezvoltării economice; a gândi această dezvoltare însăşi ca o ocazie de creştere a neamului omenesc în dreptate şi în unitate. Omul în munca prin care transformă lumea este chemat să salvgardeze şi faţa pe care Dumnezeu a voit s-o dea creaţiei sale, şi din responsabilitate faţă de generaţiile viitoare.

Evanghelia luminează şi condiţia suferinţei în boală, în care creştinii trebuie să facă să se simtă apropierea Bisericii de persoanele bolnave sau neputincioase şi recunoştinţa faţă de cei care lucrează cu profesionalism şi umanitate pentru îngrijirea lor.

Un domeniu în care lumina Evangheliei poate şi trebuie să strălucească pentru a lumina paşii omenirii este cel al politicii, căreia i se cere o angajare de îngrijire dezinteresată şi transparentă a binelui comun, respectând demnitatea deplină a persoanei umane, de la zămislirea sa până la sfârşitul său natural, respectând familia întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, respectând libertatea educativă; promovând libertatea religioasă; înlăturând cauzele de nedreptăţi, inegalităţi, discriminări, rasism, violenţe, foamete şi războaie. O mărturie limpede este cerută creştinilor care, în exercitarea politicii, trăiesc preceptul carităţii.

În sfârşit, dialogul Bisericii are un interlocutor al său natural în adepţii religiilor. Se evanghelizează pentru că suntem convinşi de adevărul lui Cristos, nu împotriva cuiva. Evanghelia lui Isus este pace şi bucurie, iar discipolii săi sunt bucuroşi să recunoască ceea ce spiritul religios al oamenilor a ştiut să perceapă ca adevărat şi bun în lumea creată de Dumnezeu şi a exprimat dând formă diferitelor religii.

Dialogul dintre credincioşii din diferitele religii vrea să fie o contribuţie adusă păcii, refuză orice fundamentalism şi denunţă orice violenţă care se abate asupra celor care cred, încălcare gravă a drepturilor umane. Bisericile din toată lumea sunt aproape în rugăciune şi în fraternitate de fraţii suferinzi şi cer celui care are în mână destinele popoarelor să salvgardeze dreptul tuturor la alegerea liberă şi la mărturisirea liberă a credinţei.

11. În Anul Credinţei, comemorarea Conciliului al II-lea din Vatican şi referinţa la Catehismul Bisericii Catolice

Pe cărarea deschisă de noua evanghelizare am putea să ne simţim uneori şi ca într-un deşert, în mijlocul pericolelor şi lipsiţi de referinţe. Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, în omilia de la Liturghia de deschidere a Anului Credinţei, a vorbit despre o "deşertificare spirituală" care a înaintat în aceste ultime decenii, dar ne-a şi încurajat afirmând că "tocmai pornind de la experienţa acestui deşert, de la acest gol, putem descoperi din nou bucuria de a crede, importanţa sa vitală pentru noi bărbaţi şi femei. În deşert se redescoperă valoarea a ceea ce este esenţial pentru a trăi"⁵. În deşert, ca femeia samariteană, se merge în căutare de apă şi de o fântână din care să se scoată apă: fericit cel care acolo îl întâlneşte pe Cristos!

Îi mulţumim Sfântului Părinte pentru darul Anului Credinţei, preţioasă intrare în parcursul noii evanghelizări. Îi mulţumim şi pentru că a legat acest An de amintirea recunoscătoare pentru cei cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican, al cărui magisteriu fundamental pentru timpul nostru străluceşte în Catehismul Bisericii Catolice, repropus la douăzeci de ani de la publicare ca referinţă de credinţă sigură. Sunt aniversări importante, care ne permit să reafirmăm adeziunea noastră fermă la învăţătura Conciliului şi angajarea noastră convinsă de a-i continua realizarea deplină.

12. În contemplarea misterului şi alături de cei săraci

În această optică vrem să le indicăm tuturor credincioşilor două exprimări ale vieţii de credinţă care ne apar de relevanţă deosebită pentru a o mărturisi în noua evanghelizare.

Prima este constituită de darul şi de experienţa contemplaţiei. Numai dintr-o privire adoratoare asupra misterului lui Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, numai din profunzimea unei tăceri care este ca un sân care primeşte singurul Cuvânt care mântuieşte, poate să provină o mărturie credibilă pentru lume. Numai această tăcere rugătoare poate să împiedice ca să nu fie amestecat în lume cuvântul mântuirii cu multele zgomote care o invadează.

Revine din nou pe buzele noastre cuvântul recunoştinţei, acum adresat celor care, bărbaţi şi femei, îşi dedică viaţa, în mănăstiri şi în schituri, rugăciunii şi contemplaţiei. Dar avem nevoie ca momentele contemplative să se împletească şi cu viaţa obişnuită a oamenilor. Locuri ale sufletului, dar şi ale teritoriului, care fac referinţă la Dumnezeu; sanctuare interioare şi temple din piatră, care să fie răscruci obligatorii pentru fluxul de experienţe în care riscăm să ne învălmăşim. Spaţii în care toţi să se poată simţi primiţi, chiar şi cel care încă nu ştie ce sau pe cine să caute.

Celălalt simbol de autenticitate a noii evanghelizări are faţa săracului. A sta alături de cel care este rănit de viaţă nu este numai un exerciţiu de socialitate, ci înainte de toate un fapt spiritual. Pentru că pe faţa săracului străluceşte însăşi faţa lui Cristos: "Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40).

Săracilor trebuie să li se recunoască un loc privilegiat în comunităţile noastre, un loc care nu exclude pe nimeni, ci vrea să fie o reflexie a modului în care Isus s-a legat cu ei. Prezenţa săracului în comunităţile noastre este în mod misterios puternică: schimbă persoanele mai mult decât un discurs, învaţă fidelitatea, ne face să înţelegem fragilitatea vieţii, cere rugăciune; aşadar, duce la Cristos.

Gestul carităţii, la rândul său, cere să fie însoţit de angajarea pentru dreptate, cu un apel care îi priveşte pe toţi, săraci şi bogaţi. De aici şi inserarea doctrinei sociale a Bisericii în parcursurile noii evanghelizări şi îngrijirea formării creştinilor care se angajează să slujească convieţuirea umană în viaţa socială şi în politică.

13. Un cuvânt adresat Bisericilor din diferitele regiuni ale lumii

Privirea Episcopilor reuniţi în Adunare sinodală cuprinde toate comunităţile ecleziale răspândite în lume. O privire care vrea să fie unitară, pentru că unică este chemarea la întâlnirea cu Cristos, dar nu uită diversităţile.

O consideraţie cu totul deosebită, plină de afect fratern şi de recunoştinţă, Episcopii reuniţi în Sinod v-o rezervă vouă, creştini din Bisericile Orientale Catolice, cele moştenitoare ale primei răspândiri a Evangheliei, experienţă păstrată cu iubire şi fidelitate, şi cele prezente în Estul Europei. Astăzi Evanghelia se propune din nou printre voi ca nouă evanghelizare prin viaţa liturgică, cateheză, rugăciunea familială zilnică, post, solidaritatea dintre familii, participarea laicilor la viaţa comunităţilor şi la dialogul cu societate. În nu puţine contexte, Bisericile voastre sunt în mijlocul încercărilor şi suferinţelor, în care mărturisesc participarea la crucea lui Cristos; unii credincioşi sunt constrânşi la emigraţie şi, menţinând vie apartenenţa la propriile comunităţi de origine, pot da propria contribuţie la îngrijirea pastorală şi la opera de evanghelizare în ţările care le-au primit. Domnul să continue să binecuvânteze fidelitatea voastră şi asupra viitorului vostru să se statornicească orizonturi de senină mărturisire şi practică a credinţei într-o condiţie de pace şi de libertate religioasă.

Privim la voi creştini, bărbaţi şi femei, care trăiţi în ţările din Africa şi vă exprimăm recunoştinţa noastră pentru mărturia pe care o oferiţi Evangheliei adesea în situaţii de viaţă omeneşte dificile. Vă îndemnăm să redaţi elan evanghelizării primite în timpuri încă recente, să vă edificaţi ca Biserică "familie a lui Dumnezeu", să întăriţi identitatea familiei, să susţineţi angajarea preoţilor şi a cateheţilor, în special în comunităţile creştine mici. În afară de asta, se afirmă exigenţa de a dezvolta întâlnirea Evangheliei cu vechile şi noile culturi. O aşteptare şi o chemare puternică se îndreaptă spre lumea politicii şi spre guvernele din diferitele ţări din Africa, pentru ca, în colaborare cu toţi oamenii de bunăvoinţă, să fie promovate drepturile umane fundamentale şi continentul să fie eliberat de violenţele şi de conflictele care încă îl chinuiesc.

Episcopii din Adunarea sinodală vă invită pe voi, creştini din America de Nord, să răspundeţi cu bucurie la chemarea la noua evanghelizare, în timp ce privesc cu recunoştinţă la modul în care în istoria lor încă tânără, comunităţile voastre creştine au dat roade generoase de credinţă, de caritate şi de misiune. Trebuie recunoscut acum că multe exprimări ale culturii curente în ţările din lumea voastră sunt astăzi departe de Evanghelie. Se impune o invitaţie la convertire, din care se naşte o angajare care nu vă pune în afara culturilor voastre, ci în mijlocul lor pentru a oferi tuturor lumina credinţei şi forţa vieţii. În timp ce primiţi în ţinuturile voastre generoase noi populaţii de imigraţi şi refugiaţi, fiţi dispuşi să deschideţi uşile caselor voastre şi credinţei. Fideli faţă de angajamentele luate în Adunarea sinodală pentru America, fiţi solidari cu America Latină în evanghelizarea permanentă a continentului comun.

Acelaşi sentiment de recunoştinţă Adunarea Sinodului îl adresează Bisericilor din America Latină şi din Caraibe. Uimeşte îndeosebi cum de-a lungul secolelor s-au dezvoltat în ţările voastre forme de evlavie populară, încă înrădăcinate în inima multor, de slujire a carităţii şi de dialog cu culturile. Acum, în faţa multelor provocări ale prezentului, în primul rând sărăcia şi violenţa, Biserica din America Latină şi din Caraibe este îndemnată să trăiască într-o permanentă stare de misiune, vestind Evanghelia cu speranţă şi cu bucurie, formând comunităţi de adevăraţi discipoli misionari ai lui Isus Cristos, arătând în angajarea fiilor săi cum Evanghelia poate să fie izvor al unei noi societăţi drepte şi fraterne. Şi pluralismul religios interoghează Bisericile voastre şi cere o reînnoită vestire a Evangheliei.

Şi vouă, creştini din Asia, simţim să vă oferim un cuvânt de încurajare şi de îndemn. Minoritate mică în continentul care cuprinde în el aproape două treimi din populaţia mondială, prezenţa voastră este o sămânţă rodnică, încredinţată puterii Duhului, care creşte în dialogul cu diferitele culturi, cu religiile vechi, cu atâţia săraci. Chiar dacă este pusă adesea la marginile societăţii, în diferite locuri chiar şi persecutată, Biserica din Asia, cu credinţa ei tare, este o prezenţă preţioasă a Evangheliei lui Cristos care vesteşte dreptate, viaţă şi armonie. Creştinilor din Asia, simţiţi apropierea fraternă a creştinilor din celelalte ţări ale lumii, care nu pot uita că pe continentul vostru, în Ţara Sfânt, Isus s-a născut, a trăit, a murit şi a înviat.

Un cuvânt de recunoştinţă şi de speranţă Episcopii îl adresează Bisericilor din continentul european, astăzi în parte marcat de o puternică secularizare, uneori chiar agresivă, şi în parte încă rănită de lungile decenii de putere a ideologiilor duşmane ale lui Dumnezeu şi ale omului. Recunoştinţa este spre un trecut, dar şi un prezent, în care Evanghelia a creat în Europa conştiinţe şi experienţe de credinţă singulare şi decisive pentru evanghelizarea întregii lumi, adesea pline de sfinţenie: bogăţia gândirii teologice, varietatea de exprimări carismatice, formele cel mai variate de slujire a carităţii faţă de cei săraci, profundele experienţe contemplative, crearea unei culturi umaniste care a contribuit să se dea chip demnităţii persoanei şi construirii binelui comun. Dificultăţile din prezent să nu vă doboare, dragi creştini europeni: în schimb să fie percepute ca o provocare ce trebuie depăşită şi o ocazie pentru o vestire mai bucuroasă şi mai vie a lui Cristos şi a Evangheliei sale de viaţă.

Episcopii din Adunarea sinodală salută, în sfârşit, popoarele din Oceania, care trăiesc sub ocrotirea Crucii australe, şi le mulţumesc pentru mărturia lor adusă Evangheliei lui Isus. Rugăciunea noastră pentru voi este pentru ca, asemenea femeii samaritene la fântână, şi voi să simţiţi vie setea după o viaţă nouă şi să puteţi asculta cuvântul lui Isus care spune: "Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu!" (In 4,10). Să simţiţi încă angajarea de a predica Evanghelia şi de a-l face cunoscut pe Isus în lumea de astăzi. Vă îndemnăm să-l întâlniţi în viaţa voastră zilnică, să-l ascultaţi şi să descoperiţi, prin rugăciune şi meditaţie, harul de a putea spune: "Ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii" (In 4,42).

14. Steaua Mariei luminează deşertul

Ajunşi la sfârşitul acestei experienţe de comuniune între Episcopi din toată lumea şi de colaborare la slujirea Succesorului lui Petru, simţim că răsună actuală pentru noi porunca lui Isus dată apostolilor săi: "Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile [...]. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,19.20). Misiunea Bisericii nu se îndreaptă numai spre o extindere geografică, ci vrea să perceapă locurile cele mai ascunse ale inimii contemporanilor noştri, pentru a-i readuce la întâlnirea cu Isus, Cel Viu care se face prezent în comunităţile noastre.

Această prezenţă umple de bucurie inimile noastre. Recunoscători pentru darurile primite de la el în aceste zile, înălţăm cântarea de laudă: "Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul [...] Mari lucruri mi-a făcut Cel Atotputernic" (Lc 1,46-49). Cuvintele Mariei sunt şi cuvintele noastre: Domnul a făcut cu adevărat mari lucruri de-a lungul secolelor pentru Biserica sa în diferitele părţi ale lumii şi noi îl preamărim, siguri fiind că el nu va înceta să privească la sărăcia noastră pentru a arăta puterea braţului său şi în zilele noastre şi a ne susţine pe drumul noii evanghelizări.

Figura Mariei ne orientează pe drum. Acest drum, aşa cum ne-a spus Benedict al XVI-lea, va putea să ne apară ca un itinerar în deşert; ştim că trebuie să-l parcurgem luând cu noi esenţialul: darul Duhului, compania lui Isus, adevărul cuvântului său, pâinea euharistică ce ne hrăneşte, fraternitatea comuniunii ecleziale, elanul carităţii. Apa din fântână face să înflorească deşertul. Şi, aşa cum în noaptea din deşert stelele devin mai luminoase, tot aşa pe cerul drumului nostru străluceşte cu vigoare lumina Mariei, Steaua noii evanghelizări, căreia ne încredinţăm încrezători.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat celei de-a XIX-a Adunări a CELAM, Port-au-Prince 9 martie 1983, nr. 3.
² Benedict al XVI-lea, Omilie la Celebrarea euharistică pentru inaugurarea solemnă a celei de-a XIII-a Adunări obişnuite a Sinodului Episcopilor, Roma 7 octombrie 2012.
³ Tertulian, Apologetul, 39, 7.
⁴ Benedict al XVI-lea, Meditaţie la prima congregaţie generală a celei de-a XIII-a Adunări generale obişnuite a Sinodului Episcopilor, Roma 8 octombrie 2012.
⁵ Omilia la Celebrarea euharistică pentru deschiderea Anului Credinţei, Roma 11 octombrie 2012.

lecturi: 14.