Vatican: Audienţa generală de miercuri, 24 octombrie 2012. Despre credinţă

Iubiţi fraţi şi surori,

Miercurea trecută, cu începutul Anului Credinţei, am început o nouă serie de cateheze despre credinţă. Şi astăzi aş vrea să reflectez cu voi despre o problemă fundamentală: ce este credinţa? Mai are sens credinţa într-o lume în care ştiinţa şi tehnica au deschis orizonturi inimaginabile până cu puţin timp în urmă? Ce înseamnă astăzi a crede? De fapt, în timpul nostru este necesară o reînnoită educaţie la credinţă, care să cuprindă desigur o cunoaştere a adevărurilor sale şi a evenimentelor mântuirii, dar care mai ales să se nască dintr-o adevărată întâlnire cu Dumnezeu în Isus Cristos, din iubirea faţă de El, din a pune încrederea în El, aşa încât toată viaţa să fie implicată.

Astăzi, împreună cu atâtea semne de bine, creşte în jurul nostru şi un anumit deşert spiritual. Uneori există senzaţia, din anumite evenimente pe care le aflăm în fiecare zi, că lumea nu merge spre construirea unei comunităţi mai fraterne şi mai paşnice; înseşi ideile de progres şi de bunăstare îşi arată şi umbrele lor. În pofida măreţiei descoperirilor ştiinţei şi a succeselor tehnicii, astăzi omul nu pare să fi devenit mai liber, mai uman; rămân atâtea forme de exploatare, de manipulare, de violenţă, de samavolnicie, de nedreptate... Apoi, un anumit tip de cultură a educat să ne mişcăm numai în orizontul lucrurilor, al lucrurilor care pot fi făcute, să credem numai în ceea ce se vede şi se atinge cu propriile mâini. Însă, pe de altă parte, creşte şi numărul celor care se simt dezorientaţi şi, căutând să meargă dincolo de o viziune numai orizontală despre realitate, sunt disponibili să creadă în tot şi în contrariul său. În acest context reies în evidenţă câteva întrebări fundamentale, care sunt mult mai concrete decât apar la prima vedere: ce sens are faptul de a trăi? Există un viitor pentru om, pentru noi şi pentru noile generaţii? În ce direcţie trebuie să orientăm alegerile libertăţii noastre pentru un rezultat bun şi fericit al vieţii? Ce anume ne aşteaptă dincolo de pragul morţii?

Din aceste întrebări de nesuprimat reiese că lumea planificării, a calcului exact şi a experimentării, într-un cuvânt cunoaşterea ştiinţei, deşi este importantă pentru viaţa omului, nu este suficientă de una singură. Noi avem nevoie nu numai de pâinea materială, avem nevoie de iubire, de semnificaţie şi de speranţă, de un fundament sigur, de un teren solid care să ne ajute să trăim cu un sens autentic chiar şi în crize, în obscurităţi, în dificultăţi şi în problemele zilnice. Credinţa ne dăruieşte tocmai asta: este o încredinţare încrezătoare unui "Tu", care este Dumnezeu, care îmi dă o certitudine diferită, dar nu mai puţin solidă decât aceea care îmi vine din calculul exact sau din ştiinţă. Credinţa nu este un simplu asentiment intelectual al omului dat adevărurilor speciale despre Dumnezeu; este un act prin care mă încredinţez în mod liber unui Dumnezeu care este Tată şi mă iubeşte; este adeziune la un "Tu" care-mi dăruieşte speranţă şi încredere. Desigur, această adeziune la Dumnezeu nu este lipsită de conţinuturi: cu ea suntem conştienţi că însuşi Dumnezeu ni s-a arătat nouă în Cristos, şi-a făcut cunoscută faţa sa şi s-a apropiat realmente de fiecare dintre noi. Mai mult, Dumnezeu a revelată că iubirea sa faţă de om, faţă de fiecare dintre noi, este fără măsură: pe Cruce, Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu făcut om, ne arată în modul cel mai luminos la ce punct ajunge această iubire, până la dăruirea de sine, până la jertfa totală. Cu misterul Morţii şi Învierii lui Cristos, Dumnezeu coboară până în adâncul omenităţii noastre pentru a o duce din nou la El, pentru a o ridica la înălţimea sa. Credinţa înseamnă a crede în această iubire a lui Dumnezeu care nu dispare în faţa răutăţii omului, în faţa răului şi a morţii, ci este capabilă să transforme orice formă de sclavie, dăruind posibilitatea mântuirii. Aşadar, a avea credinţă înseamnă a întâlni acest "Tu", pe Dumnezeu, care mă susţine şi-mi acordă promisiunea unei iubiri indestructibile care nu numai că aspiră la veşnicie, ci o dăruieşte; înseamnă a mă încredinţa lui Dumnezeu cu atitudinea copilului, care ştie bine că toate dificultăţile sale, toate problemele sale sunt în siguranţă în acel "tu" al mamei. Şi această posibilitate de mântuire prin credinţă este un dar pe care Dumnezeu îl oferă tuturor oamenilor. Cred că ar trebui să medităm mai des - în viaţa noastră cotidiană, caracterizată de probleme şi situaţii uneori dramatice - asupra faptului că a crede creştineşte înseamnă această abandonarea a mea cu încredere în sensul profund care mă susţine pe mine şi susţine lumea, acel sens pe care noi nu suntem în stare să ni-l dăm, ci numai să-l primim ca dar, şi care este fundamentul pe care putem trăi fără frică. Şi această certitudine eliberatoare şi asiguratoare a credinţei trebuie să fim capabili s-o vestim prin cuvânt şi s-o arătăm prin viaţa noastră de creştini.

Însă vedem în jurul nostru în fiecare zi că mulţi rămân indiferenţi sau refuză să primească această vestire. La sfârşitul Evangheliei lui Matei, avem astăzi cuvintele dure ale Celui Înviat care spune: "Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat" (Mc 16,16), se pierde pe sine însuşi. Aş vrea să vă invit să reflectăm asupra acestui lucru. Încrederea în acţiunea Duhului Sfânt trebuie să ne stimuleze mereu să mergem şi să predicăm Evanghelia, la mărturia curajoasă a credinţei; dar, în afară de posibilitatea unui răspuns pozitiv la darul credinţei, există şi riscul refuzului Evangheliei, a neprimirii întâlnirii vitale cu Cristos. Deja sfântul Augustin punea această problemă într-un comentariu al său la parabola semănătorului: "Noi vorbim - spunea el -, aruncăm sămânţa, însămânţăm. Exisă cei care dispreţuiesc, cei care reproşează, cei care-şi bat joc. Dacă noi ne temem de aceştia, nu mai avem nimic de semănat şi în ziua secerişului vom rămâne fără recoltă. De aceea să vină sămânţa din pământul bun" (Discursuri despre disciplina creştină, 13, 14: PL 40, 677-678). Aşadar refuzul nu ne poate descuraja. Ca creştini suntem mărturie a acestui teren fertil: credinţa noastră, fie ea şi în limitele noastre, arată că există pământ bun, unde sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu produce roade îmbelşugate de dreptate, de pace şi de iubire, de nouă umanitate, de mântuire. Şi toată istoria Bisericii, cu toate problemele, demonstrează că există şi pământul bun, există sămânţa bună şi aduce rod.

Dar să ne întrebăm: de unde ia omul acea deschidere a inimii şi a minţii pentru a crede în Dumnezeul care s-a făcut vizibil în Isus Cristos mort şi înviat, pentru a primi mântuirea sa, aşa încât El şi Evanghelia sa să fie călăuza şi lumina existenţei? Răspuns: noi putem crede în Dumnezeu pentru că El se apropie de noi şi ne atinge, pentru că Duhul Sfânt, dar al Celui Înviat, ne face capabili să-l primim pe Dumnezeul cel viu. Aşadar, credinţa este înainte de toate un dar supranatural, un dar al lui Dumnezeu. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă: "Pentru a oferi lui Dumnezeu această credinţă, omul are nevoie de harul lui, care îi iese în întâmpinare şi îl ajută, precum şi de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă «pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul»" (Constituţia dogmatică Dei Verbum 5). La baza drumului nostru de credinţă este Botezul, sacramentul care ni-l dăruieşte pe Duhul Sfânt, făcându-ne să devenim fii ai lui Dumnezeu în Cristos şi marchează intrarea în comunitatea credinţei, în Biserică: nu se crede de la sine, fără prevenirea harului Duhului; şi nu credem singuri, ci împreună cu fraţii. De la Botez încoace, fiecare credincios este chemat să re-trăiască şi să-şi însuşească această mărturisire de credinţă, împreună cu fraţii.

Credinţa este dar al lui Dumnezeu, dar este şi act profund liber şi uman. Catehismul Bisericii Catolice spune asta cu claritate: "Credinţa nu e posibilă decât prin harul şi ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. Nu e mai puţin adevărat că a crede este un act autentic uman. Nu este contrar nici libertăţii, nici minţii omului" (nr. 154. Mai mult, le implică şi le exaltă, într-un pariu de viaţă care este ca un exod, adică o ieşire din noi înşine, din propriile siguranţe, din propriile scheme mintale, pentru a ne încredinţa acţiunii lui Dumnezeu care ne indică drumul său pentru a dobândi adevărata libertate, identitatea noastră umană, bucuria adevărată a inimii, pacea cu toţi. A crede înseamnă a ne încredinţa în toată libertatea şi cu bucurie planului providenţial al lui Dumnezeu cu privire la istorie, aşa cum a făcut patriarhul Abraham, aşa cum a făcut Maria din Nazaret. Aşadar, credinţa este un asentiment cu care mintea noastră şi inima noastră spun "da"-ul lor lui Dumnezeu, mărturisind că Isus este Domnul. Şi acest "da" transformă viaţa, îi deschide drumul spre o plinătate de semnificaţie, o face astfel nouă, bogată în bucurie şi în speranţă vrednică de încredere.

Dragi prieteni, timpul nostru cere creştini care au fost răpiţi de Cristos, care să crească în credinţă graţie familiarităţii cu Sfânta Scriptură şi Sacramentele. Persoane care să fie aproape ca o carte deschisă care relatează experienţa vieţii noi în Duhul Sfânt, prezenţa acelui Dumnezeu care ne susţine pe drum şi ne deschide spre viaţa care nu se va sfârşi niciodată. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.