"Cum vom înfrunta schimbările antropologice din lumea contemporană"

Conferinţa cardinalului Péter Erdö, preşedinte al CCEE

Preluăm în traducere textul conferinţei cardinalului Péter Erdö, preşedinte al CCEE, la adunarea plenară anuală a preşedinţilor Conferinţelor Episcopale din Europa, în program între 27-30 septembrie 2012 la Sankt Gallen, în Elveţia.

* * *

Eminenţe,
Excelenţe episcopi Markus Büchel, episcop de Sankt Gallen
şi Norbert Brunner, preşedinte al Conferinţei Episcopilor din Elveţia
Iubiţi confraţi întru episcopat şi întru preoţie
Doamnelor şi domnilor,

Suntem bucuroşi să celebrăm Adunarea Plenară a Consiliului Conferinţelor Episcopale din Europa (CCEE) aici în oraşul Sankt Gallen cu ocazia aniversării a 1400 de ani de la sosirea misionarului omonim în regiune. Am venit din toate părţile Europei pentru a prezenta Bisericii şi societăţii locale, dar şi celei europene, rezultatele muncii noastre şi să ne confruntăm cu privire la unele probleme care sunt teme de discuţie în Europa şi în lume. De fapt, vom dedica parte din lucrările noastre temei "Provocările din timpul nostru: aspecte spirituale şi sociale".

1. Reparcurgând activităţile desfăşurate de CCEE la ultima noastră Adunare Plenară, putem vedea că ele s-au rotit aproape în întregime în jurul temei Noii Evanghelizări. Însăşi ultima noastră Adunare Plenară de la Tirana avea această temă centrală. Cu acea ocazie, în afară de a fi ascultat raporturile diferiţilor episcopi, ale Conferinţelor episcopale şi ale comisiilor noastre, am putut vedea în concret şi cum Noua Evanghelizare este realizată în Albania, ţară guvernată, pentru o lungă perioadă, de un regim comunist care îşi propunea să distrugă toate religiile şi să dezrădăcineze din om simţul religios. Şi totuşi, în pofida acestei perioade întunecate din istoria albaneză, am văzut semne foarte clare ale renaşterii prin munca misionarilor, contemporani ai noştri, conduşi de Duhul Sfânt şi de o profundă dorinţă a inimii umane, pentru că aşa cum scrie sfântul Augustin în Confesiuni: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până nu se va odihni în tine" (1,1).

După Adunarea Plenară, s-a desfăşurat la Oradea, în România, o întâlnire continentală a episcopilor orientali catolici care au voit să aprofundeze rolul Bisericilor Orientale pentru Noua Evanghelizare. Şi în acest caz am putut constata cum Bisericile catolice de tradiţie orientală bizantină şi de alte tradiţii au reuşit să se renască după atâtea decenii de represiune când nu erau recunoscute şi trebuiau să trăiască în afara legii. Mulţi dintre episcopii şi preoţii lor au plătit cu însăşi viaţa lor fidelitatea faţă de Biserica Romei şi faţă de credinţa catolică. Am văzut, de exemplu, cu câtă bucurie, cu cât orgoliu şi recunoştinţă, şi faţă de Providenţa Divină, s-a putut celebra Sfânta Liturgie la Oradea, conform tradiţiei române de rit bizantin, într-un rit în care în acea ţară, timp de cincizeci de ani, nu s-a putut celebra public nici o Liturghie. Clerul, deci, în afară de dificultăţile renaşterii, a trebuit să înveţe din nou propriul rit. Întâlnirea de la Oradea a fost o adevărată bucurie, o mare celebrare, şi am fost martori ai acestei renaşteri.

Desigur, Bisericile orientale, pe baza bogatei lor moşteniri, au mult de spus cu privire la Noua Evanghelizare şi la nivel universal. Este vorba mai ales de modul de a înfrunta schimbările antropologice din lumea contemporană. Se afirmă adesea că omul de astăzi este o fiinţă audio-vizuală, o fiinţă care are capacitatea de a gândi logic, dar căreia îi este foarte greu să exercite această capacitate a sa. Deci, exprimarea verbală, scrisă, chiar lectura unor texte lungi, raţionamentul logic, sunt dificile pentru mulţi contemporani ai noştri care sunt mai deschişi la efectele audio-vizuale puternice. Omul, care-l caută pe Dumnezeu în timpul nostru, este gata să facă lungi pelerinaje pentru a simţi şi a experimenta pe viu procesul de apropiere de vreun scop sacru. Această dimensiune a pelerinajului ne face să avem experienţa de a ajunge, împreună cu colegii noştri de călătorie, la capătul pelerinajului nostru, la punctul de întâlnire cu Dumnezeu.

Tradiţiile orientale care sunt bogate în mişcări, în cântare, în imagini, în iconografie, sunt foarte semnificative în timpul nostru, tocmai pentru că ele vorbesc într-un limbaj comprehensibil pentru omul audio-vizual. Nu întâmplător, atâtea aspecte din această tradiţie încep să fie la modă şi printre contemporanii noştri din Occident.

Dar şi în Biserica latină, pentru a spune adevărul, formarea în cadrul Bisericilor are din nou o dimensiune un pic mai sacră, pentru că oamenii au nevoie de asta, doresc asta, pentru că reprezentarea figurativă a misterelor lui Dumnezeu, a sfinţilor, a lui Isus Cristos, a Sfintei Fecioare Maria, a momentelor din istoria mântuirii, nu deranjează, ci ajută mai degrabă în apropierea noastră de Dumnezeu. Toate aceste aspecte ale noii evanghelizări sunt ca nişte semne ale timpurilor care ne indică drumul care trebuie parcurs în timpul nostru. Aceste aspecte au fost prezente şi în timpul întâlnirii pe care Consiliul nostru a organizat-o în luna noiembrie la Roma, sub egida Consiliului Pontifical pentru Noua Evanghelizare, pentru a celebra cei patruzeci de ani ai CCEE.

2. În sfârşit, şi Simpozionul CCEE-SECAM, marea întâlnire dintre episcopi din Europa şi din Africa, a fost o ocazie pentru a reflecta asupra Noii Evanghelizări. Din anul 2004, aproape în fiecare an, delegaţii ale episcopatului european şi ale celui african se întâlnesc în mod obişnuit pentru a discuta despre teme punctuale. Apoi, periodic se desfăşoară întâlniri mai mari cu numeroşi participanţi. Anul acesta eram peste o sută de participanţi, care reprezentau aproape toate Conferinţele episcopale din cele două continente. Sfântul Părinte ne-a primit în audienţă şi am discutat despre Noua Evanghelizare: despre bucuriile şi despre dificultăţile evanghelizării în Africa, un continent în care realitatea tristă a războaielor civile, a conflictelor armate, a nedreptăţilor profunde şi a exploatării sunt cauza atâtor dificultăţi şi suferinţe umane. Dar am discutat şi despre evanghelizarea în Europa, unde societatea bunăstării riscă să-l uite pe Dumnezeu şi să piardă valorile spirituale. Biserica este chemată să arate că comuniunea dintre creştini care, deşi aparţin la culturi diferite sunt membri unei Biserici unice, este ocazie pentru un adevărat schimb de daruri.

În timpul Simpozionului, au fost multe şi criticile împotriva organizaţiilor internaţionale neguvernamentale care vor să influenţeze puternic lumea valorilor popoarelor africane, societatea lor, dar care ajută puţin în rezolvarea problemelor lor vitale. Când manifestăm solidaritatea noastră faţă de ei, suntem conştienţi de faptul că trebuie să-i ajutăm, nu numai material, ducând diferite tipuri de "bucuri" în Africa, ci încercând să înfruntăm în societatea noastră europeană problema africană în acelaşi timp în mod mai realist şi mai creştin. Deci, trebuie să promovăm recunoaşterea demnităţii şi a valorilor popoarelor africane şi a Bisericii catolice din Africa, care este o Biserică bogată în vocaţii, care este o Biserică ce creşte, dar care este o Biserică ce are multe probleme încă nerezolvate. Pentru a aminti una: aproape în nici o ţară nu există un sistem stabil de finanţare a Bisericii sau de întreţinere a clerului. Chiar dacă de multe decenii, şi slavă Domnului, în aproape toate ţările africane, clerul este în mod prevalent indigen şi nu mai este compus în majoritate din misionari străini, totuşi, acest cler are nevoie de întreţinere continuă şi ajutor material care provine din străinătate. Deci, apare clar că în pofida circumstanţelor, uneori de mizerie, dar cu siguranţă de incertitudine politică, chiar tribală, trebuie găsite moduri, mai mult sau mai puţin stabile, de întreţinere, de finanţare pentru Bisericile locale. Cât priveşte nedreptatea, astăzi ca astăzi, omenirea constituie, şi sub aspectul economic, un unic ansamblu organic. Adică, nu este posibil să existe o profundă nedreptate într-o ţară africană, fără a avea conexiuni şi consecinţe, motive şi repercusiuni, în atâtea alte ţări, între care şi ţările europene. Deci există o anumită responsabilitate, şi în continentul nostru, şi există mai ales provocarea de a căuta şi a găsi căi de soluţionare care să nu fie numai acţiuni punctuale de ajutor umanitar - şi acest lucru este necesar, desigur: când poporului îi este foame, trebuie căutat grâul, trebuie căutate alimentele cele mai de bază, trebuie organizat transportul, care uneori este prea dificil - dar, în acelaşi timp trebuie văzut cât se poate face pentru a face mai onest şi mai drept întregul sistem economic şi ecologic.

3. Desigur şi în Europa asistăm la o dezlipire treptată a mecanismului economiei şi al finanţelor de restul realităţii sociale, al realităţii vieţii popoarelor. Acest fenomen a fost tratat atât la întâlnirea Comitetului Unit CCEE-KEK, cât şi cu ocazia celui de-al treilea Forum european catolic-ortodox, celebrat la Lisabona în iunie. De fapt, criza, aşa-numita criză economică sau financiară din Europa pune o serie de probleme fundamentale cu privire la funcţionarea economiei societăţii şi a aşa-numitei democraţii în Europa. Este clar că diferite popoare, diferite state, diferite economii, în cadrul ansamblului european vă aceeaşi problemă dintr-un punct de vedere uneori foarte diferit. Este adevărat că există alegeri terminologice care determină modul de a gândi al popoarelor cu privire la o problemă care însă sunt uneori seducătoare sau măcar imprecise. De exemplu: "ajutor economic" - ajutor cui? Ajutor unui popor care are probleme în propriul stat, unde eventual datoriile statului depăşesc deja limita posibilului, motiv pentru care băncile care cer înapoi banii lor, împrumuturile lor, vor putea avea anumite sume numai dacă alte ţări, de exemplu în Uniunea Europeană, pun la dispoziţie alte împrumuturi? Cu această politică, singurul care scoate profit este sistemul bancar care acum primeşte înapoi împrumutul său sau o parte din împrumutul său. Şi ce se întâmplă cu oamenii săraci? Ce să spunem despre oamenii săraci despre care ei spun mereu, şi tot mai radical, că trebuie să facă economii, că pensiile meritate cu munca de o viaţă întreagă trebuie să fie reduse, că prestaţiile sociale şi sanitare trebuie să fie luate de la populaţie, care nu mai trăieşte prea bine, ba chiar mult mai rău decât trăia populaţia din alte ţări, care în schimb pretind, din afara acestor situaţii şi cu glas tare, aceste economii şi chiar acuză popoare întregi că au trăit prea uşor în deceniile trecute, în timp ce oamenii simpli nu aveau nici o responsabilitate în alegerile politicienilor şi ale marilor manageri sau ale marilor directori ai economiei. Deci începe să se prezinte un tablou destul de dificil şi clar al problemelor care aparţin problemei clasice a dreptăţii sociale.

Între marile probleme scoase în evidenţă de criza financiară trebuie amintit sentimentul care se răspândeşte treptat în toată Europa, conform căruia omul se rătăceşte printre procesele, printre circumstanţele care par mai puternice decât el. Unele statistici spun că tinerii, cei de cincisprezece-şaisprezece ani, nu mai au nici o atitudine revoluţionară nici în sensul social, nici în sensul nonconformismului, pentru că oricum se simt neputincioşi faţă de circumstanţele generale. Deci, oamenii pe de o parte vor să fie stăpâni pe ei înşişi - mulţi nu recunosc nici o forţă supranaturală şi nu respectă nici autorităţile umane - pe de altă parte experimentează că sunt neputincioşi în ceea ce priveşte soluţionarea propriilor probleme. Resemnarea este unul din sentimentele cele mai răspândite, chiar dacă există semne de speranţă, chiar dacă sunt semn - şi multiple - de profundă nevoie de religie, de profundă nevoie în suflet de a-l căuta şi a-l întâlni pe Dumnezeu. De aceea, terenul pentru noua misiune este prezent şi vedem că pentru munca evanghelizării se deschid şi noi spaţii. Vestirea credinţei şi solidaritatea faţă de Africa şi faţă de săracii din continentul nostru sunt legate. Aşa cum scrie Papa Benedict al XVI-lea în Scrisoarea Porta fidei şi în Caritas in veritate: "Credinţa fără caritate nu aduce rod şi caritatea fără credinţă ar fi un sentiment în voia constantă a îndoielii. Credinţa şi caritatea se cer reciproc, aşa încât una îi permite celeilalte să-şi realizeze drumul său" (Porta fidei 14).

4. Referitor la celelalte puncte ale programului Adunării Plenare, mă simt obligat să amintesc că vom fi chemaţi să acordăm atenţie deosebită muncii celor patru comisii ale noastre, să ascultăm rapoartele lor şi să alegem câţiva noi preşedinţi: pentru Comisia "media", pentru comisia care se ocupă de vocaţiile sacerdotale şi pentru comisia "cateheză, şcoală şi universitate".

5. Este clar pentru noi toţi că problema libertăţii religioase în Europa şi în lume cere o atenţie specială. Acesta este motivul pentru care vom dedica o întreagă sesiune acestei teme. În sfârşit, îi mulţumim Sfântului Părinte pentru magisteriul său şi pentru că a voit să marcheze cei cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican cu un An al Credinţei. Conciliul, aşa cum spunea fericitul Ioan Paul al II-lea, avea ca scop îmbogăţirea credinţei, deci şi evanghelizarea. În aceşti cincizeci de ani, roadele Conciliului au fost foarte multe, dar ocupă un loc special promulgarea noului Liturghier şi a Codului de Drept Canonic din 1983, a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale şi a Catehismului Bisericii Catolice din 1992, de la publicarea căruia celebrăm a douăzecea aniversare şi care este un document încă fundamental, care oferă, într-un ansamblu organic şi kerigmatic, conţinutul credinţei noastre într-o formă care este comprehensibilă şi chiar simpatică pentru omul de astăzi.

Cerem binecuvântarea lui Dumnezeu pentru lucrările Adunării noastre şi pentru oraşul, cantonul Sankt Gallen, care celebrează marele său jubileu, cerem şi ocrotirea Fecioarei, Născătoare de Dumnezeu pentru toată Europa şi toată omenirea.

Mulţumesc pentru atenţie.

(După Zenit, 27 septembrie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.