Vatican: Audienţa generală de miercuri, 26 septembrie 2012. Despre liturgie

Iubiţi fraţi şi surori,

În aceste luni am parcurs un drum în lumina Cuvântului lui Dumnezeu pentru a învăţa să ne rugăm în mod tot mai autentic privind la câteva figuri din Vechiul Testament, la Psalmi, la Scrisorile sfântului Paul şi la Apocalips, dar mai ales privind la experienţa unică şi fundamentală a lui Isus, în raportul său cu Tatăl ceresc. În realitate, numai în Cristos omul este făcut capabil să se unească cu Dumnezeu în profunzimea şi intimitatea unui fiul faţă de un tată care-l iubeşte, numai în El noi putem să ne adresăm cu tot adevărul lui Dumnezeu numindu-l cu afecţiune "Abba! Tată!". Asemenea apostolilor, şi noi am repetat în aceste săptămâni şi-i repetăm astăzi lui Isus: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!" (Lc 11,1).

În afară de asta, pentru a învăţa să trăim şi mai intens relaţia personală cu Dumnezeu, am învăţat să-l invocăm pe Duhul Sfânt, prim dar al Celui Înviat oferit credincioşilor, pentru că El "vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu ştim să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine" (Rom 8,26), spune sfântul Paul, şi noi ştim câtă dreptate are.

În acest moment, după o lungă serie de cateheze despre rugăciune în Scriptură, putem să ne întrebăm: cum pot eu să mă las format de Duhul Sfânt şi astfel să devin capabil să intru în atmosfera lui Dumnezeu, să mă rog cu Dumnezeu? Care este această şcoală în care El mă învaţă să mă rog, vine în ajutorul trudei mele de a mă adresa în mod corect lui Dumnezeu? Prima şcoală pentru rugăciune - am văzut în aceste săptămâni - este Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură. Sfânta Scriptură este un dialog permanent dintre Dumnezeu şi om, un dialog progresiv în care Dumnezeu se arată tot mai apropiat, în care putem cunoaşte tot mai bine faţa sa, glasul său, fiinţa sa; şi omul învaţă să accepte să-l cunoască pe Dumnezeu, să vorbească cu Dumnezeu. Deci, în aceste săptămâni, citind Sfânta Scriptură, am încercat, din Sfânta Scriptură, din acest dialog permanent, să învăţăm cum putem să intrăm în contact cu Dumnezeu.

Mai este un alt "spaţiu" preţios, un alt "izvor" preţios pentru a creşte în rugăciune, un izvor de apă vie în relaţie foarte strânsă cu izvorul precedent. Mă refer la liturgie, care este un loc privilegiat în care Dumnezeu vorbeşte fiecăruia dintre noi, aici şi acum, şi aşteaptă răspunsul nostru.

Ce este liturgia? Dacă deschidem Catehismul Bisericii Catolice - material ajutător mereu preţios, aş spune indispensabil - putem citi că la origine cuvântul "liturgie" înseamnă "slujire din partea poporului şi în favoarea poporului" (nr. 1069). Dacă teologia creştină a luat acest cuvânt din lumea greacă, a făcut asta desigur gândindu-se la noul Popor al lui Dumnezeu născut din Cristos care şi-a deschis braţele pe Cruce pentru a-i uni pe oameni în pacea unicului Dumnezeu. "Slujire în favoarea poporului", un popor care nu există de la sine, dar care s-a format graţie Misterului Pascal al lui Isus Cristos. De fapt, Poporul lui Dumnezeu nu există prin legături de sânge, de teritoriu, de naţiune, ci se naşte mereu din lucrarea Fiului lui Dumnezeu şi din comuniunea cu Tatăl pe care El ne-o dobândeşte.

De asemenea Catehismul ne arată că "în tradiţia creştină (cuvântul "liturgie") vrea să însemne că Poporul lui Dumnezeu este părtaş la lucrarea lui Dumnezeu" (nr. 1069), pentru că Poporul lui Dumnezeu ca atare există numai prin lucrarea lui Dumnezeu.

Acest lucru ni l-a amintit însăşi dezvoltarea Conciliului al II-lea din Vatican, care şi-a început lucrările, în urmă cu cincizeci de ani, cu discutarea schemei despre liturgia sacră, aprobată apoi în mod solemn la 4 decembrie 1963, primul text aprobat de Conciliu. Faptul că documentul despre liturgie era primul rezultat al adunării conciliare a fost considerat probabil de unii o întâmplare. Între atâtea proiecte, textul despre liturgia sacră a părut că este cel mai puţin controversat şi, tocmai de asta, capabil să constituie ca un fel de exerciţiu pentru a învăţa metodologia lucrării conciliare. Însă, fără nici o îndoială, ceea ce la prima vedere putea să pară o întâmplare, s-a dovedit alegerea cea mai corectă, pornind şi de la ierarhia temelor şi a îndatoririlor celor mai importante ale Bisericii. De fapt, începând cu tema despre "liturgie", Conciliul a scos în evidenţă în mod foarte clar primatul lui Dumnezeu, prioritatea sa absolută. Înainte de toate Dumnezeu: tocmai acest lucru ne spune alegerea conciliară de a porni de la liturgie. Acolo unde privirea asupra lui Dumnezeu nu este determinantă, orice alt lucru îşi pierde orientarea. Criteriul fundamental pentru liturgie este orientarea sa spre Dumnezeu, pentru a putea participa astfel la lucrarea sa.

Însă ne putem întreba: care este această lucrarea a lui Dumnezeu la care suntem chemaţi să participăm? Răspunsul pe care ni-l oferă Constituţia conciliară despre liturgia sacră este aparent dublu. De fapt, la numărul 5 ne arată că lucrarea lui Dumnezeu sunt acţiunile sale istorice care ne aduc mântuirea, culminate în Moartea şi Învierea lui Isus Cristos; dar la numărul 7, aceeaşi Constituşie defineşte chiar celebrarea liturgiei ca "lucrare a lui Cristos". În realitate, aceste două semnificaţii sunt legate în mod inseparabil. Dacă ne întrebăm cine mântuieşte lumea şi pe om, unicul răspuns este: Isus din Nazaret, Domn şi Cristos, răstignit şi înviat. Şi unde devine actual pentru noi, pentru mine, astăzi Misterul Morţii şi Învierii lui Cristos, care aduce mântuirea? Răspunsul este: în acţiunea lui Cristos prin intermediul Bisericii, în liturgie, îndeosebi în Sacramentul Euharistiei, care face prezentă oferirea jertfelnică a Fiului lui Dumnezeu, care ne-a răscumpărat; în Sacramentul Reconcilierii, în care se trece de la moartea păcatului la viaţa cea nouă; şi în celelalte acte sacramentale care ne sfinţesc (cf. Presbyterorum ordinis, 5). Astfel, Misterul Pascal al Morţii şi Învierii lui Cristos este centrul teologiei liturgice a Conciliului.

Să facem un pas înainte şi să ne întrebăm: în ce mod devine posibilă această realizare a Misterului Pascal al lui Cristos? Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, la 25 de ani de la Constituţia Sacrosanctum Concilium, a scris: "Pentru a realiza Misterul său Pascal, Cristos este mereu prezent în Biserica sa, mai ales în acţiunile liturgice. Liturgia este, prin urmare, locul privilegiat al întâlnirii creştinilor cu Dumnezeu şi cu acela pe care El l-a trimis (cf. In 17,3)" (Vicesimus quintus annus, nr. 7). Pe aceeaşi linie, citim în Catehismul Bisericii Catolice astfel: " Fiecare celebrare sacramentală este o întâlnire a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor, în Cristos şi în Duhul Sfânt, şi această întâlnire se exprimă ca un dialog, prin acţiuni şi cuvinte" (nr. 1153). De aceea, prima exigenţă pentru o bună celebrare liturgică este ca ea să fie rugăciune, colocviu cu Dumnezeu, înainte de toate ascultare şi apoi răspuns. Sfântul Benedict, în "Regula" sa, vorbind despre rugăciunea Psalmilor, le indică monahilor: mens concordet voci, "mintea să concorde cu glasul". Sfântul învaţă că în rugăciunea Psalmilor cuvintele trebuie să preceadă mintea noastră. În mod obişnuit nu se întâmplă aşa, mai întâi trebuie să ne gândim şi apoi ceea ce am gândit se transformă în cuvânt. Aici în schimb, în liturgie, este invers: cuvântul precede. Dumnezeu ne-a dat cuvântul şi liturgia sacră ne oferă cuvintele; noi trebuie să intrăm în interiorul cuvintelor, în semnificaţia lor, să le primim în noi, să ne punem noi în sintonie cu aceste cuvinte; astfel devenim fii ai lui Dumnezeu, asemenea cu Dumnezeu. Aşa cum ne aminteşte Sacrosanctum Concilium, pentru a asigura eficacitatea deplină a celebrării "credincioşii trebuie să ia parte la liturgie cu o dispoziţie sufletească dreaptă, conformându-şi gândul celor rostite cu glasul, şi să coopereze cu harul divin, pentru a nu-l primi în zadar" (nr. 11). Element fundamental, primar, al dialogului cu Dumnezeu în liturgie este concordanţa între ceea ce spunem cu buzele şi ceea ce purtăm în inimă. Intrând în cuvintele marii istorii a rugăciunii, noi înşine suntem conformaţi spiritului acestor cuvinte şi devenim capabili să vorbim cu Dumnezeu.

În această linie, aş vrea numai să amintesc unul din momentele care, în timpul liturgiei însăşi, ne cheamă şi ne ajută să găsim această concordanţă, această conformare cu ceea ce ascultăm, spunem şi facem în celebrarea liturgiei. Mă refer la invitaţia pe care o formulează celebrantul înainte de Rugăciunea Euharistică: "Sursum corda", să ne înălţăm inimile noastre în afara hăţişului preocupărilor noastre, al dorinţelor noastre, al neliniştilor noastre, al distragerii noastre. Inima noastră, interiorul nostru, trebuie să se deschidă cu docilitate la Cuvântul lui Dumnezeu şi să se reculeagă în rugăciunea Bisericii, pentru a primi orientarea sa spre Dumnezeu chiar de la cuvintele pe care le ascultă şi le spune. Privirea inimii trebuie să se îndrepte către Domnul, care se află în mijlocul nostru: este o dispoziţie fundamentală.

Când trăim liturgia cu această atitudine de fond, inima noastră este ca şi scoasă din forţa de gravitaţie, care o atrage în jos, şi se ridică în interior spre înălţime, spre adevăr şi spre iubire, spre Dumnezeu. Aşa cum aminteşte Catehismul Bisericii Catolice: "Misiunea lui Cristos şi a Duhului Sfânt care, în Liturgia sacramentală a Bisericii, vesteşte, actualizează şi comunică Misterul mântuirii, continuă în inima care se roagă. Părinţii vieţii spirituale compară uneori inima cu un altar" (nr. 2655): altare Dei est cor nostrum.

Dragi prieteni, celebrăm şi trăim bine liturgia numai dacă rămânem în atitudine de rugăciune, nu dacă vrem "să facem ceva", să ne arătăm sau să acţionăm, ci dacă orientăm inima noastre spre Dumnezeu şi stăm în atitudine de rugăciune unindu-ne cu Misterul lui Cristos şi cu colocviul său de Fiu cu Tatăl. Dumnezeu însuşi ne învaţă să ne rugăm, afirmă sfântul Paul (cf. Rom 8,26). El însuşi ne-a dat cuvintele adecvate pentru a ne adresa Lui, cuvinte pe care le întâlnim în Psaltire, în marile rugăciuni din liturgia sacră şi în însăşi Celebrarea euharistică. Să-l rugăm pe Domnul să fim în fiecare zi mai conştienţi de faptul că Liturgia este acţiune a lui Dumnezeu şi a omului; rugăciunea care provine de la Duhul Sfânt şi de la noi, în întregime îndreptată spre Tatăl, în unire cu Fiul lui Dumnezeu făcut om (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2564). Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 6.