Cardinalul Jean-Louis Tauran despre călătoria Papei în Liban

Road map a păcii

De Mario Ponzi

Benedict al XVI-lea a indicat drumul păcii. Acum le revine celor care au în mâini destinele Orientului Mijlociu să decidă dacă să o ia pe acest drum - şi astfel să pună capăt suferinţelor popoarelor care locuiesc în acea regiune zbuciumată - sau să continue să lase spaţiu violenţei, alimentată şi de instrumentalizarea convingerilor religioase care n-au nimic de-a face cu violenţa. Este o conştiinţă, aceea a cardinalului Jean-Louis Tauran, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios, formată în lungii săi ani de experienţă în fruntea dicasterului vatican: creştinii şi musulmanii nu au astăzi, aşa cum n-au avut niciodată, probleme de convieţuire în viaţa de toate zilele. "Problemele - spune în interviul acordat ziarului nostru la întoarcerea din călătorie a Papei în Liban, la care el a participat ca membru al suitei - sunt altele. Multe sunt cauzate de fundamentalism, un duşman nu numai pentru creştini, ci chiar pentru musulmani".

Înainte de a pleca în Liban ne-aţi vorbit despre "dialogul cotidianităţii" între creştini şi musulmani, diferit de dialogul care angajează comisiile oficiale. Trăind experienţa călătoriei Papei, ne puteţi spune dacă şi în ce măsură acest dialog ar putea să fie determinant pentru convieţuirea dintre aceste două realităţi religioase în Orientul Mijlociu?

Aş spune că deocamdată această formă de dialog a urcat în tonalitate şi i-a implicat şi pe conducători. Pentru a constata asta a fost suficient să se vadă cu ce familiaritate şi căldură l-au primit pe Papa responsabilii celor patru mari comunităţi musulmane şi spiritul de prietenie care a caracterizat întâlnirea în Palatul prezidenţial. Chiar ei au fost primii care au spus că n-ar fi posibil să se conceapă Libanul fără creştini. Însuşi muftiul sunnit, chiar la încheierea întâlnirii, a cerut în mod explicit Pontifului să lanseze un apel tuturor creştinilor pentru ca să nu părăsească Libanul. Un lucru foarte important, în afară de a fi frumos. Şi Benedict al XVI-lea, subliniind caracterul exemplar al Libanului, a cerut să se facă tot ce este în posibilităţile lor pentru a exporta modelul acestui caracter exemplar şi în afara graniţelor, în tot Orientul Mijlociu. Aşadar, în acest sens a fost vorba de o întâlnire foarte pozitivă.

Şi tinerii creştini şi musulmani, primindu-l împreună pe Papa, au dat demonstraţia caracterului concret al acestui model.

Aş spune chiar că da. Întâlnirea cu tinerii a fost una foarte semnificativă. Ei au demonstrat că nu este o utopie convieţuirea paşnică a creştinilor şi musulmanilor. Entuziasmul acelui tineret, obişnuit să convieţuiască cu suferinţa impusă de ură, m-a emoţionat mult. Erau unul lângă altul pentru a-l sărbători pe Papa şi a-i striga: "te iubim". Aşa cum m-a emoţionat dulceaţa acestui Papă, bătrân dar tânăr în suflet, care arată că se simte perfect în largul său cu tinerii. Are multă bază în ei şi demonstrează asta în orice împrejurare.

Aţi vorbit despre dulceaţa Papei. Însă mulţi comentatori au subliniat în mod deosebit curajul său.

Am o convingere a mea: Papa aparţine neamului profeţilor. Un neam căruia nu-i este frică de nimic pentru că ştie unde trebuie să meargă lumina. Benedict al XVI-lea ştie unde trebuie să ducă lumina şi face asta.

Cât va putea influenţa această vizită asupra viitoarelor dezvoltări ale dialogului dintre creştini şi musulmani?

Între timp Benedict al XVI-lea a demonstrat încă o dată mare respect faţă de islam şi faţă de cultura sa. Mai mult, a subliniat cu vigoare aportul dat de creştini, împreună cu musulmanii, la naşterea şi la formarea culturii arabe în general. A reînverzit amintirea timpurilor în care creştinii şi musulmanii trăiau împreună în multe locuri. El crede în posibilitatea de a se reveni la acea convieţuire.

Cu totul alt ton are evaluarea severă faţă de fundamentalism.

Fundamentalismul este un duşman comun pentru creştini şi chiar pentru musulmani. El distruge în loc să construiască. E suficient să ne gândim că în timp ce în Liban trăiam această frumoasă experienţă de dialog dintre creştini şi musulmani, în alte zone din Orientul Mijlociu existau unii care continuau să mărească ura, să incite la violenţă, să ceară alte victime. Aşadar, nu exagerez dacă spun că fundamentalismul islamic constituie un pericol pentru toţi.

Un pericol care se concretizează în multele episoade de violenţă care continuă să se repete în pofida apelurilor la pace şi în pofida faptului că oamenii obişnuiţi manifestă dorinţă de pace. De ce, după părerea Dumneavoastră?

Fără îndoială este un fenomen straniu şi inexplicabil. Sau probabil şi prea explicabil. Atunci când se vorbeşte cu oamenii obişnuiţi, în orice ţară din Orientul Mijlociu, se percepe sinceritatea dorinţei lor de pace, de a trăi împreună împărtăşind cotidianitatea, acelaşi probleme, aceleaşi nelinişti şi suferinţe, aceleaşi bucurii. În trecut au existat şi contraste. Însă astăzi lucrurile s-au schimbat radical şi se observă această voinţă de a fi împreună. Probabil că multe lucruri fac abstracţie de voinţa creştinilor şi chiar a musulmanilor.

Înseamnă că ar putea exista motivaţii mai presus şi din afara convieţuirii dintre creştini şi musulmani?

Pot să repet ceea ce a spus Papa vorbind politicienilor şi celorlalţi conducători religioşi atunci când a subliniat că credinţa autentică nu poate conduce la moarte. Şi acest lucru îl ştiu oamenii de credinţă. Dar ştiu şi că, aşa cum a spus Pontiful, "lipsa de implicare a oamenilor cumsecade nu trebuie să permită răului să triumfe. Şi faptul de a nu face nimic este şi mai rău". Iată, faptul de a nu face nimic pentru a evita ca alţii să facă "este şi mai rău".

Ce v-a rămas mai imprimat din discursurile Papei în Liban?

Am fost în această ţară de atâtea ori: mai întâi ca simplu cetăţean francez, apoi ca profesor, apoi angajat mulţi ani în nunţiatură. Aşadar, am putut observa că astăzi există o generaţie care dă mai multă încredere. Arată un mare entuziasm şi mai ales voinţa de a rămâne. Au cerut ajutor tuturor, chiar şi Papei. I-am auzit repetând "noi suntem născuţi aici, aceasta este ţara noastră, aici sunt casele noastre, vrem să rămânem aici". Mi-a făcut multă plăcere să-l aud pe Pontif reclamând acest drept al lor şi cerând Bisericilor surori ajutoare concrete pentru ca ei să-şi poată realiza această dorinţă a lor. În mod substanţial eu cred că această călătorie a fost un mare succes, mai ales din punct de vedere spiritual, dar a şi marcat o hartă precisă a drumului care trebuie parcurs pentru a ajunge în sfârşit la pace. Acum revine popoarelor medio-orientale să demonstreze curajul de a-l parcurge până la capăt.

(După L'Osservatore romano, 24-25 septembrie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.