Vatican: Audienţa generală de miercuri, 5 septembrie 2012. Despre rugăciune în Cartea Apocalipsului

Rugăciunea în prima parte a Apocalipsului (Ap 1,4-3,22)

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi, după întreruperea vacanţelor, reluăm audienţele în Vatican, continuând în acea "şcoală a rugăciunii" pe care o trăiesc împreună cu voi în aceste cateheze de miercuri.

Astăzi aş vrea să vorbesc despre rugăciune în Cartea Apocalipsului, care, aşa cum ştiţi, este ultima din Noul Testament. Este o carte dificilă, dar care conţine o mare bogăţie. Ea ne pune în contact cu rugăciunea vie şi palpitantă a adunării creştine, reunită "în ziua Domnului" (Ap 1,10): de fapt, aceasta este urma de fond în care se mişcă textul.

Un lector prezintă adunării un mesaj încredinţat Evanghelistului Ioan de către Domnul. Lectorul şi adunarea constituie, ca să spunem aşa, cei doi protagonişti ai dezvoltării cărţii; lor, încă de la început, le este adresată o urare sărbătorească: "Fericit cel care citeşte şi cei care ascultă cuvintele profeţiei" (1,3). Din dialogul constant dintre ei provine o simfonie de rugăciune, care se dezvoltă cu mare varietate de forme până la încheiere. Ascultându-l pe lectorul care prezintă mesajul, ascultând şi observând adunarea care reacţionează, rugăciunea lor tinde să devină a noastră.

Prima parte a Apocalipsului (1,4-3,22) prezintă, în atitudinea adunării care se roagă, trei faze succesive. Prima (1,4-8) este constituită dintr-un dialog care - caz unic în Noul Testament - se desfăşoară între adunarea abia reunită şi lector, care îi adresează o urare de binecuvântare: "Har vouă şi pace" (1,4). Lectorul continuă subliniind provenienţa acestei urări: ea derivă de la Treime: de la Tatăl, de la Duhul Sfânt, de la Isus Cristos, implicaţi împreună în a duce înainte proiectul creator şi mântuitor pentru omenire. Adunarea ascultă şi, atunci când aude că este numit Isus Cristos, are un gen de tresăltare de bucurie şi răspunde cu entuziasm, înălţând următoarea rugăciune de laudă: "Celui care ne iubeşte şi ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl său, lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor. Amin!" (1,5b-6). Adunarea, învăluită de iubirea lui Cristos, se simte eliberată de legăturile păcatului şi se proclamă "împărăţie" a lui Isus Cristos, care aparţine total Lui. Recunoaşte marea misiune care prin Botez i-a fost încredinţată de a duce în lume prezenţa lui Dumnezeu. Şi încheie această celebrare a sa de laudă privind din nou direct la Isus şi, cu entuziasm crescând, îi recunoaşte "gloria şi puterea" pentru a mântui omenirea. "Amin"-ul final încheie imnul de laudă adus lui Cristos. Deja aceste prime patru versete conţin o mare bogăţie de indicaţii pentru noi; ne spun că rugăciunea noastră trebuie să fie înainte de toate ascultare a lui Dumnezeu care ne vorbeşte. Scufundaţi de atâtea cuvinte, suntem mai puţin obişnuiţi să ascultăm, mai ales să ne fim în dispoziţia interioară şi exterioară a tăcerii pentru a fi atenţi la ceea ce vrea să ne spună Dumnezeu. În afară de asta, aceste versete ne învaţă că rugăciunea noastră, adesea numai de cerere, trebuie în schimb să fie înainte de toate de laudă adusă lui Dumnezeu pentru iubirea sa, pentru darul lui Isus Cristos, care ne-a adus forţă, speranţă şi mântuire.

O nouă intervenţie a lectorului aminteşte apoi adunării, cuprinsă de iubirea lui Cristos, angajarea de a-i percepe prezenţa în propria viaţă. Spune aşa: "Iată că vine pe nori şi orice ochi îl va vedea chiar şi cei care l-au străpuns; şi îşi vor bate pieptul pentru el toate triburile pământului" (1,7a). După ce s-a înălţat la cer într-un "nor", simbol al transcendenţei (cf. Fap 1,9), Isus Cristos se va întoarce aşa cum s-a înălţat la cer (cf. Fap 1,11b). Atunci toate popoarele îl vor recunoaşte şi, aşa cum îndeamnă sfântul Ioan în a patra Evanghelie, "Vor privi la cel pe care l-au străpuns" (19,37). Se vor gândi la propriile păcate, cauză a răstignirii sale, şi, asemenea celor care au asistat direct la ea pe Calvar, "îşi vor bate pieptul" (cf. Lc 23,48), cerându-i iertare, pentru a-l urma în viaţa şi a pregăti astfel comuniunea deplină cu El, după întoarcerea sa finală. Adunarea reflectează asupra acestui mesaj şi spune: "Da. Amin!" (Ap 1,7b). Exprimă cu "da"-ul său acceptarea deplină a ceea ce i s-a comunicat şi cere ca acest lucru să poată deveni într-adevăr realitate. Este rugăciunea adunării, care meditează asupra iubirii lui Dumnezeu manifestată în mod suprem pe Cruce şi cere să trăiască în mod coerent ca discipoli ai lui Cristos. Şi este răspunsul lui Dumnezeu: "Eu sunt alfa şi omega, cel care este , care era şi care vine, Atotputernicul" (1,8). Dumnezeu, care se revelează ca început şi sfârşit al istoriei, primeşte şi îndrăgeşte cererea adunării. El a fost, este şi va fi prezent şi activ cu iubirea sa în evenimentele umane, în prezent, în viitor, ca şi în trecut, până când ajunge la ţinta finală. Aceasta este promisiunea lui Dumnezeu. Şi aici găsim un alt element important: rugăciunea constantă trezeşte în noi simţul prezenţei Domnului în viaţa noastră şi în istorie, şi prezenţa sa este una care ne susţine, ne conduce şi ne dăruieşte o mare speranţă chiar şi în mijlocul întunericului anumitor evenimente umane; în afară de asta, orice rugăciune, chiar şi aceea în singurătatea cea mai radicală, nu este niciodată o izolare şi nu este niciodată sterilă, ci este limfa vitală pentru a alimenta o existenţă creştină tot mai angajată şi coerentă.

A doua fază a rugăciunii adunării (1,9-22) aprofundează ulterior raportul cu Isus Cristos: Domnul se arată, vorbeşte, acţionează, iar comunitatea, tot mai apropiată de El, ascultă, reacţionează şi primeşte. În mesajul prezentat de lector, sfântul Ioan relatează o proprie experienţă personală de întâlnire cu Cristos: se află în insula Patmos din cauza "cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturisirii lui Isus" (1,9) şi este "ziua Domnului" (1,10a), duminică, în care se celebrează Învierea. Şi sfântul Ioan este "răpit în Duh" (1,10a). Duhul Sfânt îl pătrunde şi îl reînnoieşte, dilatând capacitatea sa de a-l primi pe Isus, Care îl invită să scrie. Rugăciunea adunării care ascultă, asumă treptat o atitudine contemplativă ritmată de verbele "vede", "priveşte": adică ea contemplă ceea ce lectorul îi propune, interiorizând şi însuşindu-şi.

Ioan aude "un glas puternic, ca de trâmbiţă" (1,10b): glasul îi impune să trimită un mesaj "celor şapte Biserici" (1,11) care se află în Asia Mică şi, prin intermediul lor, tuturor Bisericilor din toate timpurile, împreună cu Păstorii lor. Expresia "glas... de trâmbiţă", luată din Cartea Exodului (cf. 20,18), aminteşte de manifestarea divină lui Moise pe muntele Sinai şi indică glasul lui Dumnezeu, care vorbeşte din cerul său, din transcendenţa sa. Aici este atribuit lui Isus Cristos Înviat, care din gloria Tatălui vorbeşte, cu glasul lui Dumnezeu, adunării aflate în rugăciune. Întorcându-se "să vadă al cui este glasul" (1,12), Ioan vede "şapte candelabre de aur, iar în mijlocul candelabrelor pe cineva ca un fiu al omului" (1,12-13), termen deosebit de familiar lui Ioan, care îl indică pe însuşi Isus. Candelabrele de aur, cu făcliile lor aprinse, indică Biserica din orice timp în atitudine de rugăciune în Liturgie: Isus Înviat, "Fiul omului", se află în mijlocul ei şi, îmbrăcat cu hainele marelui preot din Vechiul Testament, desfăşoară funcţia sacerdotală de mediator la Tatăl. În mesajul simbolic al lui Ioan urmează o manifestare luminoasă a lui Cristos Înviat, cu caracteristicile proprii ale lui Dumnezeu, care apar în Vechiul Testament. Se vorbeşte despre "păr alb ca lâna albă, ca zăpada" (1,14), simbol al veşniciei lui Dumnezeu (cf. Dan 7,9) şi al Învierii. Un al doilea simbol este cel al focului, care, în Vechiul Testament, este adesea referit la Dumnezeu pentru a indica două proprietăţi. Prima este intensitatea geloasă a iubirii sale, care însufleţeşte alianţa sa cu omul (cf. Dt 4,24). Şi tocmai această intensitate arzătoare a iubirii se citeşte în privirea lui Isus Înviat: "ochii lui erau ca flacăra focului" (Ap 1,14b). A doua este capacitatea de neoprit de a învinge răul ca un "foc mistuitor" (Dt 9,3). Astfel şi "picioarele" lui Isus, în drum pentru a înfrunta şi a distruge răul, au incandescenţa "bronzului într-un cuptor arzând" (Ap 1,15). Apoi, glasul lui Isus, "ca un vuiet de ape multe" (1,15c). Urmează încă trei elemente simbolice care arată ce face Isus Înviat pentru Biserica sa: o ţine cu putere în mâna sa dreaptă - o imagine foarte importantă: Isus ţine Biserica în mâna sa - îi vorbeşte cu forţa pătrunzătoare a unei săbii ascuţite şi-i arată strălucirea dumnezeirii sale: "faţa lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea sa" (Ap 1,16). Ioan este atât de cuprins de această experienţă minunată a Celui Înviat încât simte că leşină şi cade ca mort.

După această experienţă de revelaţie, Apostolul îl are în faţă pe Domnul Isus care vorbeşte cu el, îl asigură, îi pune o mână pe cap, îi dezvăluie identitatea sa de Răstignit Înviat şi-i încredinţează misiunea de a transmite un mesaj al său Bisericilor (cf. Ap 1,17-18). Un lucru frumos acest Dumnezeu în faţa căruia leşină, cade ca mort. Este prietenul vieţii şi-i pune mâna pe cap. Şi aşa va fi şi pentru noi: suntem prietenii lui Isus. Apoi revelaţia Dumnezeului Înviat, a lui Cristos Înviat, nu va fi înfricoşătoare, ci va fi întâlnirea cu prietenul. Şi adunarea trăieşte cu Ioan momentul special de lumină în faţa Domnului, unit însă cu experienţa întâlnirii zilnice cu Isus, simţind bogăţia contactului cu Domnul, care umple orice spaţiu al existenţei.

În a treia şi ultima fază a primei părţi a Apocalipsului (Ap 2-3), lectorul propune adunării un mesaj septiform în care Isus vorbeşte la persoana întâi. Adresat celor şapte Biserici situate în Asia Mică în jurul Efesului, discursul lui Isus porneşte de la situaţia deosebită a fiecărei Biserici, pentru a se extinde apoi la Bisericile din orice timp. Isus intră imediat în miezul situaţiei fiecărei Biserici, evidenţiindu-i luminile şi umbrele şi adresându-i o invitaţie urgentă: "Converteşte-te" (2,5.16; 3,19c); "Păstrează ceea ce ai" (3,11); "fă faptele tale dintâi" (2,5); "Fii deci plin de zel şi converteşte-te" (3,19b)... Acest cuvânt al lui Isus, dacă este ascultat cu credinţă, începe imediat să fie eficace: Biserica în rugăciune, primind Cuvântul Domnului, este transformată. Toate Bisericile trebuie să stea în ascultare atentă a Domnului, deschizându-se la Duhul Sfânt aşa cum cere Isus cu insistenţă repetând această poruncă de şapte ori: "Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune Bisericilor" (2,7.11.17.29; 3,6.13.22). Adunarea ascultă mesajul primind un stimulent pentru căinţă, convertire, perseverenţă, creştere în iubire, orientare pentru drum.

Dragi prieteni, Apocalipsul ne prezintă o comunitate reunită în rugăciune, pentru că tocmai în rugăciune simţim în mod tot mai crescând prezenţa lui Isus cu noi şi în noi. Cu cât ne rugăm mai mult şi mai bine cu statornicie, cu intensitate, cu atât ne vom asemăna mai mult cu El şi El intră cu adevărat în viaţa noastră şi o conduce, dăruindu-i bucurie şi pace. Şi cu cât noi îl cunoaştem, îl iubim şi-l urmăm mai mult pe Isus, cu atât mai mult simţim nevoia de a ne opri în rugăciune cu El, primind seninătate, speranţă şi forţă în viaţa noastră. Mulţumesc pentru atenţie.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.