Alegerea Ierusalimului în amintirea episcopului de Pavia care a fost timp de unsprezece ani vicar general la Milano

Pe urmele sfântului Ignaţiu de Loyola

De Giampiero Sandionigi

Ultimii ani trăiţi între Ierusalim şi casa de reculegeri spirituale din Galloro, slujirea sa ca arhiepiscop emerit, boala sa. Este portretul interior şi viu al cardinalului Carlo Maria Martini evocat de episcopul de Pavia, Giovanni Giudici, în interviul acordat sitului www.terrasanta.net pe care-l publicăm aici în întregime. Timp de unsprezece ani vicar general în arhidieceza de Milano, monseniorul Giudici a fost deosebit de apropiat de cardinal şi după ce şi-a luat rămas bun de la cetatea lombardă.

Monseniore Giudici, părintele Martini purta Ierusalimul în inimă şi a repetat asta de multe ori, încă de la începutul episcopatului său la Milano. Cu ce accente vorbea despre asta cardinalul în privat?

Vestea deciziei cardinalului de a petrece anii săi de arhiepiscop emerit la Ierusalim a fost făcută publică imediat. În privat a revenit asupra acestor teme numai pentru a trata despre aspectele concrete pe care le implica alegerea. Sunt convins că motivul acestui mod de a proceda a fost înainte de toate convingerea, reieşită şi explicit în discursurile cu cardinalul, de a reintra în ascultare în Societatea lui Isus, deci de a trebui să asculte de superiorii din provincia italiană. Era desigur şi stilul de circumspecţie care înconjura mereu viaţa personală a lui Carlo Maria Martini.

Diferite mărturii afirmă că, imediat ce a părăsit înalta funcţie pe care o avea la Milano, Martini a reluat un stil de viaţă foarte simplu şi discret, chiar şi la Ierusalim. Cum trăia?

Vizitându-l la Ierusalim, de mai multe ori am fost invitat de el în camera sa. Largă şi luminoasă, cu o fereastră care dădea spre Poarte de Jaffa şi cealaltă spre Botta Street, conţinea numai patul, un birou şi o masă, un fotoliu. Erau puţine cărţi; de câteva ori l-am găsit încercând să ia un volum din biblioteca din casă. În plus erau computerul şi înregistratorul digital.

Cardinalul a avut deseori ocazia de a reafirma că la Ierusalim în mod esenţial el a studiat şi s-a rugat, mijlocind îndeosebi pentru dieceza şi pentru multele persoane întâlnite în timpul slujirii episcopale. Cum a continuat, din 2002 până astăzi, raportul său cu dieceza de Milano şi cu aceia care au fost principalii săi colaboratori?

La Ierusalim, Martini era disponibil să vorbească cu grupurile de pelerini milanezi, dar şi italieni sau străini care au avut un contact cu el. Putea fi întâlnit; începea reflecţia cu câteva adnotări personale cu privire la acest timp al său în Ţara Sfântă şi apoi apăreau întrebările. S-a arătat disponibil să predice şi exerciţii sau reculegeri spirituale. Multe grupuri de preoţi hirotoniţi în acelaşi an se organizau pentru a-i cere lui darul exerciţiilor. Îmi amintesc şi de o ocazie în care Ordo Virginum din Milano au mers în Ţara Sfântă pentru a trăi experienţa exerciţiilor spirituale. Disponibilitatea cardinalului îi îngândura uneori pe însoţitorii săi mai apropiaţi: prea aglomerate cu vizite erau zilele sale.

A predica şi a întâlni grupuri era, în fond, un mod pentru a continua să fie păstor şi părinte.

Exact. De altfel, episoadele care au determinat hotărârea de a se întoarce definitiv în Italia, cu glasul slăbit şi greutate de mişcare, au avut loc chiar în timpul predicării unui curs de exerciţii spirituale. Putem spune că el a rămas pe câmpul de angajare până la sfârşit.

Dieceza de Milano a găsit modalităţi concrete pentru a fi prezentă alături de arhiepiscopul emerit la Ierusalim?

În anii retragerii sale din responsabilitatea Bisericii de Milano, Carlo Maria Martini împărţea timpul său între Ierusalim şi casa de reculegeri spirituale ţinută de iezuiţi la Galloro. Dialogul cu el se desfăşura deci prin întâlniri personale, vizite, scrisori. Era foarte disponibil şi prin telefon şi el însuşi mi-a adus la cunoştinţă comunicare pe Skype. Dieceza a promovat şi un pelerinaj diecezan pentru a-l întâlni pe cardinal şi o delegaţie a fost aproape de el cu ocazia singulară a acordării titlului de doctor honoris causa la Universitatea ebraică din Ierusalim.

Prin formare, cardinalul era un biblist şi până la capăt l-a copleşit să-şi pună încontinuu viaţa sa sub lumina Cuvântului lui Dumnezeu, în citirea Bibliei. Decizia de a se întoarce la Ierusalim pare însă să amintească de centralitatea evenimentului istorico-geografic al lui Isus. Folosind o expresie puternică, aproape că am putea spune că nu există spaţiu pentru nici o formă de "fetişism" al Cărţii sfinte?

Este adevărat. Sunt convins că alegerea de a merge la Ierusalim avea cu siguranţă motive ideale şi simbolice precise. Mă gândesc înainte de toate la referinţa la viaţa sfântului Ignaţiu de Loyola, care merge la Ierusalim şi îl părăseşte în mod forţat cu regret. Mă gândesc la importanţa de a semnala un stil nou de raport între comunitatea ebraică şi comunitatea catolică, marcată de neînţelegeri şi de tragedii. În sfârşit, mă gândesc la iubirea faţă de reconcilierea între două popoare vecine şi despărţite: în acest context precis, cardinalului îi plăcea adesea să citeze organizaţiile mixte, de arabi şi de evrei, care lucrează pentru pace. Există seminţe de pace în Ierusalim, îi plăcea să repete. Totuşi consider că alegerea de a merge la Ierusalim făcea parte dintr-o strategie de dezlipire nu numai de Milano, ci şi de o situare de mare renume în comunitatea catolică. Cum să nu părăsească angajarea sa de mărturie şi totuşi să dispară de pe scena publică a catolicismului nu numai italian ci mondial? Ştim ce speranţe se îndreptau spre el, în manieră de altfel naivă sau uneori instrumentală. Bine, a sta la Roma, sau în vecinătate, timp de câteva luni, şi apoi a rămâne la Ierusalim timp de alte luni, i-a permis să devină "marginal" în ambele localităţi. Şi astfel să desfăşoare slujirea sa simplă dar substanţială.

Cum înţelegea trăirea sa într-o realitate atât de conflictuală ca Israelul şi Palestina?

Această întrebare apărea aproape mereu în conversaţiile la care eu am putut participa. Cardinalul reflecta cu calm asupra imposibilităţii de a lua poziţie, datorită complexităţii motivelor istorice şi actuale care despărţeau cele două comunităţi. Dar prezenta şi belşugul de rugăciune care se înalţă la Ierusalim, în mod obiectiv, pentru cauza păcii şi a reconcilierii.

Ca Ioan Paul al II-lea, deşi mai puţin expus ochilor mass-media, cardinalul Martini a trăit şi public boala sa, fără a se lăsa închis de ea. V-aţi confruntat vreodată asupra acestei teme? Cum a maturizat, şi cu câtă displăcere, decizia de a se întoarce în Italia în 2008 pentru a se stabili la Gallarate?

Cardinalul a vorbit mereu cu multă claritate despre simptomele bolii sale, relata căderea pe drum, amintea neliniştea lipsei de respiraţie în timpul nopţii. Dar nu era vorba de o plângere sau de o cerere de atenţie miloasă. El, vorbind despre problemele sale de sănătate, dădea mereu impresia că în el era primară o angajare puternică, hotărâtă şi personală în contrastarea daunei fizice cauzate de boală. Aşadar, nu se privea ca bolnav. Cu un orgoliu simpatic spunea adesea că medicul curant i-a spus că îl găsea în stare bună, că îl felicita pentru fidelitatea faţă de îngrijiri, faţă de exerciţiile fizice pentru a contrasta boala. Îmi amintesc, în privinţa bolii, cum m-a anunţat că va părăsi definitiv Ierusalimul pentru a se întoarce în Italia. "Ştii - mi-a spus - această casă în care locuiesc este în măsură să găzduiască pe unul care trebuie să moară, nu pe un bolnav...".

Ce a încredinţat omului şi episcopului Giovanni Giudici contactul asiduu cu creştinul şi păstorul Carlo Maria Martini?

Experienţa de a trăi peste zece ani în contact direct cu Martini mi-a permis să apreciez cât de mult raportul cu o persoană deschisă şi transparentă poate schimba viaţa şi modul de a gândi. Fac doar o listă de teme şi îndrăznesc câteva reflecţii. În acţiunea şi în trăirea autorităţii cardinalului Martini am văzut mereu un mare respect faţă de persoane, faţă de individualitatea lor, faţă de alegerile lor de dedicare. În ele, mi se părea că intuiesc, Martini vedea mereu lucrarea Duhului. Era, în cardinal, o privire senină şi încrezătoare în privinţa vieţii societăţii şi a Bisericii, şi asta se conjuga cu o capacitate de lectură realistă, uneori chiar puternic critică a realităţii. Privirea sa asupra comunităţii creştine şi lucrarea sa mergeau în direcţia de a privilegia o Biserică liberă pentru că este dezlegată de scheme ideologice, de orizonturi înguste de utilitarism sau de eficienţă, de condiţionări sau de voinţă de putere sau de a apărea. Sunt convis că toate acestea se năşteau din pasiunea pentru viaţa spirituală a creştinului, care trebuie cultivată, dezvoltată, făcută să înflorească. Mă gândesc la modul în care cardinalul Martini s-a descris uneori pe sine însuşi: tânărul Carlo Maria, student de şaptesprezece ani al colegiului iezuiţilor din Torino, care alege la acel moment al vieţii sale să iasă din casa frumoasă a unui industriaş în domeniul lânii pentru a intra în Societatea lui Isus. Şi sunt convins că el a fost fidel faţă de această primă dragoste a sa: sunt al lui Dumnezeu, viaţa mea este a sa.

(După L'Osservatore romano, 5 septembrie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.