Moartea cardinalului Carlo Maria Martini

Vineri, 31 august 2012, la Gallarate, a murit cardinalul iezuit Carlo Maria Martini, arhiepiscop emerit de Milano. Atunci când, la 30 august, condiţiile sale de sănătate s-au agravat, cardinalul Angelo Scola, arhiepiscop de Milano, i-a invitat pe toţi credincioşii din dieceză şi "pe toţi cei care-l îndrăgesc" să se roage pentru el, ca mărturie a marii afecţiuni populare care l-au însoţit mereu. Născut la 15 februarie 1927 la Torino, Carlo Maria Martini a fost hirotonit preot la 13 iulie 1952. Numit arhiepiscop mitropolit de Milano la 29 decembrie 1979, a primit hirotonirea episcopală la 6 ianuarie 1980 chiar de la Ioan Paul al II-lea, care apoi l-a creat şi publicat cardinal în consistoriul din 2 februarie 1983, încredinţându-i titlul de "Sfânta Cecilia". A renunţat la conducerea pastorală a arhidiecezei ambroziene la 11 iulie 2002. După repetate şederi în Ţara Sfântă, în 2008 s-a întors în Italia pentru a se îngriji de boala Parkinson de care suferea, şi era găzduit la Aloisianum, casa iezuiţilor din Gallarate, unde a studiat când era tânăr. Înmormântarea va fi celebrată luni, 3 septembrie 2012, la ora 16.00, în domul din Milano.

Modul în care cardinalul Martini a înfruntat boala Parkinson, cu seninătate, curaj şi mare credinţă, a fost ultima sa lecţie, aproape o sinteză a vieţii, de la riguroasa angajare de studiu - a fost printre ultimii profesori de la Institutul Pontifical Biblic care a ţinut cursurile în latină - la activitatea de păstor, mai ales de când, aproape la începutul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, a fost numit arhiepiscop de Milano, cea mai mare dieceză din lume. În aceste ore, mărturiile de afecţiune şi de stimă sunt multiple şi unanime, ca o confirmare a autorităţii morale dobândite de cardinal, graţie şi unui stil de dialog adresat tuturor. Numeroase şi importante au fost iniţiativele promovate la Milano în timpul slujirii sale pastorale, precum şi publicaţiile, difuzate pe larg.

Printre cele mai emblematice episoade ale episcopatului său se poate aminti gestul predării armelor în mâinile sale - la 13 iunie 1984 - din partea câtorva terorişti din Brigăzile Roşii, recunoaştere a unei autorităţi cu o trăsătură nobilă care nu provenea numai din prestigiul studiilor şi al rolului. Autoritate trăită, de altfel, mereu cu simplitate - "cu umilinţă" era o expresie îndrăgită de el - trecând de la confruntarea cu lumea laică prin "catedra celor care nu cred" la vizitele la cei săraci şi închişi, de la atenţia faţă de problemele persoanelor la marile orizonturi ale Bisericii universale. În acest sens, este semnificativ motoul episcopal luat din Regula pastoralis a sfântului Grigore cel Mare: Pro veritate adversa diligere, expresie căreia i-a fost fidel în toată existenţa sa, gata să aleagă şi să iubească şi în situaţii grele. La sfârşitul anilor optzeci, a afirmat într-un interviu: "Dumnezeu este totul şi poate să ceară totul".

A fost semnificativă şi alegerea sa de a petrece mult timp la Ierusalim, în ţara în care a trăit Isus - pentru a se ruga şi a se întoarce la studiile sale biblice, dar şi ca semn al raportului său deosebit cu ebraismul - după ce a încheiat misiunea sa ca arhiepiscop de Milano. Apoi întoarcerea în Italia, pentru a se îngriji de boala gravă: două camere din casa iezuiţilor la Gallarate, unde a voit ca pe uşă să fie scris "Părintele Carlo Maria Martini", fără nici un titlu special.

În ultimii ani, activităţile sale s-au rărit datorită imposibilităţii aproape de a comunica. Pentru a vorbi era constrâns să recurgă la un mic amplificator şi la ajutorul colaboratorilor. Cu toate acestea, la 2 iunie a putut să-l întâlnească pe Benedict al XVI-lea, la Milano pentru adunarea mondială a familiilor, în timpul unui scurt colocviu într-o săliţă din arhiepiscopie. De mai multe ori, Pontiful a adus omagiu cardinalului, aşa cum Joseph Ratzinger a apreciat opera părintelui Martini, rafinat critic textual al Scripturii şi unicul catolic în comitetul ştiinţific al Greek New Testament, text critic de referinţă pentru traducerile în diferitele limbi.

Torinez din naştere, al doilea copil al lui Leonardo Martini şi Olga Maggia, a fost botezat la o săptămână după naştere în parohia "Neprihănita Zămislire". Educat de iezuiţi în Institutul social din Torino, toată viaţa, după Biblie, a considerat Exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu primul său izvor de inspiraţie. A intrat în Societatea lui Isus la 25 septembrie 1944, la numai şaptesprezece ani, făcând noviciatul la Cuneo. Apoi a studiat filozofia la Gallarate, unde a trăit în aceşti ultimi ani, şi teologia la Facultatea teologică din Chieri, unde a fost hirotonit preot la 13 iulie 1952 de cardinalul Maurilio Fossati, arhiepiscop de Torino. Apoi, în 1958, a luat doctoratul în teologie la Universitatea Pontificală Gregoriană cu teza Problema istorică a Învierii în studiile recente, publicată în 1959. După ce a predat la Facultatea din Chieri, s-a întors la Roma şi, în 1966, a luat doctoratul în Sfânta Scriptură summa cum laude la Institutul Pontifical Biblic cu importanta teză Problema recenzionalităţii codului B în lumina papirusului Bodmer XIV, publicată în acelaşi an.

Devenit decan al Facultăţii de Sfânta Scriptură din Institutul Pontifical Biblic, a fost apoi rector între anii 1969-1978, când a fost numit rector magnific al Universităţii Pontificale Gregoriana, urmând după părintele Hervé Carrier. Printre publicaţiile ştiinţifice se pot aminti o traducere comentată a Faptelor Apostolilor (1970), studiile adunate în Cuvântul lui Dumnezeu la originile Bisericii (1980) şi mai ales ediţia critică, îngrijită împreună cu alţi specialişti de diferite confesiuni creştine, a răspânditului The Greek New Testament (a patra ediţie revizuită, 1993). Predicator de exerciţii spirituale şi activ în dialogul ecumenic şi în cel cu ebraismul, a publicat, printre altele, Viaţa lui Moise, viaţa lui Isus, existenţă pascală (1979) şi Israel, rădăcină sfântă (1993).

În 1978, Paul al VI-lea l-a chemat să predice exerciţiile spirituale de Postul Mare în Vatican. Apoi, la 29 decembrie 1979, Ioan Paul al II-lea l-a numit arhiepiscop de Milano şi i-a conferit personal hirotonirea episcopală în solemnitatea Epifaniei din anul 1980, fiind împreună-consacratori arhiepiscopul Eduardo Martinez Somalo, substitut al Secretariatului de Stat, şi episcopul auxiliar de Milano, monseniorul Fernando Maggioni.

Luarea în primire a oficiului de către Martini la Milano, unde i-a urmat cardinalului Giovanni Colombo, a avut loc la 10 februarie şi prima iniţiativă caracteristică a arhiepiscopului a fost, în noiembrie, Şcoala Cuvântului, pentru a-i ajuta pe credincioşi să se apropie de Sfânta Scriptură după metoda lectio divina. În noiembrie 1986 a voit o întâlnire diecezană la Assago cu tema "A deveni aproapele", unde a lansat iniţiativa Şcolilor de formare la angajarea socială şi politică. Mare rezonanţă a avut şi o serie o serie de întâlniri, iniţiate în octombrie 1987, despre "întrebările credinţei", gândite pentru persoanele aflate în căutare. La 4 noiembrie 1997 a convocat al patruzeci şi şaptelea sinod diecezan, care s-a încheiat la 1 februarie 1995. Scrisori, discursuri şi intervenţii din lungul şi importantul episcopat au fost adunate în cincisprezece volume (1981-1994), în timp ce o foarte largă alegere de texte a fost publicată în Motivele credinţei (2011).

Angajarea cardinalului Martini, devenit în timpul celor douăzeci şi trei de ani de episcopat una dintre cele mai cunoscute şi respectate personalităţi ale Bisericii catolice, a trecut repede peste graniţele arhidiecezei, ajungând să aibă incidenţă asupra unor orizonturi mult mai mari. Membru al Consiliului secretariatului general al Sinodului Episcopilor între 1980-1990 şi, după aceea, între 1994-2001, a fost de asemenea preşedinte al Consiliului Conferinţelor Episcopale Europene (1986-1993). Recunoscut cu numeroase distincţii, pe care le accepta numai laboris causa, cardinalul era din anul 2000 membru onorific al Academiei Pontificale a Ştiinţelor.

(După L'Osservatore romano, 2 septembrie 2012)

* * *

Condoleanţele lui Benedict al XVI-lea pentru moartea cardinalului Martini

Slujitor generos al Evangheliei şi al Bisericii

Aflând cu tristeţe vestea despre moartea cardinalului Carlo Maria Martini după o lungă infirmitate, trăită cu suflet senin şi cu abandonare încrezătoare în voinţa Domnului, doresc să vă exprim Dumneavoastră şi întregii comunităţi diecezane precum şi rudelor regretatului cardinal profunda mea participare la durerea lor gândindu-mă cu afect la acest iubit Frate care a slujit cu generozitate Evanghelia şi Biserica. Amintesc cu recunoştinţă opera sa apostolică intensă desfăşurată ca zelos călugăr fiu spiritual al sfântului Ignaţiu, expert profesor, biblist autoritar şi rector apreciat al Universităţii Pontificale Gregoriana şi al Institutului Pontifical Biblic, şi apoi ca sârguincios şi înţelept Arhiepiscop al acestei Arhidieceze ambroziene. Mă gândesc, de asemenea, la slujirea competentă şi ferventă adusă de el Cuvântului lui Dumnezeu, deschizând tot mai mult comunităţii ecleziale comorile Sfintei Scripturi, în special prin promovarea lui lectio divina. Înalţ rugăciuni fervente către Domnul pentru ca, prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, să-l primească pe acest slujitor credincios şi păstor eminent în Ierusalimul ceresc şi din inimă împart tuturor celor care îi plâng dispariţia mângâietoarea Binecuvântare Apostolică.

Benedictus pp. XVI

(După L'Osservatore romano, 2 septembrie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.