Reflecţie la duminica a XXIV-a de peste an - B

Prin cruce la lumină

Un rege care a suferit multe necazuri în viaţă a jurat lângă leagănul copilului său că va face tot ce-i stă în putinţă ca să-l ferească de suferinţă şi să-i asigure o fericire desăvârşită. Pentru aceasta a chemat pe toţi înţelepţii să precizeze în ce constă fericirea adevărată. Unii au zis: "În plăceri". Alţii: "În virtuţi". Iar alţii au răspuns scurt: "Nu este fericire întreagă pe pământ". Regele zise atunci: "Copile, fericirea nu este cu putinţă în aceste condiţii; îţi voi face un castel şi-ţi voi aduce acolo toate frumuseţile pământului ca să fii ferit de tristeţi şi necazuri. Astfel numai tu vei fi fericit". După ce zidi palatul încântător, regele îl aşeză pe prinţul moştenitor şi-i aduse acolo toate jucăriile din ţara sa. Iată că într-o zi copilul rupse una din jucării drept în două. Încercă repede s-o facă, dar în zadar şi începu astfel tristeţea şi mânia. Degeaba îi aduseră alte jucării, pentru că el plângea după jucăria stricată, fiindcă inima lui fusese legată de ea. Apoi a văzut cum îi mor apropiaţii şi prietenii, apoi a simţit şi el primele dureri şi după ele şi altele.

Din cauza păcatului care a intrat în lume din invidia diavolului (cf. Înţ 2,24), fericirea a părăsit lumea aceasta. Oricât de mult am căuta-o pe pământ, n-o vom găsi. Este o poveste cu un prinţ indian, din cauza tristeţii sale, a fost numit "tamaş", adică întunecat. Nu s-a găsit nici un leac pentru tristeţea sa. Atunci s-a ridicat un înţelept care a spus că regele ar putea scăpa de tristeţe, dacă ar pune pe el cămaşa unui om fericit. Au mers servitorii şi au bătut din poartă în poartă, dar n-au găsit nici un om cu adevărat fericit. La întoarcere spre acasă au găsit pe unul care spunea că este fericit. "Dă-ne cămaşa ta, în schimbul a mult aur, ca s-o ducem regelui nostru spre vindecare". "Îmi pare rău, dar n-am cămaşă".

În urma păcatului, singura cale rămasă pentru a ajunge iar la fericirea pierdută, dar nu pe pământ, ci în cer, este suferinţă. De aceea, slujitorul credincios, din prima lectură, care este Isus înainte de întruparea sa, acceptă suferinţa (cf. Is 50,6). De aceea Isus venit în lume, în Evanghelia de astăzi, ne vorbeşte de necesitatea suferinţei (cf. Mc 8), pe care Petru, într-un prim moment, nu o înţelege şi o refuză, dar mai apoi va îmbrăţişa suferinţa crucii cu bucurie.

O mamă văduvă avea un copil neascultător. Pentru relele pe care acesta le-a comis, a fost osândit la temniţă grea, pedeapsă ce putea fi comutată în amendă. De acolo, din temniţă, fiul trimise vorbă mamei să facă tot ce îi stă în putinţă ca să-i plătească pedeapsa şi să-l elibereze. Şi ce nu face o mamă pentru fiul ei? Zi şi noapte sărmana mamă trudeşte din greu, până ce cu banii agonisiţi, numai ea ştie cu câtă trudă, îşi vede copilul liber. Întors acasă, fiul se aruncă să sărute mâna mamei, dar vede că palmele ei erau numai răni. "Mamă, de ce îţi sunt palmele pline de răni şi sânge?" "Am trudit pentru tine, dragul meu, ca să te văd scăpat de osândă şi liber"...

Iată o palidă icoană a jertfei pe care o contemplăm astăzi pe Calvar. Cristos, de bună voie, nerugat de nimeni, îmbrăţişează, pentru noi şi în locul nostru, osânda morţii, ca să plătească astfel Tatălui preţul răscumpărării din osânda păcatelor noastre. "Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul născut Fiu al său l-a dat pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (In 3,16). "În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre" (1In 4,10).

Un om trebuia să facă o călătorie lungă şi primejdioasă. În drumul său întâlneşte un om de bine ce îi întinde o carte spunându-i: "Poftim, citeşte această carte şi vei afla în ea cum să ajungi la capătul drumului". Dar ce folos! E întuneric şi omul nu poate citi cartea. Şi pleacă omul dibuind mai departe. Nu peste mult timp întâlneşte un alt om ce-i oferă o lumină spunându-i: "Poftim lumina aceasta, că-i întuneric şi nu vezi calea". Omul se bucură. Dar vine un vânt şi stinge lumina. Şi el se mâhneşte. Iată că întâlneşte un om apăsat de o cruce grea pe umerii săi şi cu o coroană de spini pe cap. El îi zice cu glas duios: "Călătorule, vino după mine, căci eu am mai făcut odată drumul acesta!... Numai eu singur te pot conduce la sfârşitul călătoriei tale". Şi mergând după această Călăuză omul îşi sfârşeşte călătoria cu bine.

În călătoria cea mare a acestei vieţi, în drumul nostru spre mântuire, nu ne poate ajuta nici cartea, nici ştiinţa omenească, ci numai acela care a mai făcut odată acest drum: numai acela care ne-a deschis acest drum prin crucea de pe Golgota: Isus Cristos. Să avem încredere în această călăuză şi să credem cu tărie în cuvintele sale, căci el este calea, adevărul şi viaţa, iar cine îl urmează nu umblă în întuneric.

Sfântul episcop Atanasie cel Mare (295-73) ne spune că Mântuitorul a ales crucea drept cale a jertfirii sale pentru că acesta era singurul fel de moarte în care trebuie sa întinzi mâinile. Altfel spus, să sfârşeşti îmbrăţişând, "adunând pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi" (In 11,52).

Se spune că un preot era asaltat de nemulţumiţi: contabilul parohiei, care se plângea că cei mai mulţi nu lasă decât monede la chetă; responsabilul cu cateheza, iritat că nu are suficiente resurse pentru a ţine orele; dirijorul corului agitat că nu găseşte vocile de care are nevoie pentru o armonie perfectă. Duminica următoare, credincioşii au văzut că de pe altar lipsea crucea. Au început să se întrebe: de ce? Răspunsul nu a întârziat să apară. Preotul i-a anunţat: "Crucea, după cum ştiţi, este un simbol al sacrificiului lui Cristos pentru mântuirea noastră. Este de asemenea un simbol al propriului nostru sacrificiu pentru Domnul şi pentru Biserica sa. Am descoperit însă cu tristeţe că puţini dintre noi facem sacrificii adevărate. Crucea a devenit doar un ornament de pus pe altar, lipsind din inimile multora dintre noi. Puţini sunt cei dispuşi să îşi sacrifice timpul şi interesele personale pentru Biserică. Aşa că m-am gândit să iau crucea de pe altar, căci este doar un banal simbol. Privind la altar în această dimineaţă, nu vedeţi crucea. Sper ca aceasta să vă amintească de faptul că crucea trebuie să fie în inimile voastre, în dăruirea voastră, în slujirea pe care i-o aduceţi Domnului şi Bisericii sale. Crucea de pe altar nu are nici un sens dacă nu este prezentă şi în vieţile noastre".

Mulţi creştini nu sunt departe de gândirea de la început a lui Petru, care voia un Isus numai cu pâine şi minuni, dar fără cruce, nici de gândirea acestor parohieni care scoseseră crucea din viaţa lor.

Petru nu voia crucea pentru că nu-i cunoştea lucrarea. El până la urmă a înţeles şi a îmbrăţişat crucea. Şi noi fugim de cruce tot pentru că nu-i înţelegem bine lucrarea. Când ne vom converti şi vom înţelege lucrarea binefăcătoare şi mântuitoare a crucii, o vom primi şi noi asemenea lui, crucea, atât de trebuincioasă pentru mântuire.

Isus în Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre lepădarea de sine şi despre a lua crucea.

A te lepăda de sine, în înţelesul biblic, înseamnă a lepăda păcatul, patimile, aceste defecte umane, pe care lucrarea diavolului le-a adăugat la ceea ce Dumnezeu a lucrat bun, "după chipul şi asemănarea sa" (cf. Gen 1,26). Aceasta ni se cere să lepădăm. A te lepăda de sine înseamnă a nu pune nimic mai presus de Dumnezeu şi de mântuirea ta, din ceea ce îţi oferă lumea. Toate sunt necesare în viaţă, bunurile, averea, familia etc., dar nimic nu trebuie pus mai presus de Dumnezeu şi de mântuirea sufletului tău.

A-ţi lua crucea şi a-l urma cu aceasta pe Cristos înseamnă a-ţi răstigni orice patimă şi întunecime impusă minţii de către simţurile rătăcite. Tânărul sfânt Alois de Gonzaga, în legătură cu orice lucru se întreba: "Cât foloseşte acesta eternităţii mele? Câte din ele înseamnă a-l imita şi a-l urma pe Domnul?"

Sfântul Ioan Casian a conceput viaţa ca o necontenită răstignire, deci o neîntreruptă luptă între bine şi rău. A-l imita pe Domnul înseamnă a deveni un fel de "crucifix viu", deci un Cristos biruitor al morţii; e primul şi singurul mod de a ne face asemenea lui Cristos, Cel care a biruit ispita, păcatul şi moartea.

Laureatul premiului Nobel, Czeslaw Milosz (1911-2004), scria că prizonierii politici din închisorile fostei Uniuni Sovietice îşi făceau cruci din rămurele, iar noaptea se rugau în faţa acestora în celulele lor. Ei nu au uitat lecţia lui Paul. Nici noi nu trebuie să o uităm.

Lecturile de astăzi ne vorbesc despre credinţă, credinţă care se manifestă prin a ne lua crucea zilnică împreună cu Isus, şi prin slujirea celor aflaţi în suferinţe ca şi noi toţi, cum ne spune sfântul Iacob.

Într-o zi a venit la împăratul roman Iuliu Cezar (100 î.C.-44 î.C.) un veteran şi l-a rugat să vină şi să-l apere la un proces. Împăratul, surprins de curajul şi de dorinţa fostului său soldat, l-a asigurat că îşi va trimite un om de încredere care să-l apere. Atunci bătrânul soldat şi-a desfăcut haina la piept şi, arătându-i o mare cicatrice, i-a spus: "Împărate, pe când te aflai în luptă şi o săgeată se îndrepta ameninţătoare şi era gata să te străpungă, omorându-te, eu nu am trimis ca să te apere; te-am apărat cu pieptul meu. Iată semnul"! Cezar şi-a amintit de salvatorul său şi a mers să-l apere la proces, asigurându-i succesul.

Când vom ajunge la judecata lui Dumnezeu, noi care am primit crucea dată de Isus, pentru a împlini în noi ceea ce lipsea suferinţelor sale (cf. Col 1,24), noi care l-am slujit pe Isus în cei suferinzi (cf. Mt 25,40), atunci Isus va veni şi va depune mărturie bună pentru noi la Tatăl.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 13.