Reflecţie la duminica a XXIII-a de peste an - B

Dumnezeu doreşte să vorbim cu el prin credinţă, speranţă şi fapte de dragoste.

Am citit undeva o povestire, care spune că o mamă cu un copil în braţe călătorea cu un tren. În compartiment era linişte şi fiecare îşi vedea de ale lui. La un moment dat, mama tresare, se ridică de pe scaun şi începe să strige: "Sunt fericită! Sunt fericită!" Atunci toţi cei din compartimentul trenului au întrebat-o ce anume a făcut-o să fie aşa de fericită? Iar ea a răspuns: "Copilul meu, copilul meu!" "Dar ce-a făcut?" "Mi-a spus pentru prima dată mamă şi mi-a zâmbit!"

La fel de mare bucurie este pentru Dumnezeu când copiii săi, oamenii, îi vorbesc şi îi zâmbesc.

Mai este încă o povestire în care ne vorbeşte tot despre o mama iubitoare. Aceasta creştea de 40 de ani un handicapat. Cu toate dovezile ei de dragoste, handicapatul nu i-a spus niciodată mamă, nu i-a mulţumit niciodată şi nici nu i-a zâmbit niciodată. Ce durere pentru o astfel de mamă!

La fel de mare este şi durerea lui Dumnezeu, când un copil al său, un păcătos, un îmbătrânit în rele, este insensibil la toate dovezile dragostei divine.

Între datoriile cele mai importante ale părinţilor, păstorilor şi educatorilor este aceea de a-i învăţa pe copii să vorbească cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu.

Biblia ne spune că păcatul este cel care-i face pe mulţi să nu-i vorbească şi să nu-i zâmbească lui Dumnezeu, pentru că i-a orbit, iar ei nu mai văd minunăţiile sale pentru ei, minunăţii simbolizate astăzi, în prima lectură, de izvoarele de apă din pustiu, de pâraiele abundente din deşert şi de florile deşertului (cf. Is 35,4-7); tot păcatul este acela care i-a făcut pe oameni surzi ca să nu mai poată auzi glasul său iubitor din Scripturi, glas care le spune aşa de frumos: "Domnul este în veci credincios cuvântului său, el face dreptate celor asupriţi. Domnul dă pâine celor flămânzi şi eliberează pe cei închişi. Domnul luminează pe cei orbi, Domnul ridică pe cei împovăraţi. Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi, Domnul are grijă de cel străin. Domnul sprijină pe văduvă şi pe orfan, dar nimiceşte calea celor răi. Domnul Dumnezeul tău, Sionule, stăpâneşte în veci, din neam în neam" (Ps 145,7-10)

Păcatul nu numai că i-a orbit şi surzit pe oameni ca să nu vadă şi să nu audă iubirea sa, ca să nu poată vorbi şi zâmbi bucuroşi şi recunoscători lui Dumnezeu, aşa cum e normal din partea unor copii; dar păcatul i-a făcut pe oameni şi să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu.

Lev Tolstoi (1828-1910) ne descrie nefericirea omului care se împotriveşte lui Dumnezeu printr-o asemănare foarte grăitoare. Un cal înhămat la o căruţă, coborând la o vale, pe la mijlocul drumului se încăpăţânează şi se revoltă zicându-şi în sine: "M-am săturat să trag căruţa şi să ascult de căruţaş. Mă opresc". Desigur, era absolut liber să o facă. Dar din momentul acela au început pentru el toate nenorocirile: căruţaşul a început să-l lovească, căruţa să-l bată la picioarele din spate, oamenii din căruţă să ţipe la el şi să-l înjure.

Când ne încăpăţânăm şi ne împotrivim în mod deliberat lui Dumnezeu, răsturnând ordinea vieţii şi a aspiraţiilor noastre cele mai profunde, devenim distrugătorii propriei noastre bucurii, devenim nemulţumiţi şi agitaţi privind trişti în sufletul nostru golit de Dumnezeu ca şi Maria Magdalena care plângea privind în mormântul gol în care nu mai era Cristos (cf. In 20,11-13).

De aceea, încă din Vechiul Testament, Dumnezeu a promis că va dezlega limba muţilor, pentru ca aceştia să-i poată vorbi şi zâmbi; că va deschide ochii orbilor ca să vadă minunăţiile sale; că va deschide urechile surzilor ca să audă infinitele forme ale glasului său; că va vindeca picioarele celui şchiop ca să sară ca cerbul prin grădinile bine udate şi frumos înflorite ale pustiului.

Evanghelia de astăzi ne spune că, Dumnezeu nu numai că a promis binecuvântări păcătoşilor care se convertesc, păcătoşi pe care satana i-a făcut şchiopi, surzi şi orbi, dar prin Cristos, Dumnezeu a şi împlinit aceste promisiuni. În Evanghelia de astăzi îl vedem pe Isus vindecând un surdo-mut, care imediat începe să-l laude pe Dumnezeu (cf. Mc 7,31-37); altă dată l-am văzut pe Isus vindecând orbi; altădată l-am văzut vindecând ologi; altădată l-am văzut înviind morţi etc.

Doi prieteni stăteau în faţa unui tablou, care reprezenta vindecarea unui orb (cf. Lc 18,35-43) Unul dintre ei, care cunoştea deja această pictură, îl întrebă pe prietenul său: "Ce este mai frumos în acest tablou?" Cel întrebat menţionă anumite detalii, dar la fiecare, însoţitorul spunea "nu". Până la urmă, tot el dădu răspunsul: "Cel mai frumos detaliu al tabloului este bastonul aruncat al orbului. Când a auzit vocea Domnului Isus, orbul şi-a aruncat bastonul. Aceasta înseamnă credinţă".

Pictorul a redat foarte sugestiv starea acestui orb. El a crezut că Mântuitorul îl va vindeca. Orbul a lăsat să-i cadă bastonul întinzând mâinile spre Salvatorul său. El nu s-a îndoit că Isus poate să-l elibereze de suferinţele sale şi să-i dea vederea.

Oamenii spun mereu că nu pot crede. Care este cauza? Mulţi nu sunt gata să arunce bastonul, sprijinul în propriile posibilităţi şi forţe şi să recunoască faptul că sunt pierduţi (cf. Ap 3,17-19). Numai când omul lasă la o parte orice argument şi aşteaptă mântuirea numai de la Cristos, poate fi ajutat. Temelia mântuirii a fost pusă numai de Mântuitorul pe cruce. Pe această temelie sigură suntem chemaţi să ne zidim credinţa noastră.

Copil fiind, Padre Pio (1887-1968) a fost dus de unchiul său, Orazio, la un sanctuar marian din Italia meridională. Aici a avut parte de a vedea o minune. Printre numeroşii pelerini se afla şi o femeie cu un copil diform în braţe, un mic monstru. Femeia, ajungând în faţa icoanei Sfintei Fecioare, striga cu glas tare, ridicându-şi copilul spre icoană: "Sfântă Fecioară, am venit să cer de la tine vindecarea copilului meu. E o ruşine un copil ca acesta, îţi dai seama? Aşadar, vindecă-l!" Dar Maica Domnului rămâne nepăsătoare. Atunci, femeia continuă: "Nu ţi-aş cere acest lucru, Maica mea, dacă nu aş şti că poţi să îl faci. Tu eşti cea mai mare mijlocitoare pe lângă Dumnezeu. Pe de altă parte, nu mă poţi refuza. Vindecă-mi copilul." Însă ajutorul Maicii Domnului se lăsa aşteptat. Din ce în ce mai disperată, femeia spune: "Haide, Maica mea, ascultă-mă, îţi cer un lucru bun, vindecarea micului meu monstru. Ce vrei să fac cu el în halul în care arată?", şi lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji, dar Maica Domnului parcă tot nu o auzea. Atunci, cu o mişcare bruscă, femeia aruncă copilul peste balustradă, chiar pe altar, zicând: "Dacă nu vrei, atunci ţi-l dau ţie: ţine-l!"

Padre Pio era gata să scoată un strigăt, când în faţa lui, de pe altar, copilul se ridică în picioare, obrăjorii lui diformi se luminară dintr-o dată, ochii ca de mort prinseră viaţă şi, gângurind, întinse mâinile spre mama sa care, plină de bucurie, începu să sărute altarul şi să-i mulţumească Maicii Domnului. Preotul sanctuarului, care era prin preajmă, spuse: "Ce vreţi, nu au un comportament corect, însă au o credinţă care mută munţii din loc."

Sfântul Iacob ne spune că, Dumnezeu, îşi continuă astăzi minunile sale în lume, prin noi ucenicii săi. Fraţii mei, voi care aveţi credinţa în Isus Cristos, Domnul slavei, să nu faceţi nici un fel de deosebire între persoane. Ascultaţi, fraţii mei preaiubiţi: Oare nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci în ochii lumii, nu i-a îmbogăţit prin credinţă şi nu i-a făcut moştenitori ai împărăţiei, pe care a promis-o celor care îl iubesc? (cf. Iac 1,1. 5)

Dragostea divină aflată în inima unui credincios, îi dă putere pentru acţiuni extraordinare faţă de aproapele. O credincioasă care spăla hainele unor bolnavi de lepră, întrebată de un vizitator nedumerit cum putea face aşa ceva, a răspuns: "Prin dragostea lui Dumnezeu care-mi dă putere". Adevărata dragoste îşi are obârşia în Dumnezeu şi numai cine este născut din Dumnezeu poate să iubească cu adevărat.

Trei călugări s-au adunat într-o zi în numele lui Isus în deşert pentru a se ruga împreună. Au întins trei rogojini pe nisip şi au început rugăciunea. Dar imediat un călugăr s-a ridicat şi a aşezat în mijloc o a patra rogojină; apoi s-a întors la locul lui şi a continuat să se roage cu o mai mare fervoare. Într-o pauză, ceilalţi călugări l-au întrebat de ce a făcut aceasta. A răspuns: "Cea de a patra rogojină este pentru Isus, care a promis că va fi prezent mereu acolo unde doi sau trei se adună în numele lui!" Când au reînceput rugăciunea, pentru toţi ea a devenit mai frumoasă, mai autentică, mai rodnică.

Dacă îl vom aşeza şi noi pe Isus în centru vieţii noastre, vom primi forţa necesară pentru a crede, a spera şi a iubi, aşa cum ne cer lecturile de astăzi, iar apoi Isus ne va conduce în patria veşnică.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 12.