Mesajul Sfântului Părinte Benedict adresat celui de-al XXXIII-lea Meeting pentru prietenia dintre popoare (Rimini, 19-25 august 2012)

Cu ocazia celei de-a 33-a ediţii a Meeting-ului pentru prietenia dintre popoare, care s-a deschis duminică la Rimini cu tema: Natura omului este raport cu infinitul, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a trimis episcopului de Rimini mesajul pe care-l prezentăm în continuare:

Venerabilului frate
Monseniorul FRANCESCO LAMBIASI
episcop de Rimini

Doresc să adresez salutul meu cordial Dumneavoastră, organizatorilor şi tuturor participanţilor la Meeting pentru Prietenia dintre Popoare, ajunsă de acum la a XXXIII-a ediţie. Tema aleasă pentru acest an - "Natura omului este raport cu infinitul" - este deosebit de semnificativă în vederea începutului iminent al "Anului Credinţei", pe care am voit să-l convoc cu ocazia aniversării a cincizeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican.

A vorbi despre om şi despre dorinţa sa de infinit înseamnă înainte de toate a recunoaşte raportul său constitutiv cu Creatorul. Omul este o creatură a lui Dumnezeu. Astăzi acest cuvânt - creatură - pare aproape demodat: se preferă să se gândească la om ca la o fiinţă împlinită în ea însăşi şi artizan absolut al propriului destin. Considerarea omului drept creatură apare "incomodă" deoarece implică o referinţă esenţială la altceva sau mai bine zis la Altcineva - care nu poate fi gestionat de om - care intră să definească în mod esenţial identitatea sa; o identitate relaţională, a cărei primă realitate este dependenţa originară şi ontologică de Cel care ne-a voit şi ne-a creat. Şi totuşi această dependenţă, de care omul modern şi contemporan încearcă să se despartă, nu numai că nu ascunde sau diminuează, ci revelează în mod luminos măreţia şi demnitatea supremă a omului, chemat la viaţă pentru a intra în raport cu Viaţa însăşi, cu Dumnezeu.

A spune că "natura omului este raport cu infinitul" înseamnă deci a spune că orice persoană a fost creată pentru ca să poată intra în dialog cu Dumnezeu, cu Infinitul. La începutul istoriei lumii, Adam şi Eva sunt rod al unui act de iubire al lui Dumnezeu, făcuţi după chipul şi asemănarea sa, şi viaţa lor şi raportul lor cu Creatorul coincideau: "Şi l-a creat Dumnezeu pe om după chipul său. După chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat" (Gen 1,27). Şi păcatul strămoşesc îşi are rădăcina ultimă chiar în faptul că primii noştri părinţi s-au sustras de la acest raport constitutiv, că au voit să fie în locul lui Dumnezeu, că au crezut că pot reuşi fără El. Chiar şi după păcat, însă, rămâne în om dorinţa arzătoare după acest dialog, aproape o semnătură imprimată cu foc în sufletul său şi în trupul său de Creatorul însuşi. Psalmul 63 [62] ne ajută să intrăm în inima acestui discurs: "Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineaţă. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă" (v. 2). Nu numai sufletul meu, ci orice fibră a trupului meu este făcută pentru a-şi găsi pacea sa, realizarea sa în Dumnezeu. Şi această tensiune este de neşters în inima omului: chiar şi atunci când Dumnezeu este refuzat, este negat, nu dispare setea de infinit care locuieşte în om. În schimb începe o căutare anevoioasă şi sterilă de "infinituri false" care pot satisface măcar pentru un moment. Setea sufletului şi dorinţa trupului despre care vorbeşte Psalmistul nu se pot elimina, astfel omul, fără a şti, se îndreaptă spre căutarea Infinitului, dar în direcţii greşite: în droguri, într-o sexualitate trăită în mod dezordonat, în tehnologiile totalizatoare, în succesul cu orice preţ, chiar în forme înşelătoare de religiozitate. Chiar şi lucrurile bune, pe care Dumnezeu le-a creat ca drumuri care conduc la El, adesea riscă să fie absolutizate şi să devină astfel idoli care iau locul Creatorului.

A recunoaşte că suntem făcuţi pentru infinit înseamnă a parcurge un drum de purificare de cele pe care le-am numit "infinituri false", un drum de convertire a inimii şi a minţii. Este necesară dezrădăcinarea tuturor promisiunilor false de infinit care-l seduc pe om şi-l fac sclav. Pentru a se regăsi cu adevărat pe sine însuşi şi propria identitate, pentru a trăi la înălţimea propriei fiinţe, omul trebuie să se recunoască din nou creatură, dependent de Dumnezeul. De recunoaşterea acestei dependenţe - care în profunzime este descoperirea fericită că suntem fii ai lui Dumnezeu - este legată posibilitatea unei vieţi cu adevărat libere şi depline. Este interesant de notat cum sfântul Paul, în Scrisoarea către Romani, vede contrariul sclaviei nu atât în libertate, ci în filiaţie, în faptul de a fi primit pe Duhul Sfânt care ne face fii adoptivi şi care ne permite să strigăm lui Dumnezeu: "Abba! Tată!" (cf. 8,15). Apostolul neamurilor vorbeşte despre o sclavie "rea": aceea a păcatului, a legii, a patimilor trupului. Însă el nu contrapune acesteia autonomia, ci "sclavia lui Cristos" (cf. 6,16-22), ba chiar el însuşi se defineşte: "Paul, slujitor al lui Isus Cristos" (1,1). Deci, punctul fundamental nu este a elimina dependenţa, care este constitutivă pentru om, ci a o îndrepta spre Cel care singur ne poate face cu adevărat liberi.

În acest moment apare o întrebare. Oare nu este imposibil din punct de vedere structural pentru om să trăiască la înălţimea propriei naturi? Şi oare nu este o condamnare această dorinţă de infinit pe care el o simte fără a putea vreodată s-o satisfacă în mod complet? Această întrebare ne duce direct la inima creştinismului. De fapt, Infinitul însuşi, pentru a deveni răspuns pe care omul să-l poată experimenta, a asumat o formă finită. De la Întrupare, din momentul în care Cuvântul s-a făcut trup, este ştearsă distanţa implacabilă dintre finit şi infinit: Dumnezeul veşnic şi infinit a lăsat Cerul său şi a intrat în timp, s-a cufundat în finitudinea umană. Aşadar nimic nu este banal sau nesemnificativ în drumul vieţii şi al lumii. Omul este făcut pentru un Dumnezeu infinit care a devenit trup, care a asumat omenitatea noastră pentru a o atrage la înălţimile fiinţei sale divine.

Descoperim astfel dimensiunea cea mai adevărată a existenţei umane, aceea la care făcea referinţă încontinuu slujitorul lui Dumnezeu Luigi Giussani: viaţa ca vocaţie. Orice lucru, orice raport, orice bucurie, precum şi orice dificultate, îşi are motivaţia ultimă în faptul de a fi ocazie de raport cu Infinitul, glas al lui Dumnezeu care încontinuu ne cheamă şi ne invită să ne ridicăm privirea, să descoperim în adeziunea la El realizarea deplină a omenităţii noastre. "Ne-ai făcut pentru tine - scria Augustin - şi inima noastră este neliniştită până când nu se odihneşte în tine" (Confesiuni I, 1, 1). Nu trebuie să ne fie frică de ceea ce Dumnezeu ne cere prin împrejurările vieţii, fie şi dăruirea de noi înşine în întregime într-o formă specială de a-l urma şi de a-l imita pe Cristos în preoţie sau în viaţa călugărească. Domnul, chemându-i pe unii să trăiască total din El, îi cheamă pe toţi să recunoască esenţa propriei naturi de fiinţe umane: făcute pentru infinit. Şi Dumnezeu are la inimă fericirea noastră, realizarea noastră umană deplină. Aşadar, să cerem să intrăm şi să rămânem în privirea credinţei care i-a caracterizat pe Sfinţi, pentru a putea descoperi seminţele de bine pe care Domnul le aruncă de-a lungul drumului vieţii noastre şi să aderăm cu bucurie la vocaţia noastră.

Dorind ca aceste scurte gânduri să poată fi de ajutor pentru cei care iau parte la Meeting, vă asigur de apropierea mea în rugăciune şi doresc ca reflecţia din aceste zile să-i poată introduce pe toţi în certitudinea şi în bucuria credinţei.

Dumneavoastră, Venerabil Frate, responsabililor şi organizatorilor manifestării, precum şi tuturor celor prezenţi, cu plăcere vă împart o Binecuvântare Apostolică specială.

De la Castel Gandolfo, 10 august 2012

BENEDICTUS PP. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.