Interviu luat prefectului Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, arhiepiscopul Gerhard Ludwig Müller

Factorul decisiv

Trebuie să facem să strălucească ceea ce ne-a fost încredinţat depăşind ciocnirile ideologice în Biserică

De Astrid Haas

"Credinţa este caracterizată de deschiderea maximă. Este o relaţie personală cu Dumnezeu, care poartă în sine toate comorile înţelepciunii. Pentru aceasta, raţiunea noastră finită este mereu în mişcare spre Dumnezeul infinit. Putem să învăţăm mereu ceva nou şi să înţelegem cu profunzime tot mai mare bogăţia Revelaţiei. Nu vom putea s-o epuizăm niciodată". Asta afirmă noul prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, arhiepiscopul Gerhard Ludwig Müller, într-un colocviu lung cu cel care scrie şi cu directorul ziarului nostru. În timpul întâlnirii în anticul palat al Sfântului Oficiu, monseniorul Müller a vorbit şi despre venirea sa în dicasterul Curiei romane, despre decizia sa de a deveni preot, despre timpul petrecut ca profesor de teologie şi ca episcop, despre repetatele sale vizite în America Latină. Şi a explicat că a învăţat să-l cunoască şi să-l aprecieze pe Joseph Ratzinger din Introducere la creştinism care deja în 1968 a fost un best-seller.

• Povestiţi-ne primele impresii în funcţia, abia asumată, de prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, într-un loc pe care-l cunoşteaţi deja bine ca membru mulţi ani al diferitelor organisme din Curia Romană.

Timp de cinci ani, ca membru al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, am putut să particip la reuniunile cardinalilor şi episcopilor, admirând modul de a lucra conştiincios şi colegial. Deci misiunile acestui dicaster nu-mi sunt necunoscute. Mulţi ani am făcut parte şi din Comisia Teologică Internaţională şi am putut să colaborez şi cu alte dicastere. Însă, în ansamblu, multe lucruri sunt pentru mine noi şi neobişnuite. Va fi nevoie de un pic de timp înainte de a reuşi să mă orientez în structura complexă a Curiei. Desigur, pentru mine este nou mai ales rolul de prefect. Ca membru, am aprofundat documentele pregătite de Congregaţie şi am participat la consultări. Acum, în schimb, trebuie desfăşurată şi condusă munca de fiecare zi cu aceia care lucrează în dicaster, pregătind şi realizând în manieră corectă deciziile. Sunt recunoscător Sfântului Părinte pentru că mi-a dat încredere şi mi-a încredinţat această misiune. Probleme care se prospectează sunt foarte mari dacă privim la Biserica universală, cu multele provocări pe care trebuie să le înfrunte şi în faţa unei anumite descurajări care se răspândeşte în unele locuri, dar pe care trebuie să le depăşim. Avem şi problema de grupuri - de dreapta sau de stânga, cum se obişnuieşte să se spună - care ocupă mult din timpul nostru şi din atenţia noastră. Aici se naşte cu uşurinţă pericolul de a pierde un pic din vedere misiunea noastră principală, care este aceea de a vesti Evanghelia şi de a expune în mod concret doctrina Bisericii. Suntem convinşi că nu există alternativă la revelaţia lui Dumnezeu în Isus Cristos. Revelaţia răspunde la marile întrebări ale oamenilor din timpul nostru. Care este sensul vieţii mele? Cum pot înfrunta suferinţa? Există o speranţă care merge dincolo de moarte, dat fiind faptul că viaţa e scurtă şi dificilă? Suntem convinşi în mod fundamental că viziunea seculară şi imanentistă nu este suficientă. Nu putem găsi singuri un răspuns convingător. Pentru aceasta, Revelaţia este o alinare, de vreme ce nu trebuie să căutăm cu orice preţ răspunsuri. Capacităţile noastre sunt însă aşa de mari încât fac fiinţa umană capax infiniti. În Cristos, Dumnezeu cel infinit ni s-a manifestat. Cristos este răspunsul la întrebările noastre cele mai profunde. Pentru aceasta vrem să înfruntăm viitorul cu bucurie şi cu forţă.

• S-a scris mult despre noul prefect. În schimb, vreţi să ne povestiţi chiar dumneavoastră ceva despre dumneavoastră, despre familia, despre studiile dumneavoastră, despre experienţa de studios şi profesor de teologie, de episcop?

Tatăl meu a fost timp de aproape patruzeci de ani un simplu muncitor la fabrica Opel din Rüsselsheim. Noi locuiam aproape, la Mainz-Finthen, o localitate mică întemeiată de romani şi se găsesc şi astăzi rămăşiţele unui apeduct construit de ei. Din acest punct de vedere, amprenta noastră fundamentală este romană. La Mainz suntem încă foarte conştienţi de această moştenire şi suntem orgolioşi de ea. A avea un orizont roman în inima Germaniei a lăsat un semn. Şi atunci când suntem catolici, cele două realităţi se leagă în mod automat. Mama mea era casnică. Sunt recunoscător părinţilor mei pentru că ne-au educat în manieră normală din punct de vedere uman, fără a exagera într-o direcţie sau alta. Astfel, am crescut în credinţa catolică şi în practicarea ei, în echilibrul just între libertate şi obligaţii, cu principii clare. Şi astăzi sunt pe deplin de acord cu părinţii mei. Apoi au urmat studiile teologice graţie cărora mi-am însuşit o dimensiune mai profundă a credinţei. Pentru alegerea mea de a deveni preot a fost important că am continuat să întâlnesc preoţi care duceau o viaţă spirituală exemplară, cu o exigenţă intelectuală. Din acest punct de vedere, pentru mine n-au existat niciodată contradicţii între faptul de a fi preot şi studiu. Mereu am fost convins că credinţa catolică corespunde celor mai înalte exigenţe intelectuale şi că nu trebuie să ne ascundem. Biserica se poate mândri cu multe figuri mari în istoria culturii. Pentru aceasta putem răspunde cu siguranţă la marile provocări ale ştiinţelor naturale, ale istoriei, ale sociologiei şi ale politicii. Credinţa este caracterizată de deschiderea maximă. Este o relaţie personală cu Dumnezeu, care poartă în sine toate comorile înţelepciunii. Pentru aceasta, raţiunea noastră finită este mereu în mişcare spre Dumnezeul infinit. Putem să învăţăm mereu ceva nou şi să înţelegem cu profunzime tot mai mare bogăţia Revelaţiei. Nu vom putea s-o epuizăm niciodată. Ca episcop am continuat să subliniez seminariştilor că identitatea vocaţiei la preoţie are nevoie de întâlnirea cu preoţi autentici. Credinţa începe cu întâlnirile personale, pornind de la părinţi, de la preoţi, de la prieteni, în parohie, în dieceză, în acea mare familie care este Biserica universală. Nu trebuie să se teamă niciodată de confruntarea intelectuală; nu avem o credinţă oarbă, dar credinţa nu poate fi redusă în mod raţionalist. Le doresc tuturor să aibă o experienţă asemănătoare cu a mea: aceea de a se identifica în manieră simplă şi fără probleme cu credinţa catolică şi de a o practica. Este foarte frumos.

• Papa Benedict v-a încredinţat îngrijirea "Gesammelte Schriften". V-a lăsat şi apartamentul său roman, unde cardinalul Ratzinger a trăit până la conclavul din 2005 şi unde mai sunt încă multe cărţi ale sale. Cum l-aţi cunoscut pe Joseph Ratzinger?

Ca tânăr student am citit cartea sa Introducere la creştinism. A fost publicată în 1968 şi practic am absorbit-o ca nişte bureţi. De fapt, în acei ani era incertitudine în seminarii. În carte, mărturisirea de credinţă a Bisericii este expusă în mod convingător, analizată cu ajutorul raţiunii şi explicată cu măiestrie. Este vorba de o temă importantă care caracterizează întreaga operă teologică a lui Joseph Ratzinger: fides et ratio, credinţa şi raţiunea. Apoi am cunoscut şi am învăţat să-l apreciez pe Ratzinger şi personal. În activitatea mea ca profesor şi ca episcop a fost pentru mine un sprijin şi un punct de referinţă clar. L-aş defini un prieten patern, fiind mai bătrân decât mine cu o generaţie. Şi consider că motivul venirii mele la Roma nu este desigur acela de a-l împovăra cu diferite probleme. Misiunea mea este să-l scutesc de o parte a muncii şi nu să-i prezint probleme care pot să fie rezolvate deja la nivelul nostru. Sfântul Părinte are misiunea importantă de a vesti Evanghelia şi de a-i întări pe fraţii şi surorile în credinţă. Ne revine nouă să tratăm toate problemele respective mai puţin plăcute, pentru ca să nu fie împovărat cu prea multe lucruri, deşi este desigur informat mereu despre faptele esenţiale.

• Cu puţin înainte de încheierea Conciliului, Paul al VI-lea a transformat Sfântul Oficiu în Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Ce credeţi despre această schimbare şi despre rolul dicasterului astăzi?

Biserica este înainte de toate o comunitate de credinţă, deci credinţa revelată este binele cel mai important, pe care trebuie să-l transmitem, să-l vestim, să-l păstrăm. Isus i-a încredinţat lui Petru şi succesorilor săi magisteriul universal, şi pe acesta trebuie să-l slujească dicasterul. Deci Congregaţia pentru Doctrina Credinţei are responsabilitatea de ceea ce se referă la întreaga Biserică în profunzime: credinţa care ne conduce la mântuire şi la comuniunea cu Dumnezeu şi între noi. Cred că aspectul cel mai important al transformării dicasterului nu s-a referit la raportul cu celelalte instituţii ale Sfântului Scaun, ci orientarea principală a muncii sale. Papa Paul al VI-lea voia ca să fie pus pe primul plan aspectul pozitiv: Congregaţia trebuie înainte de toate să promoveze şi să facă comprehensibilă credinţa, şi acesta este factorul decisiv. Apoi, la aceasta se adaugă faptul că credinţa trebuie să fie apărată împotriva erorilor şi deformărilor. Chiar în timpul prezent avem nevoie de speranţă şi de semnale pentru a porni din nou. Dacă privim la lume, mai ales la ţările noastre europene, care desigur sunt cele pe care le cunosc mai bine, vedem mulţi politicieni şi economişti care fac lucruri extraordinare; însă nu sunt primii la care să privim atunci când e vorba de a transmite speranţă şi încredere. Aici văd eu una dintre principalele misiuni ale Congregaţiei şi ale Bisericii în general: trebuie să redescoperim şi să facem să strălucească din nou credinţa ca putere pozitivă, ca forţă a speranţei şi ca potenţial pentru a depăşi conflicte şi tensiuni şi să continuăm să ne întâlnim în mărturisirea comună a Dumnezeului unul şi întreit.

• Este cunoscută preocuparea Papei faţă de vestirea credinţei. Aceasta s-a exprimat şi în instituirea Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări şi în convocarea unui "an al credinţei". Care sunt proiectele dicasterului dumneavoastră?

Credinţa se realizează în Sfânta Liturghie, în viaţa creştină, în familii. În realitate nu putem face altceva decât să dăm un sprijin. Există deja mulţi martori valabili pentru copii, tineri şi adulţi, în afară de studiile teologice şi de documentele Magisteriului. Apropiatul Sinod al episcopilor trebuie să dea participanţilor şi întregii Biserici nou elan în transmiterea credinţei. Consider misiune personală a mea să-i încurajez pe episcopi şi pe teologi în acest sens. Trebuie să ne întărim unii pe alţii. Domnul însuşi i-a spus lui Petru: întăreşte pe fraţii tăi şi pe surorile tale. Acest lucru este valabil îndeosebi pentru Papa, dar nu numai. Chiar pentru cei care vestesc este important să fie pe terenul credinţei, să se adape din izvoarele sale, din Sfânta Scriptură, din Părinţii Bisericii, din documentele conciliilor şi ale Pontifilor, din marii teologi şi din scriitorii spirituali. Unde acest lucru nu se întâmplă, totul rămâne arid şi gol. În schimb, când credinţa este acceptată cu bucurie şi determinare, se naşte viaţa. Scriptura ne propune câteva imagini frumoase: lumina în sfeşnic, sarea care dă gust la toate, Evanghelia ca o plămadă în lume. Ca episcop al unei dieceze, ca preot care se îngrijeşte de suflete, se privesc persoanele în faţă. Sunt văzute concret în situaţia lor de viaţă. Nu li se poate vesti Evanghelia dacă nu sunt iubite şi dacă nu se vede că fiecare dintre ele este un mister, imagine şi asemănare a lui Dumnezeu. Trebuie continuat să ne repetăm că Cristos a murit pe cruce pentru noi toţi. Suntem conştienţi că vocaţia noastră este aceea de a fi prieteni ai lui Dumnezeu şi de a descoperi în felul acesta la ce speranţă suntem destinaţi în realitate. Acest lucru face să dispară îndoielile din inimă. Şi ateii sau duşmanii Bisericii poate că ar trebui să se întrebe cu spirit de autocritică dacă ei înşişi au mijloace de mântuire de oferit oamenilor de astăzi.

• Dumneavoastră aveţi multe contacte cu America Latină: cum s-a născut acest raport?

Am fost foarte des în America Latină, în Peru, dar şi în alte ţări. În 1988 am fost invitat să particip la un seminar cu Gustavo Gutiérrez. Am mers cu oarecare rezervă ca teolog german, şi pentru că eu cunoşteam bine cele două declaraţii ale Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei despre teologia eliberării publicate în 1984 şi în 1986. Însă am putut constata că trebuie făcută distincţie între o teologie a eliberării greşită şi una corectă. Consideră că orice teologie bună are de-a face cu libertatea şi gloria fiilor lui Dumnezeu. Cu siguranţă, însă, o amestecare a doctrinei unei auto-răscumpărări marxiste cu mântuirea dăruită de Dumnezeu trebuie respinsă. Pe de altă parte trebuie să ne întrebăm cu sinceritate: cum putem vorbi despre iubirea şi despre milostivirea lui Dumnezeu în faţa suferinţei atâtor persoane care nu au hrană, apă şi asistenţă sanitară, care nu ştiu cum să ofere un viitor copiilor lor, deci unde cu adevărat lipseşte demnitatea umană, unde drepturile umane sunt ignorate de către cei puternici? În ultimă analiză, acest lucru este posibil numai dacă suntem dispuşi şi să stăm cu persoanele, să le acceptăm ca fraţi şi surori, fără paternalism de sus. Dacă ne considerăm pe noi înşine ca familie a lui Dumnezeu, atunci putem contribui să facem în aşa fel încât aceste situaţii nedemne de om să fie schimbate şi îmbunătăţite. În Europa, după al doilea război mondial şi după dictaturi, am construit o nouă societate democratică, graţie şi doctrinei sociale catolice. Creştini fiind trebuie să subliniem că valorile de dreptate, solidaritate şi demnitate a persoanei au fost introduse în Constituţiile noastre de creştinism. Eu însumi vin de la Mainz. Acolo, la începutul secolului al XIX-lea, a fost un mare episcop, baronul Wilhelm Emmanuel von Ketteler, care se află în începutul doctrinei şi enciclicelor sociale. Un copil catolic din Mainz are pasiunea socială în sânge, şi eu sunt mândru de asta. Desigur acesta a fost orizontul din care am ajuns în ţările din America Latină. Timp de cincisprezece ani, am petrecut două sau trei luni pe an acolo, trăind în condiţii foarte simple. La început, pentru un cetăţean din Europa centrală acest lucru implică un efort mare. Însă când se învaţă să se cunoască oamenii personal şi se vede cum trăiesc, atunci se poate accepta. Am mers şi în Africa de Sud cu Domspatzen ai noştri, vestitul cor pe care fratele Papei l-a dirijat timp de treizeci de ani. Am putut ţine conferinţe în diferite seminarii şi universităţi, nu numai în America Latină, ci şi în Europa şi în America de Nord. Şi acest lucru l-am putut experimenta: eşti acasă pretutindeni; unde există un altar, Cristos este prezent; oriunde eşti, faci parte din marea familie a lui Dumnezeu.

• Ce credeţi despre discuţiile cu lefebvriştii şi cu surorile din Statele Unite?

Pentru viitorul Bisericii este important să se depăşească ciocnirile ideologice, din orice parte ar proveni. Există o unică revelaţie a lui Dumnezeu în Isus Cristos care a fost încredinţată întregii Biserici. Pentru aceasta nu există tratative cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu şi nu se poate în acelaşi timp să se creadă şi să nu se creadă. Nu se pot pronunţa celei trei voturi călugăreşti şi apoi să nu fie luate în serios. Nu pot să fac referinţă la tradiţia Bisericii şi apoi s-o accept numai în unele părţi ale sale. Drumul Bisericii duce înainte şi toţi sunt invitaţi să nu se închidă într-un mod de a gândi autoreferenţial, ci să accepte viaţa deplină şi credinţa deplină a Bisericii. Pentru Biserica catolică este complet evident că bărbatul şi femeia au aceeaşi valoare: asta o spune deja relatarea creaţiei şi o confirmă ordinea mântuirii. Fiinţa umană nu are nevoie să se emancipeze, adică să se creeze sau să se inventeze de la sine. Este deja emancipată şi eliberată prin harul lui Dumnezeu. Multe declaraţii referitoare la admiterea femeilor la sacramentul Preoţiei ignoră un aspect important al slujirii sacerdotale. A fi preot nu înseamnă a-şi crea o poziţie. Nu se poate considera slujirea sacerdotală un fel de poziţie de putere pământească şi să se creadă că emanciparea există numai atunci când toţi pot s-o ocupe. Credinţa catolică ştie că nu noi dictăm condiţiile pentru admiterea la slujirea sacerdotală şi că în spatele faptului de a fi preot există mereu voinţa şi chemarea lui Cristos. Invit să se renunţe la polemici şi la ideologie şi să se scufunde în doctrina Bisericii. În America tocmai, călugării şi călugăriţele au realizat lucruri extraordinare pentru Biserică, pentru educaţia şi formarea tinerilor. Cristos are nevoie de tineri care să continue acest drum şi care să se identifice cu propria alegere fundamentală. Conciliul al II-lea din Vatican a afirmat lucruri minunate pentru reînnoirea vieţii călugăreşti, precum şi despre chemarea comună la sfinţenie. Este important mai degrabă să se întărească încrederea reciprocă decât să se lucreze unii împotriva altora.

• În afară de Merry del Val, între anii 1914-1930, dicasterul a fost condus mereu de italieni. După 1968 au fost numiţi prefecţi Šeper, Ratzinger, Levada şi acum dumneavoastră. Ce manifestă această nouă tendinţă?

Înainte nu exista posibilitatea de călătorii frecvente, motiv pentru care persoanele din Curie proveneau din împrejurimile Romei sau din Italia. Astăzi, mijloacele tehnice moderne ne ajută să trăim în mod mai concret catolicitatea Bisericii. Însă deoarece primatul Papei este legat de Biserica din Roma, este clar că în Curie sunt încă mulţi italieni. Oricum, internaţionalizarea are de-a face cu catolicitatea Bisericii. Deja în timpurile Imperiului, la Roma erau mulţi creştini şi chiar Papi originari din alte locuri, de exemplu din Orient. Astăzi, ca atunci, în Biserică suntem membri ai unei singure familii şi trebuie, ca să spunem aşa, să fim motorul progresului autentic al omenirii. De fapt, nici o altă organizaţie nu are această dimensiune internaţională, care cuprinde omenirea şi se angajează aşa de mult pentru unitatea persoanelor şi a popoarelor. Oriunde celebrăm Euharistia, împărtăşim cea mai intimă parte a convingerii noastre şi avem aceeaşi comuniune de viaţă cu Cristos, chiar dacă sunt diferite cultura şi limba. Simţim imediat că suntem una, că suntem mădulare ale unui singur trup şi că împreună construim templul lui Dumnezeu. Este într-un fel continuarea experienţei de la Rusalii: provenim din toate ţările şi putem aduce laudă lui Dumnezeu toţi împreună, putem asculta în limba noastră unicul Cuvânt al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt ne vorbeşte în limba iubirii, care ne uneşte pe toţi în Dumnezeu, Tatăl nostru.

(După L'Osservatore romano, 26 iulie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.