Reflecţie: Străinul

- Aaau! De ce dai?

- Da' tu de ce tragi cu urechea, mă?! Slujnica, masivă cum o ştii, îşi înfipsese mâinile în şolduri:

- Mai eşti aici?!

Şi-nainte să mă ajungă a doua scatoalcă, am rupt-o la fugă.

- Da' tu spuneai că femeia asta ţine la tine de parcă ai fi fii-su pe care nu l-a avut niciodată, că aşa a blestemat-o pe ea Domnul, să fie stearpă...

- Sigur că ţine, doar cui să-i scaperi o palmă dacă nu copilului tău şi cu cine să te porţi urât dacă nu cu prietenii... şi cu rudele. Uite, eu cred că s-a supărat nu pentru că trăgeam cu urechea - doar care băiat isteţ nu face asta, ci pentru ce am apucat să aflu - ştii, stăpânii se certau. Uite, îţi spun numai ţie, vezi să nu vorbeşti pe la colţuri vrute şi nevrute - se certau pentru omul care a citit azi în sinagogă. Stăpânul zicea că n-ar fi trebuit să spună că azi s-au împlinit cuvintele profeţiei, în el. Dar stăpâna zicea că a vorbit înţelept şi că face minuni. Pe urmă stăpânul a râs şi a zis că el e fiul tâmplarului nostru şi că el însuşi e tâmplar, de unde, mă rog, atâta înţelepciune şi minuni?!

- Aoleu, că bine zici - şi taică-meu, când am intrat în casă, zicea că tâmplarul se laudă - că a rătăcit cine-ştie pe unde atâta vreme, cu o liotă de vameşi, leproşi, şchiopi, femei păcătoase şi uite, acu' vine acasă şi ce aşteaptă, să-l vedem ca pe un profet?! Şi pe urmă bombăni aşa, ca pentru el:

- Ce, femeie, nu-ţi aduci aminte când ne-am ridicat casa şi i-am spus să ne facă o scară - ce mai scară ne-a făcut?! Parcă vroia să ajungă la cer cu ea, nu pe acoperiş. Mama îi făcu semn să tacă, dar taică-meu zise mai departe, parcă mai înverşunat:

- Ce dacă a venit ăsta micu'?! Las' să nu-i intre şi lui gărgăuni în cap!

- Dar ce ai cu el, ce rău ţi-a făcut? zise maică-mea. Ia mai adu-ţi şi tu aminte ce masă ne-a făcut în dar de nuntă - şi bătu cu palma în ea: uite colea, chiparos curat şi strălucitor ca aurul, nici a lor nu-i aşa de frumoasă!

- Păi da, dacă nu i-ai lua tu apărarea, cine alta?! Că doar eşti vară-sa. Şi să nu-mi mai spui iar şi iar minunea aceea cu vrăbiile lui de lut1, când vă jucaţi în noroi amândoi şi el le-a făcut să zboare. Eu cred că oi fi visat sau te-o fi ameţit cumva, că-i tare meşter la asta - chiar de când era copil. Numai când se uita la tine2 ştia tot ce-i de ştiut şi...

- Aha, şi tu nu vroiai, nu?!

Pe urmă am mâncat în linişte şi m-am dus la culcare, dar tot îi auzeam:

- Auzi colo, tâmplarul satului să se dea profet - zicea tata.

- Măi omule, dar face minuni, n-auzi ce se vorbeşte despre el, cum dă la orbi vederea, cum...

- Dă-mi pace cu prostiile tale, vreau s-o văd şi pe asta. Uite, aici şi acu, na! Şi poate că nici atunci n-am să cred! Minunile-s pentru femei ca tine, cască gura la tot ce văd şi pe urmă chiar cred ce li s-a părut că văd!

- Hai, bărbate - îl luă mama cu grai dulce - spune-mi şi mie, ce ai cu el?! De ce eşti aşa pornit?!

- Da' ce, numai eu?! Uite, toţi vorbesc aşa - şi ce s-a mai supărat şeful sinagogii... vrei să ne dea afară din sinagoga, doar toţi ştiu că suntem rude cu el!

- Ei, într-o aşezare ca a noastră, toată lumea e rudă cu toţi... da' nu cumva eşti invidios?!

- Eu?! -răcni tata de am crezut că-l aud pe leul lui David. Eu?! Eu îmi fac treaba de lemnar, în locul lui, dar aşa cum trebuie - auzi colo! Şi de ce mă rog aş fi gelos?! Numai că, vezi tu, nimeni din neamul nostru n-a fost profet, de ce tocmai el?!

Eu, ce să spun, tocmai mijea de ziuă şi-aş fi dormit oleacă, dar mi se făcuse tare milă de el. Doar îl văzusem şi-l ascultasem şi eu la sinagogă...

- Ehei, măi băieţi, da' văd că staţi bine cu bârfele!

Am încremenit. Era chiar ea, fata care rămăsese pe lângă mama lui după ce Iosif, tâmplarul, murise. Şi ce dacă ne ascultase, la urma-urmei! O străină, pripăşită la noi după ce taică-su fusese ucis, iar maică-sa murise de supărare. Cine ar fi ascultat-o, orice ar fi spus! Era frumoasă fata, iar mama lui, femeie bună şi blândă, se îngrijea să-i facă nunta - dar oricum, tot străină rămânea şi basta!

- Şi dacă vreţi să ştiţi, mie mi-e tare milă de el - continuă ea.

Ne-am uitat unul la celălalt - deh! - locuia la mama lui, e firesc să-i ţină partea. Ca şi cum ne-ar fi ghicit gândul, continuă:

- Ştiţi voi ce înseamnă să-ţi fie dor de acasă?! Ce-i drept, noi am fi vrut mai degrabă să scăpăm de acasă - de unde, mă rog, atâta dor?! Ei bine, spuse ea, el a venit acasă, înţelegeţi voi, acasă! Chiar şi păsările au un cuib, şi jivinele pustiului au o văgăună, numai el nu are unde să-şi plece capul. A venit acasă, la ai lui, cu toata slava pe care i-a dat-o tatăl lui şi voi sunteţi geloşi, invidioşi, îl bârfiţi - în loc să ţineţi seama de ce spune! Poate că, aşa cum e el, profet, are nevoie s-o vadă pe mama, să-l mângâie mama, să vadă locurile unde a fost fără griji - şi asta să-l întărească: cine ştie ce-o să-l aştepte, că doar poporul vostru (na, vorbeşte străina, mi-am zis) şi-a cam omorât profeţii ....

Acu', şi mie mi se muiase inima, da' nu m-am lăsat:

- Ia stai aşa, că i-o fi fost dor, mai treacă-meargă, dar care slavă, care tată - Iosif, tâmplarul?! Fata rămase tăcută, apoi şopti:

- El e fiul Tatălui din cer.

Am rămas cu gura căscată - e drept că se mai zvonea câte ceva pe ici-pe colo, dar cum poţi să ştii sigur?! - şi fata continuă:

- Când vă întrebaţi cu ce putere face tot ce face şi de unde-I vine înţelepciunea, de ce vă faceţi că uitaţi asta?!

"Asta" n-o uitam noi, dar când erau la vremea aceea atâtea fete frumoase, bogate - cum de tocmai fiica unor părinţi bătrâni şi nu tocmai avuţi să fie mireasa Tatălui din cer?! Şi culmea! - una de la noi, aşa, netam-nesam!

- Măi băieţi, eu cred că voi de fapt sunteţi umili când vă gândiţi aşa - dar e o umilinţă proastă - cum adică, Dumnezeu şi-a ales un popor - pe voi- şi n-avea dreptul să-şi aleagă şi o mireasă din el?! Ori voi vă credeţi aşa de răzvrătiţi, încăpăţânaţi şi cu inima împietrită cum spune Ezechiel, că Dumnezeu nici n-ar trebui să se uite la voi, dară-mi-te să facă minuni, de asta nu credeţi?! Minunea adevărată e credinţa, crede ca să înţelegi, nu căuta să înţelegi ca să crezi! Iar împlinirea lor - a minunilor adică, e doar în ordinea, în legea firească a credinţei şi iubirii. Când vă dă inima ghes la bârfe şi răutăţi, ia mai bine gândiţi-vă la asta! Şi încă ceva: chiar dacă i-aţi fi schimbat voi scutecele când era mic sau mama voastră l-ar fi alăptat sau voi v-aţi fi jucat în mijlocul drumului cu el, tot nu trebuie să vorbiţi aşa! E drept, eu sunt o străină, nu poporul meu a fost scos de Dumnezeu din robie, nu poporul meu a fost aşezat unde curge lapte şi miere şi nici pentru poporul meu Dumnezeu nu a lovit regi puternici ca să dea moştenire pământurile lor - doar aşa spun rugăciunile voastre, psalmii adică, nu?!- şi atunci, cum nu era să trimită pe Fiul lui ca să scape toată lumea de necaz?! Ori poate tocmai fiindcă sunt străină văd cumva lucrurile în adevăr - un munte se vede bine de departe, nu când eşti pe el.

...Iar după un timp, adaugă:

-...Şi nu-l lăsaţi să plece aşa de la voi, cu inima frântă - dacă nu ţi-e bine acasă, iar ai tăi se scandalizează tocmai pentru binele pe care li-l faci, la ce să se aştepte de la alţii?! - doar, poate să-l omoare... iar noi, cei străini, dar care credem, să venim în locul fiilor lui Abraham... Şi ştiţi ce, nu v-am auzit încă spunându-i numele - poate ca o umbră de sfială din partea voastră vă face să nu amestecaţi numele dat lui de înger în bârfele voastre. Ei bine, pentru mine e nu numai Isus, ci şi Cristosul, adică cel uns să fie rege, preot şi profet...

Apoi se întoarse pe călcâie şi alergă după mama lui, care tocmai ieşise să meargă la apă. "E apă vie, aşa să ştiţi!" ne mai aruncă vorba de departe.

N-am înţeles nimic din ce ne-a spus fata atunci, doar am privit-o înciudaţi - dar nici nu l-am mai bârfit - iar el a plecat, aşa, cu inima frântă.

Cine ne-ar fi ascultat pe noi, sau pe fata aceea de pripas - o străină?!

*

Pham Heng, studentul, puse cărticica deoparte. Deh - şi el era străin, şi încă budist. Dar vroia să ştie cum stau lucrurile cu cel care făcuse minuni, care fusese ucis fiindcă arătase cine e, care înviase...şi care a vrut să fie o dată acasă, la ai lui, în linişte şi pace - şi niciodată nu găsise nici linişte, nici pace. Şi nici credinţă adevărată - decât la străinii pe care-i înfiase în numele Tatălui din cer. Pham Heng păşea mâhnit pe străzile pe care, cândva, îşi purtase paşii el. Tânjise toată viaţa după familie (ai lui fuseseră ucişi cu toţii în război) şi după iubire. Iar acum, găsise şi familia, şi iubirea. Familia lui şi iubirea Tatălui din cer. Şi de fapt, chiar de când auzise prima dată istoria lui Isus, îşi spusese că acesta e unicul Dumnezeu căruia avea să i se închine. Nu, nu pentru că oprise roata reîncarnărilor, cu jertfa lui. Ci pentru că fusese ca el, om adevărat, străin într-o lume străină, şi în acelaşi timp, fusese Dumnezeu adevărat într-o lume sub stăpânirea întunericului.

El, Pham Heng, avea să aleagă lumina.

Ştia că, încetul cu încetul, spiţele de lumină ale tuturor credinţelor se vor aduna în centru... în centrul roţii. Dar de ce să nu fie el, deodată, acolo, în centrul luminii?! În Cristos, adică...

El era străin, venea de departe, dar de departe totul se vede cu adevărat mai bine...

Dr. Ecaterina Hanganu

Note
¹ Episod relatat în evangheliile apocrife.
² Ibidem.

lecturi: 6.