Reflecţie la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

Sfântul Ioan Botezătorul ne aminteşte astăzi că fiecare creştin este un profet al lui Isus.

Se spune despre un învăţător că, atunci când intra în sala de clasă, îşi scotea mai întâi pălăria şi saluta cu respect pe toţi copiii. Observându-l cineva l-a întrebat de ce face acest lucru? El a răspuns: "Salut cu respect pe toţi copiii, pentru că în ei se pot ascunde oameni mari: scriitori, savanţi, mari conducători de stat şi guverne, şi nu în ultimul rând sfinţi".

Din acelaşi motiv, noi salutăm şi sărbătorim naşterea lui Ioan Botezătorul, pentru că "acest copil" ajuns mare profet al Domnului, mare reparator de drumuri duhovniceşti, mare sfânt şi mare fericit în cer.

Sfântul Augustin (354-430), făcând referinţă la ceea ce se întâmplă în natură, spune: "Ioan s-a născut pe 24 iunie când zilele încep să se micşoreze, iar Cristos s-a născut pe 25 decembrie când zilele încep să crească. Ioan se micşorează chiar de la naşterea sa, pentru ca Isus să crească chiar de la naşterea sa" (S. Augustin, Sermo 287,1-4). Deci, chiar în data sărbătorii Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul este ascuns înţelesul vieţii şi activităţii sale.

Dacă analizăm bine lecturile sărbătorii de astăzi, vedem că Dumnezeu l-a dăruit părinţilor săi pe Ioan Botezătorul, pentru ca el să fie: profetul şi înainte mergătorul lui Isus; cel care avea să pregătească calea înaintea lui Isus (cf. Lc 1,76); cel care avea să vorbească oamenilor despre Isus; cel care avea să-l arate oamenilor pe Isus ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (cf. In 1,29); cel care se dă la o parte din calea lui Isus către oameni; cel care avea să se micşoreze pentru ca Isus să crească (cf. In 3,30); cel care să se jertfească pentru mântuirea adusă de Isus.

Biserica ne chemă astăzi să preamărim Preasfânta Treime, pe de o parte, pentru dăruirea lui Ioan Botezătorul părinţilor săi care l-au cerut, care l-au aştepta şi care n-au încetat să spere că îl vor primi, în ciuda vârstei lor înaintate; apoi pentru chemarea de profet dată acestui copil; şi nu în ultimul rând, pentru lucrarea minunată realizată în viaţa lui copil. Dar Biserica ne mai cheamă astăzi ca să şi mai observăm corespunderea la har şi răspunsul minunat dat de Ioan Botezătorul.

Mai exact Biserica ne cheamă astăzi în jurul altarului, pentru a aminti în primul rând părinţilor, că trebuie să ceară, să aştepte şi să spere trimiterea copiilor în familiile lor; apoi pentru a ne aminti unuia fiecăruia dintre noi că, am fost dăruiţi de Dumnezeu părinţilor şi semenilor noştri, că am venit pe lume cu aceeaşi chemare şi misiune cu a lui Ioan Botezătorul, adică aceea de a fi şi noi profeţii şi înainte mergătorii ai lui Isus să în lumea de astăzi; aceea de a pregăti calea lui Isus spre oameni şi a oamenilor spre Isus; aceea de a vorbi oamenilor despre Isus; aceea de a-l arăta oamenilor pe Isus ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii; aceea de a nu umbri chipul lui Isus către oameni; aceea de a ne micşora pentru ca Isus strălucească mai bine; şi aceea de a ne jertfi pentru mântuirea adusă de Isus.

Ştim din Sfânta Scriptură că Dumnezeu a rânduit ca Isus să aibă mai multe rânduri de înainte mergători. Astfel: înainte de naşterea sa, i-a rânduit pe profeţii şi drepţii Vechiului Testament; înainte de arătarea sa în public l-a rânduit pe Ioan Botezătorul; înainte de călătoriile sale misionare, i-a rânduit pe cei 72 de ucenici; iar înainte de venirea sa de-a doua, Dumnezeu ne-a rânduit pe unul fiecare dintre noi cei botezaţi.

Înainte de venirea lui Isus în lume, darul profeţiei îl primeau doar unii "aleşi" din popor, fapt pentru care profeţia era râvnită şi dorită de foarte mulţi. Dar Dumnezeu a venit în întâmpinarea acestei dorinţe a oamenilor şi a anunţat mai dinainte prin profetul Ioel: "În zilele de pe urmă, va revărsa Duhul său peste orice om. Şi vor profetiza fiii şi fiicele, tinerii şi bătrânii. Va pune Duhul său chiar peste servitori şi servitoare, şi toţi vor profetiza" (cf. Ioel 2,28; Fap 2,17-18).

Şi într-adevăr, acum "în zilele de pe urmă", acum "la plinirea timpurilor" (Gal 4,4), când Isus s-a născut, a învăţat, a pătimit, a murit, s-a îngropat, a înviat din morţi şi s-a înălţat la dreapta Tatălui, l-a trimis pe Duhul Sfânt, asupra celor care cred în el, Duhul profeţiei şi al mărturiei creştine.

Şi aşa cum odinioară Dumnezeu i-a spus lui Ioan Botezătorul, la fel şi astăzi Dumnezeu spune astăzi şi fiecărui botezat:

- "Şi pe tine te-am chemat de la naşterea ta, din sânul mamei tale ţi-am spus pe nume. Am făcut din gura ta o sabie ascuţită, şi te-am ocrotit la umbra mâinii mele. A făcut din tine o săgeată preferată şi te-am pus în tolba mea. Tu eşti servitorul meu, în tine mă voi preamări" (cf. Is 49,1-3)

- "Şi tu vei fi mare înaintea Domnului căci te-am consacrat şi te-am umplut cu Duhul Sfânt, pentru ca şi prin tine să readuc pe Israel la o relaţie corectă cu mine" (Lc 1,15).

- "Şi tu vei fi profet al Celui Preaînalt, căci şi tu vei merge înaintea Domnului ca să-i pregăteşti căile sale" (Lc 1,76).

- "Şi tu eşti servitorul meu, căci şi tu vei ridica seminţiile lui Iacob şi vei întoarce pe Israel. Voi face şi din tine lumina popoarelor, căci şi tu vei duce mântuirea mea până la marginile pământului" (Is 49,6).

Sfântul Augustin spune: "Numărul sfinţilor se înmulţeşte din numărul păcătoşilor. De aceea un creştin care nu face noi creştini, nu este creştin". De aceea, adevăratul credincios are o singură misiune pe pământ, aceea de a înălţa mântuirea lui Dumnezeu şi pe Dumnezeul mântuirii.

Un cunoscut vestitor al Evangheliei din Anglia, Richard J. Hill (1872-1954), pe când predica odată într-un oraş, a văzut o nobilă doamnă strecurându-se din curiozitate printre ascultători săi. Numaidecât Richard J. Hill strigă, spre spaima acelei nobile doamne:

"Iată şi pe Lady Erskine! S-o punem la licitaţie! Lume, ce dai pentru ea?"

"Toată măreţia vieţii acesteia!"

"Altceva nimic? E prea puţin, căci ce i-ar folosi omului de ar câştiga lumea întreagă, dar dacă apoi îşi va pierde sufletul? (cf. Mt 16,26)".

"Satan, tu ce dai pentru ea?"

"Eu îi dau voie să păcătuiască după dorinţă!"

"Şi ce ceri pentru asta?"

"Sufletul ei!"

"Preţul este prea mare, nu poţi să o ai!"

"Doamne Isuse, tu ce dai pentru ea?"

"Eu mi-am dat deja sângele şi viaţa pentru ca ea să intre în fericirea veşnică!"

"Şi ce trebuie să-ţi dea în schimb?"

"Să-mi dea păcatele ei!"

"A ta este, Doamne Isuse, acum şi în veci!"

"Lady Erskine, sunteţi mulţumită cu aceasta?"

"Da", a răspuns aceasta, şi din acea clipă a venit la credinţă, şi a început să trăiască o viaţă nouă.

Venirea lui Cristos este asemănată cu răsăritul soarelui. Veacuri de-a rândul, lumea zăcuse în întuneric (cf. Mal 4,2). Acum nu trebuie decât să primim această lumină.

Viaţa trăită fără Dumnezeu şi fără slujirea lui Dumnezeu este o viaţă trăită în întuneric şi în zadar. Aşa au trăit mulţi oameni înainte de Cristos, aşa trăiesc, din păcate, şi mulţi oameni de astăzi.

O persoană credincioasă astfel povesteşte schimbarea care s-a făcut în ea, atunci când s-a întors la Dumnezeu: "De când m-am întors la Dumnezeu, mi s-a părut că până atunci am trăit degeaba şi în întuneric, căci înainte am avut adesea clipe în care aş fi dorit mai bine să mor". Acestei persoane îi răsărise cu adevărat lumina din înălţime (cf. Lc 1,78).

Ioan Botezătorul, în viaţa lui pământească, a ajuns la o aşa asemănare cu Isus: în gânduri, cuvinte şi fapte, că oamenii l-au confundat cu Mesia, că oamenii se întrebau dacă nu cumva este el Mesia. Şi numai smerenia lui, i-a întors pe oameni de la el, spre Cristos.

Oare atunci când oamenii ne văd cum lucrăm, sau, ne aud cum vorbim, ne confundă cu Isus, ca pe Ioan Botezătorul? Să nu credem că acest lucru este imposibil, pentru că şi pe sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859) oamenii îl confundau cu Isus, spunând: "L-am văzut pe Dumnezeu într-un om!"

Ioan Botezătorul, pentru ca Isus să fie remarcat de oameni, a lucrat toată viaţa lui în aşa fel ca figura şi activitatea lui, să nu împiedice cu nimic lumina lui Cristos spre oameni.

Şi astăzi se găsesc mulţi oameni care să ţină conferinţe şi să vorbească despre Cristos, dar, prin discursurile şi vorbirile lor, se scot în evidenţă mai mult pe ei înşişi, decât pe Isus. Ioan Botezătorul n-a făcut aşa ceva. Iar acest lucru este posibil.

Sfântul Augustin (354-430), în multe din scrierile sale, a mai făcut şi afirmaţii greşite. Când autoritatea Bisericii i-a comunicat acest lucru, sfântul Augustin a spus: "Nu eu, ci Cristos trebuie pus în lumină!" Şi imediat a scris o nouă carte, numită Retracţii, în care el şi-a recunoscut şi asumat toate greşelile, pentru ca nu el să iasă în evidenţă, ci Cristos să fie lăudat prin toate scrierile sale.

Făclia pentru a da lumină şi căldură, trebui să se consume pe sine. La convertirea sfântului Paul, Dumnezeu a spus: "Îi voi arăta eu cât va trebui să sufere pentru numele meu" (cf. Fap 9,15-16).

Ioan Botezătorul a avut şi el multe necazuri din cauză că a fost profet al Domnului: neascultare din partea oamenilor la care a fost trimis, batjocură de la autorităţilor religioasă, închisoare de la autorităţile civile... dar şi o bucurie deplină în veşnicie.

În timpul marii prigoane din Spania, din anul 1597, trăia la curtea imperială un tânăr, care avea o rudă creştină pe care o iubea foarte mult. Când începu prigoana, îi scrisese acesteia să fugă din calea prigoanei, dar s-a înşelat, pentru că femeia se bucură de apropiata suferinţă şi moarte. De aceea împreună cu fiica ei, s-au îmbrăcat cu cele mai frumoase haine şi s-au pregătit pentru martiriu. La fel sfântul Ioan Botezătorul, el nu a fugit când soldaţii lui Irod Agripa au venit ca să-l aresteze şi nu numai că nu a fugit, dar credem că s-a şi bucurat de ocazia de a suferi ceva pentru Isus, asemenea cu ucenicii bătuţi pentru acelaşi motiv (cf. Fap 5,41).

Alexandra Flores, o culegătoare de istorioare creştine, ne spune:

"Dumnezeu mi-a dat să ţin în mâini două cutii, una aurie şi una neagră. Apoi mi-a spus: pune toate durerile în cutia cea neagră şi toate bucuriile în cea aurie. I-am ascultat cuvintele, şi în ambele cutii mi-am păstrat bucuriile şi necazurile. In timp, cutia aurie a devenit din ce în ce mai grea, iar cutia cea neagră era la fel de uşoară ca mai înainte. Din curiozitate am deschis cutia cea neagră ca să văd de ce era la fel de uşoară, cu toate cu pusesem într-însa multe necazuri. Şi am descoperit că pe fundul ei era o gaură prin care căzuseră toate necazurile mele.

I-am arăt lui Dumnezeu gaura şi l-am întrebat, unde oare s-au dus durerile mele. Atunci Dumnezeu mi-a răspuns că necazurile mele sunt la el. Atunci l-am întrebat pe Domnul că, de ce mi-a mai dat o cutie aurie şi una neagră spartă? Şi atunci Dumnezeu mi-a răspuns: Cutia aurie ţi-am dat-o pentru a-ţi număra mai bine bucuriile, iar cutia cea neagră şi spartă, ţi-am dat-o pentru ca să-ţi uiţi mai uşor necazurile".

Dumnezeu a spart cutia cu necazuri a sfântului Ioan Botezătorul, dar o sparge şi pe a fiecărui ucenic al său, dar i-o umple pe cea cu binecuvântări. Deci să nu ne fie teamă să ne deschidem inima lui Isus care ne-a ales şi ne-a chemat în slujba de profeţi, ca pe sfântul Ioan Botezătorul.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 56.