Reflecţie la sărbătoarea Sfântul Anton de Padova (1195-1231)

Anul Familiei: Părinţii credincioşi dau lui Dumnezeu şi lumii, copii sfinţi.

Deşi sfântul Anton de Padova este cunoscut mai mult ca "Sfântul Minunilor", totuşi Biserica doreşte că noi să alergăm la sfântul Anton mai întâi ca la "un predicator de seamă al evangheliei", ca la un preot şi ca la un misionar, pentru că aceasta este misiunea pe care Isus a încredinţat-o fiecărui creştin, fiecărui ucenic. (cf. Mt 28,19-20; Mc 16,15-16; Lc 10,1-9; Fap 1,8); şi numai după aceea trebuie să alergăm la sfântul Anton de Padova ca la unul care a primit de la Dumnezeu şi darul de a face minuni, spre slava sa şi spre mântuirea sufletelor.

Iată ce ne spune rugăciunea "Colecta" de la această sfântă Liturghie: "Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dăruit poporului tău, în sfântul Anton de Padova, un predicator de seamă al evangheliei şi un mijlocitor puternic în necazuri..." Deci întâi ne este recomandat ca apostol şi apoi făcător de minuni.

Suntem în Anul Familiei, când Dumnezeu cere ca familiile creştine să devină pepiniere de sfinţi.

Chiar de la început trebuie să spunem că sfântul Anton a avut şansa de a se naşte într-o familie nobilă, atât social, cât şi religios. Tatăl său, Martin de Bouillon, ocupa un post înalt la Curtea Regală. Mama sa, Tereza de Treveira, era o femeie cu însuşiri sufleteşti distinse. Copilul a primit la botez numele de Ferdinand şi a fost crescut cu toată grija împreună fraţii si surorile sale. În familie domnea un autentic spirit creştin, iar el a fost hrănit prin învăţături bune şi mai cu seamă prin exemplul bun al părinţilor. Familia lui bună creştină şi-a pus amprenta pe toată viaţa lui.

Cu o astfel de educaţie creştină, nu e de mirare că, de mic copil, Ferdinand era foarte supus, pios, milostiv faţă de săraci şi trăia într-o curăţenie sufleteasca desăvârşită. Nu lăsa să treacă nici o zi fără sfânta Liturghie şi fără o faptă de milostenie. Totdeauna se arata serios şi om cu voinţă tare.

Două întâmplări din copilăria sa, ne arată buna creştere creştină primită în familie:

Pe când era copil şi se juca în faţa casei părinteşti, Ferdinand, adică sfântul Anton de Padova de mai târziu, a auzit bătăi în poartă. A alergat să vadă cine este. În faţa porţii a văzut un copil de vârsta lui, de o frumuseţe uimitoare, cu o traistă de cerşetor pe umăr. "Ce doreşti?" l-a întrebat Ferdinand. Drumeţul a pus traista jos, a desfăcut-o şi l-a invitat să privească înăuntru, zicându-i: "Iată ce vreau! Vreau inima ta". În traistă avea o mulţime de inimi roşii, parcă vii şi strălucitoare. "Dar cine eşti? l-a întrebat Ferdinand. "Nu-i nevoie să-ţi spun, a zis micul cerşetor de inimi, fiindcă mămica ta ţi-a vorbit de multe ori despre mine" Strângându-şi traista, a dispărut. Era Isus care i-a cerut inima. Fernando i-a dat-o, o dată pentru totdeauna.

Odată, voind să alunge o ispită de neîncredere în Dumnezeu, cu care diavolul îl necăjea, pe când se ruga la altarul Maicii Domnului, făcu o cruce cu degetul pe scara de marmoră. Ispita dispăru, însă crucea rămase întipărită, ca şi cum ar fi fost făcută pe o ceară moale. Cu această minune începe seria de biruinţe pe care acest om al lui Dumnezeu avea să le câştige asupra diavolului.

Deci, un copil cu o asemenea creştere bună nu avea să se mulţumească cu o viaţă creştină comună. El a voit să dea mai mult lui Dumnezeu şi semenilor săi. Astfel că la vârsta de 15 ani, cunoscând pe deplin deşertăciunea pământească şi pentru a-şi pune la adăpost virtuţile îngereşti, pe de o parte, şi pentru a se şti dăruit cu totul în slujba lui Dumnezeu, pe de altă parte, se călugări în Mănăstirea Canonicilor regulari ai Sfântului Augustin, din apropierea oraşului său natal Lisabona. Dorind apoi o deplină singurătate după care se zbătea sufletul său, trecu în mănăstirea din Coimbra.

Râvna cea mare cu care a pornit pentru deprinderea virtuţilor călugăreşti şi ştiinţa luminoasă ce o agonisise timp de 9 ani îl duc la darul preoţiei, pe care l-a primit în anul 1219.

În anul 1220 se aduc cu mare cinste în Coimbra moaştele celor dintâi martiri Ordinului Franciscan: Bernard, Petru, Acursiu, Audiut şi Oton. Trimişi de sfântul Francisc în Maroc, aceşti călugări au predicat evanghelia cu mare curaj şi au luminat pe mulţi cu învăţătura lui Cristos. Pentru acest lucru, sultanul Miramolin i-a pus în lanţuri şi a poruncit să fie apoi tăiaţi în bucăţi şi aruncaţi la câini. Însă Dumnezeu a preamărit moartea aceasta groaznică a slugilor sale cu mari minuni şi creştinii s-au grăbit să adune şi să cinstească moaştele lor, aducându-le în ţară creştină cu mare pompă. Ferdinand luă parte la sărbătorire şi, cuprins de dorul muceniciei, trece la franciscani, ca să poată merge şi el în misiuni şi aici să-şi dea viaţa pentru credinţă. Avea atunci 25 de ani.

El cere să plece în Africa, în urma confraţilor săi, morţi nu demult pentru credinţă. Dorinţa i se împlineşte şi pleacă fericit cu o corabie spre Maroc. Însă Providenţa dumnezeiască îl voia în altă muncă apostolică. Ajuns în Africa, se îmbolnăveşte şi e obligat să se întoarcă. O furtună se dezlănţuie cu mare furie pe mare şi, în cele din urmă, după grele încercări, ajunge în Sicilia.

Dacă nu martir, atunci un predicator şi un apostol. Era pregătit şi pentru aceasta.

Era în anul 1222. Se ţinea sfinţire de preoţi la Florii şi, nefiind cine să predice, Anton fiind de faţă, primi poruncă să se urce în amvon şi să ţină el predica de ocazie. A fost o revelaţie!

Atunci s-a văzut cât dar dumnezeiesc se adăpostea în acest om umil, câtă putere de convingere avea în cuvânt. Sfântul Francisc, aflând de cele întâmplate, îl numi predicator, iar pentru a-i arăta stima ce o avea pentru dânsul, îi zicea episcopul meu.

Anton se puse cu tot zelul în slujba sufletelor şi alerga acolo unde era primejdia mai mare. Ca şi astăzi, timpurile de atunci erau foarte triste şi moravurile erau stricate. Puterea lui de convingere, ajutată de ştiinţa teologică ce o stăpânea, şi mai ales sfinţenia vieţii lui, aduceau în sufletele oamenilor lumina şi tăria necesară întoarcerii la Dumnezeu.

Sfântul Anton a fost ales de însuşi sfântul Francisc ca să înveţe teologia pe ceilalţi călugări din mănăstirea din Bologna, unde a demonstrat că este vrednic de titlul de doctor în teologie ce avea să i-l dea obştea. Papa Grigore al IX-lea, auzindu-l predicând, l-a numit "Chivotul legii". Pius al XII-lea, în anul 1946, l-a declarat învăţător al Bisericii cu apelativul de "doctor evangelicus".

Isus însuşi i s-a arătat pentru a-l mângâia şi întări în muncile sale apostolice. La fel i-a apărut şi Maica Domnului, pentru a-l încuraja şi întări.

Pe când era odată la Camposampiero, orăşel aproape de Padova, şi veghea noaptea în rugăciune, în casa contelui de acolo, Pruncul Isus i se arătă într-o strălucire mare şi se lăsă luat în braţe şi dezmierdat de Anton, care, fericit la culme, îi spune cele mai dulci vorbe de iubire. Contele văzu şi auzi totul şi povesti şi altora minunea aceasta. Iată pentru ce sfântul Anton apare pe icoane cu Pruncul Isus în braţe.

Într-o zi de 15 august, Fecioara Maria i s-a arătat în toată strălucirea de Regină a Cerului. Sfântul, îmbărbătat de această vedenie, a pus şi mai mare râvnă în slujba mântuirii sufletelor.

Minunile pe care sfântul Anton pe care le-a invocat de la Dumnezeu şi pe care cu putere de sus le-a înfăptuit, au fost numai spre slava lui Dumnezeu şi spre convertirea inimilor.

Psalmistul spune: "Legea Domnului este desăvârşită, înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată, îl face înţelept pe cel neştiutor" (Ps 19,8).

Oraşul Rimini era în stăpânirea ereticilor valdenzi şi în nici un chip locuitorii nu veneau la calea cea bună. Sfântul, văzându-i peste măsură de îndărătnici, îi lăsă şi merse la malul mării, chemă peştii ca să asculte ei cuvântul lui Dumnezeu. Şi iată că, spre mirarea celor de faţă, o mulţime mare de peşti se apropie de mal şi, cu mare luare aminte, ascultă vorbele sfântului. Atunci multe suflete s-au întors la Dumnezeu.

Pentru a convinge pe ereticul Bonvillo că în sfânta Euharistie se află trupul şi sângele lui Isus Cristos cu adevărat, sfântul a făcut ca un măgar să lase la o parte nutreţul şi să cadă în genunchi înaintea sfintei Euharistii. Ereticul şi tovarăşii lui s-au convertit la credinţa adevărată.

Nişte broaşte gălăgioase împiedicau laudele lui Dumnezeu. Anton le-a poruncit să tacă. Şi nu au mai deranjat niciodată predicile sfântului.

Altă dată satana însuşi a venit să deranjeze predicile sfântului Anton, printr-un vânt ca la Rusalii, căci şi Anton predica ca la Rusalii, căci toţi îl auzeau şi-l înţelegeau, şi mulţi se converteau. Numai cât a privit într-acolo, diavolul a fugit şi nu a mai deranjat niciodată vreo predică a sfântului Anton.

Numărul sufletelor câştigate pentru o viaţă sfântă era nespus de mare, iar virtuţile lor creştineşti ni le arată viaţa fericitei Elena Enselmini, ridicată la cinstea altarelor.

Cât de mult punem noi la inimă trimiterea pe care ne-a făcut-o Isus de a predica şi învăţa pe alţii evanghelia? De la botezul nostru, am primit pe Duhul Sfânt şi am fost trimişi în lume ca să vestim mântuirea adusă de Isus, prin jertfa sa de la cruce.

Şi noi trebuie să spunem astăzi cu profetul Isaia şi cu sfântul Anton de Padova: "Domnul m-a uns şi m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună, să-i vindec pe cei cu inima zdrobită; să le vestesc celor închişi eliberarea şi celor prinşi în război libertatea; să dau de ştire un an de milostivire al Domnului; să-i mângâi pe toţi cei întristaţi; să aduc alinare celor care plâng în Sion; să le pun pe cap o coroană împărătească în locul cenuşii de pocăinţă, să le schimb veşmântul de doliu cu untdelemnul bucuriei, să le pun haine de sărbătoare în locul disperării" (Is 61,1-3).

Astăzi sunt foarte mulţi oameni sărăciţi de diavol şi care au inima zdrobită de durere; sunt foarte mulţi prizonieri ai patimilor rele care aşteaptă eliberarea; sunt foarte mulţi oameni întristaţi şi care plâng făcând pocăinţă; sunt foarte mulţi oameni care aşteaptă să schimbe veşmântul de doliu cu haina de sărbătoare. Suntem şi noi chemaţi şi trimişi la ei. Dacă aceşti oameni se pierd, într-o zi vom fi întrebaţi de soarta lor.

Ieri a fost timpul de lucru al sfântului Anton de Padova. Astăzi este timpul nostru de lucru în via Domnului. Sfântul Anton a lucrat cu darul primit de la Dumnezeu. Şi noi trebuie să lucrăm cu darurile primite. Să nu uităm că cel care şi-a îngropat "talantul" a fost aspru judecat de Dumnezeu.

Pentru că în această zi, când îl sărbătorim pe sfântul Anton de Padova, se binecuvântează copiii şi crinii, ne îndreptăţeşte să spunem că minunile pe care ni le cere nouă Dumnezeu astăzi sunt: să ne dobândim suflete curate ca de copil şi vieţi parfumate de virtuţi. Minunile pe care Dumnezeu ni le cere nouă astăzi, sunt convertirile, aducerea semenilor noştri la credinţă. În faţa acestor minuni însuşi Dumnezeu şi îngerii lui se bucură (cf. Lc 15,7.10).

Amin.

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 26.