Vatican: Audienţa generală de miercuri, 27 iunie 2012. Despre Scrisoarea către Filipeni

Iubiţi fraţi şi surori,

Rugăciunea noastră este făcută, aşa cum am văzut miercurile trecute, din tăceri şi din cuvinte, din cânt şi din gesturi care implică întreaga persoană: de la gură la minte, de la inimă la întregul trup. Este o caracteristică pe care o regăsim în rugăciunea ebraică, în special în Psalmi. Astăzi aş vrea să vorbesc despre unul din cânturile sau imnurile cele mai vechi din tradiţia creştină, pe care sfântul Paul ni-l prezintă în ceea ce este, într-un anumit fel, testamentul său spiritual: Scrisoarea către Filipeni. De fapt, este vorba despre o Scrisoare pe care Apostolul o dictează în timp ce este în închisoare, probabil la Roma. El simte apropiată moartea pentru că afirmă că viaţa sa va fi oferită ca jertfă (cf. Fil 2,17).

În pofida acestei situaţii de pericol grav faţă de integritatea sa fizică, sfântul Paul, în toată scrierea, exprimă bucuria că este discipol al lui Cristos, că poate să-l întâlnească, până acolo încât să vadă moartea nu ca o pierdere, ci ca un câştig. În ultimul capitol al Scrisorii există o puternică invitaţie la bucurie, caracteristică fundamentală a faptului de a fi creştini şi a rugăciunii noastre. Sfântul Paul scrie: "Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă!" (Fil 4,4). Dar cum se poate bucura în faţa unei condamnări la moarte de acum iminente? De unde, sau mai bine zis, de la cine îşi ia sfântul Paul seninătatea, forţa, curajul de a merge în întâmpinarea martiriului şi a vărsării sângelui?

Găsim răspunsul în centrul Scrisorii către Filipeni, în ceea ce tradiţia creştină denumeşte carmen Christo, cântul pentru Cristos, sau mai obişnuit "imn cristologic"; un cânt în care toată atenţia este centrată pe "sentimentele" lui Cristos, adică pe modul său de a gândi şi pe atitudinea sa concretă şi trăită. Această rugăciune începe cu un îndemn: "Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus" (Fil 2,5). Această atitudine este prezentată în versetele care urmează: iubirea, generozitatea, umilinţa, ascultarea faţă de Dumnezeu, dăruirea de sine. Este vorba nu numai şi nu pur şi simplu de a urma exemplul lui Isus, ca un lucru moral, ci de a implica toată existenţa în modul său de a gândi şi de a acţiona. Rugăciunea trebuie să conducă la o cunoaştere şi la o unire în iubire tot mai profundă cu Domnul, pentru a putea gândi, acţiona şi iubi ca El, în El şi prin El. A exercita asta, a învăţa atitudinea lui Isus, este calea vieţii creştine.

Acum aş vrea să mă opresc pe scurt asupra câtorva elemente din acest cânt dens, care rezumă întregul itinerar divin şi uman al Fiului lui Dumnezeu şi înglobează toată istoria umană: de la faptul de a fi în condiţia lui Dumnezeu, la întrupare, la moartea pe cruce şi la înălţarea în gloria Tatălui este implicit şi comportamentul lui Adam, al omului de la început. Acest imn adus lui Cristos porneşte de la faptul de a fi "en morphe tou Theou", spune textul grec, adică de la faptul de a fi "din fire Dumnezeu", sau mai bine zis în condiţia de Dumnezeu. Isus, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, nu trăieşte faptul de "a fi ca Dumnezeu" pentru a triumfa sau pentru a impune supremaţia sa, nu consideră asta o posesie, un privilegiu, o comoară geloasă. Dimpotrivă, "s-a despuiat", s-a golit pe sine însuşi asumând, spune textul grec, "morphe doulos", "firea sclavului", realitatea umană marcată de suferinţă, de sărăcie, de moarte; s-a asemănat pe deplin cu oamenii, în afară de păcat, aşa încât să se comporte ca slujitor complet dedicat slujirii celorlalţi. În această privinţă, Eusebiu din Cezareea - secolul al IV-lea - afirmă: "A luat asupra sa trudele mădularelor care suferă. Şi-a însuşit bolile noastre umile. A suferit şi a îndurat din cauza noastră: asta în conformitate cu marea sa iubire faţă de omenire" (Demonstraţia evanghelică, 10, 1, 22). Sfântul Paul continuă schiţând cadrul "istoric" în care s-a realizat această înjosire a lui Isus: "S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte" (Fil 2,8). Fiul lui Dumnezeu a devenit cu adevărat om şi a făcut un drum în ascultarea şi fidelitatea completă faţă de voinţa Tatălui până la jertfa supremă a propriei vieţi. Mai mult, Apostolul specifică "până la moarte, şi încă moartea pe cruce". Pe cruce, Isus Cristos a ajuns la gradul maxim al umilirii, pentru că răstignirea era pedeapsa rezervată sclavilor şi nu persoanelor libere: "mors turpissima crucis", scris Cicero (cf. In Verrem, V, 64, 165).

În Crucea lui Cristos omul este răscumpărat şi experienţa lui Adam este răsturnată: Adam, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a pretins să fie ca Dumnezeu cu propriile forţe, să ia locul lui Dumnezeu, şi astfel a pierdut demnitatea originară care-i fusese dată. În schimb, Isus era "în condiţia de Dumnezeu", dar s-a înjosit, s-a cufundat în condiţia umană, în fidelitatea totală faţă de Tatăl, pentru a-l răscumpăra pe Adamul care este în noi şi a-i reda omului demnitatea pe care o pierduse. Părinţii au subliniat că El s-a făcut ascultător, restituind naturii umane, prin omenitatea şi ascultarea sa, ceea ce fusese pierdut prin neascultarea lui Adam.

În rugăciune, în raportul cu Dumnezeu, noi deschidem mintea, inima, voinţa la acţiunea Duhului Sfânt pentru a intra în aceeaşi dinamică de viaţă, aşa cum afirmă sfântul Ciril din Alexandria, a cărui sărbătoare o celebrăm astăzi: "Lucrarea Duhului încearcă să ne transforme prin intermediul harului în copia perfectă a umilinirii sale" (Scrisoare de sărbătoare 10, 4). În schimb, logica umană caută adesea realizarea de sine în putere, în dominare, în mijloacele puternice. Omul continuă să vrea să construiască cu propriile forţe turnul Babel pentru a ajunge de la sine la înălţimea lui Dumnezeu, pentru a fi ca Dumnezeu. Întruparea şi Crucea ne amintesc că realizarea deplină se află în conformarea propriei voinţe umane cu aceea a Tatălui, în golirea de propriul egoism, pentru a ne umple de iubirea, de caritatea lui Dumnezeu şi astfel a deveni cu adevărat capabili să-i iubim pe ceilalţi. Omul nu se găseşte pe sine însuşi rămânând închis în sine, afirmându-se pe sine însuşi. Omul se regăseşte numai ieşind din el însuşi; numai dacă ieşim din noi înşine ne regăsim. Şi dacă Adam voia să-l imite pe Dumnezeu, asta în sine nu este rău, dar a greşit în ideea despre Dumnezeu. Dumnezeu nu este unul care vrea numai măreţie. Dumnezeu este iubire care se dăruieşte deja în Treime şi apoi în creaţie. Şi a-l imita pe Dumnezeu înseamnă a ieşi din noi înşine, a ne dărui în iubire.

În partea a doua a acestui "imn cristologic" din Scrisoarea către Filipeni, subiectul se schimbă; nu mai este Cristos, ci este Dumnezeu Tatăl. Sfântul Paul subliniază că tocmai prin ascultarea faţă de voinţa Tatălui "Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume" (Fil 2,9). Cel care s-a înjosit profund luând firea sclavului este înălţat, ridicat mai presus de orice lucru de către Tatăl, care îi dă numele de "Kyrios", "Domn", suprema demnitate şi domnie. De fapt, în faţa acestui nou nume, care este însuşi numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament, "să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl" (v. 10-11). Isus care este înălţat este cel de la Ultima Cină, care îşi pune deoparte hainele, se încinge cu un ştergar, se apleacă pentru a spăla picioarele Apostolilor şi îi întreabă: "Înţelegeţi ce am făcut pentru voi? Voi mă numiţi «Învăţătorul» şi «Domnul» şi bine spuneţi, pentru că sunt. Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi trebuie să vă spălaţi picioarele unii altora" (In 13,12-14). Este important să ne amintim de acest lucru în rugăciunea noastră şi în viaţa noastră: "înălţarea către Dumnezeu are loc tocmai în coborârea slujirii umile, în coborârea iubirii, care este esenţa lui Dumnezeu, deci forţa cu adevărat purificatoare, care-l face pe om capabil să-l perceapă şi să-l vadă pe Dumnezeu" (Gesů di Nazaret, Milano 2007, pag. 120).

Imnul din Scrisoarea către Filipeni ne oferă aici două indicaţii importante pentru rugăciunea noastră. Prima este invocaţia "Domn" adresată lui Isus Cristos, aşezat la dreapta Tatălui: El este unicul Domn al vieţii noastre, în mijlocul atâtor "dominatori" care vor s-o orienteze şi s-o conducă. Pentru aceasta, este necesar să avem o scară de valori în care primatul îi revine lui Dumnezeu, pentru a afirma ca sfântul Paul: "Consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu" (Fil 3,8). Întâlnirea cu Cel Înviat l-a făcut să înţeleagă că El este singura comoară pentru care merită să ofere propria existenţă.

A doua indicaţie este prosternarea, "plecarea oricărui genunchi" pe pământ şi în ceruri, care aminteşte de o expresie a profetului Isaia, unde indică adoraţia pe care toate creaturile o datorează lui Dumnezeu (cf. 45,23). Îngenuncherea în faţa Preasfântului Sacrament sau a sta în genunchi în rugăciune exprimă tocmai atitudinea de adoraţie în faţa lui Dumnezeu, chiar şi cu trupul. De aici importanţa de a face acest gest nu din obişnuinţă şi în grabă, ci cu profundă conştiinţă. Atunci când îngenunchem în faţa Domnului, noi mărturisim credinţa noastră în El, recunoaştem că El este unicul Domn al vieţii noastre.

Iubiţi fraţi şi surori, în rugăciunea noastră să ne îndreptăm privirea spre Cel Răstignit, să rămânem în adoraţi mai des în faţa Euharistiei, pentru a face să intre viaţa noastră în iubirea lui Dumnezeu, care s-a înjosit cu umilinţă pentru a ne ridica până la El. La începutul catehezei ne-am întrebat cu putea sfântul Paul să se bucure în faţa riscului iminent al martiriului şi al vărsării sângelui său. Acest lucru este posibil numai pentru că Apostolul nu şi-a îndepărtat niciodată privirea sa de la Cristos, ajungând să-i devină conform în moarte, "doar va ajunge cumva la învierea din morţi" (Fil 3,11). Ca sfântul Francisc în faţa răstignitului să spunem şi noi: Preaînalte, gloriosule Dumnezeule, luminează întunericul inimii mele. Dă-mi o credinţă dreaptă, speranţă sigură şi caritate perfectă, înţelepciune şi discernământ pentru a împlini voinţa ta adevărată şi sfântă. Amin (cf. Rugăciune în faţa Răstignitului: FF [276]).

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.