Vatican: Audienţa generală de miercuri, 2 mai 2012. Despre sfântul Ştefan

Iubiţi fraţi şi surori,

În ultimele cateheze am văzut cum, în rugăciunea personală şi comunitară, citirea şi meditarea Sfintei Scripturi deschid la ascultarea lui Dumnezeu care ne vorbeşte şi revarsă lumină pentru a înţelege prezentul. Astăzi aş vrea să vorbesc despre mărturia şi despre rugăciunea primului martir al Bisericii, sfântul Ştefan, unul dintre cei şapte aleşi pentru slujirea carităţii faţă de cei nevoiaşi. În momentul martiriului său, relatat de Faptele Apostolilor, se manifestă, încă o dată, raportul rodnic dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciune.

Ştefan este condus la tribunal, în faţa Sinedriului, unde este acuzat că a declarat că "Isus... va distruge locul acesta [templul] şi va schimba obiceiurile pe care ni le-a transmis Moise" (Fap 6,14). În timpul vieţii sale publice, Isus prevestise efectiv distrugerea templului din Ierusalim: "Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica" (In 2,19). Totuşi, aşa cum notează evanghelistul Ioan, "el vorbea despre templul trupului său. Deci, când a înviat din morţi, discipolii lui şi-au amintit că a spus aceasta şi au crezut în Scriptură şi în cuvântul pe care îl spusese Isus" (In 2,21-22).

Discursul lui Ştefan în faţa tribunalului, cel mai lung din Faptele Apostolilor, se dezvoltă tocmai pe această profeţie a lui Isus, care este noul templu, inaugurează noul cult, şi înlocuieşte, cu oferirea de sine pe cruce, jertfele vechi. Ştefan vrea să demonstreze că este nefondată acuza care i se aduce că schimbă legea lui Moise şi ilustrează viziunea sa despre istoria mântuirii, despre alianţa dintre Dumnezeu şi om. El reciteşte astfel toată naraţiunea biblică, itinerar conţinut în Sfânta Scriptură, pentru a arăta că el conduce la "locul" prezenţei definitive a lui Dumnezeu, care este Isus Cristos, îndeosebi Pătimirea, Moartea şi Învierea sa. În această perspectivă Ştefan citeşte şi faptul că el este discipol al lui Isus, urmându-l până la martiriu. Meditaţia asupra Sfintei Scripturi îi permite astfel să înţeleagă misiunea sa, viaţa sa, prezentul său. În aceasta el este condus de lumina Duhului Sfânt, de raportul său intim cu Domnul, aşa încât membrii Sinedriului au văzut faţa sa "ca faţa unui înger" (Fap 6,15). Acest semn de asistenţă divină aminteşte de faţa strălucitoare a lui Moise coborât de pe muntele Sinai după ce l-a întâlnit pe Dumnezeu (cf. Ex 34,29-35; 2Cor 3,7-8).

În discursul său, Ştefan porneşte de la chemarea lui Abraham, pelerin spre ţara indicată de Dumnezeu şi pe care a avut-o în posesie numai la nivel de promisiune; trece apoi la Iosif, vândut de fraţi, dar asistat şi eliberat de Dumnezeu, pentru a ajunge la Moise, care devine instrument al lui Dumnezeu pentru a elibera poporul său, dar întâlneşte de mai multe ori şi refuzul chiar al oamenilor săi. În aceste evenimente relatate de Sfânta Scriptură, faţă de care Ştefan arată că este în ascultare religioasă, iese în evidenţă mereu Dumnezeu, care nu încetează să meargă în întâmpinarea omului cu toate că găseşte adesea o opoziţie încăpăţânată. Şi asta în trecut, în prezent şi în viitor. Deci, în tot Vechiul Testament el vede prefigurarea vieţii lui Isus însuşi, Fiul lui Dumnezeu făcut trup, care - asemenea vechilor Părinţi - întâlneşte obstacole, refuz, moarte. Ştefan se referă deci la Iosue, la David şi la Solomon, puşi în raport cu construirea templului din Ierusalim, şi încheie cu cuvintele profetului Isaia (66,1-2): "Cerul este tronul meu, iar pământul, aşternut picioarelor mele. Ce fel de casă îmi veţi construi, spune Domnul, sau care este locul meu de odihnă? Oare nu mâna mea a făcut toate acestea?" (Fap 7,49-50). În meditaţia sa despre acţiunea lui Dumnezeu în istoria mântuirii, evidenţiind tentaţia perenă de a-l refuza pe Dumnezeu şi acţiunea sa, el afirmă că Isuse este Cel Drept vestit de profeţi; în El, însuşi Dumnezeu s-a făcut prezent în mod unic şi definitiv: Isus este "locul" adevăratului cult. Ştefan nu neagă importanţa templului pentru un anumit timp, dar subliniază că "Dumnezeu nu locuieşte în casă făcută de mână de om" (Fap 7,48). Noul templu adevărat în care Dumnezeu locuieşte este Fiul său, care a asumat trup omenesc, este omenitatea lui Cristos, Cel Înviat care adună popoarele şi le uneşte în Sacramentul Trupului său şi al Sângelui său. Expresia cu privire la templul "nefăcut de mâinile omului" se găseşte şi în teologia sfântului Paul şi din Scrisoarea către Evrei: trupul lui Isus, pe care El l-a asumat pentru a se oferi pe sine însuşi ca victimă jertfelnică pentru a ispăşi păcatele, este noul templu al lui Dumnezeu, locul prezenţei lui Dumnezeu cel viu; în El, Dumnezeu şi omul, Dumnezeu şi lumea sunt realmente în contact: Isus ia asupra sa tot păcatul omenirii pentru a-l duce în iubirea lui Dumnezeu şi pentru "a-l arde" în această iubire. Apropierea de Cruce, intrarea în comuniune cu Cristos înseamnă intrare în această transformare. Şi asta înseamnă intrare în contact cu Dumnezeu, intrarea în adevăratul templu.

Viaţa şi discursul lui Ştefan se întrerup dintr-o dată cu uciderea cu pietre, dar tocmai martiriul său este împlinirea vieţii sale şi a mesajului său: el devine una cu Cristos. Astfel meditaţia sa despre acţiunea lui Dumnezeu în istorie, despre Cuvântul divin care în Isus a avut împlinirea sa deplină, devine o participare la însăşi rugăciunea de pe Cruce. De fapt, înainte de a muri el exclamă: "Doamne Isuse, primeşte sufletul meu" (Fap 7,59), folosindu-se de cuvintele din Psalmul 31 (v. 6) şi mergând pe urma ultimei expresii a lui Isus pe Calvar: "Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu" (Lc 23,46); şi, în sfârşit, asemenea lui Isus, strigă cu glas tare în faţa celor care îl ucideau cu pietre: "Doamne, nu le socoti păcatul acesta" (Fap 7,60). Observăm că, dacă pe de o parte rugăciunea lui Ştefan o preia pe aceea a lui Isus, este diferit destinatarul, pentru că invocaţia este adresată Domnului însuşi, adică lui Isus pe care el îl contemplă glorificat la dreapta Tatălui: "Iată! Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu" (v. 55).

Iubiţi fraţi şi surori, mărturia sfântului Ştefan ne oferă câteva indicaţii pentru rugăciunea noastră şi viaţa noastră. Ne putem întreba: de unde a luat acest prim martir creştin forţa pentru a-i înfrunta pe persecutorii săi şi a ajunge până la dăruirea de sine însuşi? Răspunsul este simplu: din raportul său cu Dumnezeu, din comuniunea sa cu Cristos, din meditarea asupra istoriei mântuirii, din vederea acţiunii lui Dumnezeu, care în Isus Cristos a ajuns la apogeu. Şi rugăciunea noastră trebuie să fie hrănită de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, în comuniunea cu Isus şi Biserica sa.

Un al doilea element: sfântul Ştefan vede prevestită, în istoria raportului de iubire dintre Dumnezeu şi om, figura şi misiunea lui Isus. El - Fiul lui Dumnezeu - este templul "nefăcută de mână de om" în care prezenţa lui Dumnezeu Tatăl a devenit aşa de apropiată încât a intrat în trupul nostru omenesc pentru a ne duce la Dumnezeu, pentru a ne deschide porţile cerului. Aşadar, rugăciunea noastră trebuie să fie contemplare a lui Isus la dreapta lui Dumnezeu, a lui Isus ca Domn al existenţei noastre, al existenţei mele zilnice. În El, sub conducerea Duhului Sfânt, putem să ne adresăm şi noi lui Dumnezeu, să luăm contact real cu Dumnezeu cu încrederea şi abandonarea de fii care se adresează unui Tată care îi iubeşte în mod infinit. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 21.